2,536 matches
-
care exprimă un eveniment anterior. Faptul că perfectul compus presupune o relație cu situația de enunțare are numeroase consecințe. Dacă, de exemplu, am înlocui perfectul simplu cu perfectul compus în următoarele rânduri de Simenon, am obține un text de o tonalitate complet diferită: Când se întoarse de la metrou, bulevardul Richard-Lenoir era pustiu, iar pașii lui aveau ecou. În spatele lui se auzeau alți pași. Tresări, se întoarse involuntar 107... Dacă s-ar folosi perfectul compus, în loc să citim o întâmplare povestită de un
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
corupția, o descrie cu un ochi critic, dar nu cere cu vehemență înlăturarea ei. Medieval fiind, nu are suficientă putere să schimbe lumea în care se află, o judecă în spirit parodic și încearcă să-i ofere unele alternative, însă tonalitatea rămâne permanent destinsă, jovială. 527 G. Boccaccio, Decameronul, vol. I, p. 50. 143 A treia povestire din prima zi a Decameronului vine să completeze oarecum cele sugerate anterior. Este vorba de istorisirea cu cele trei inele pe care un cămătar
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
senzual și fantast, în opera căruia rafinamentele moderniste se îmbină cu inspirația folclorică și lirica trubadurescă, I. are personalitatea originală și stranie a unui aed din vechime rătăcit printre contemporani. De la semnul exclamării cu care își începe fiecare strofă la tonalitatea arhaizantă, incantatorie a expresiei și la tendința reluării versurilor în refrene, poezia sa poartă pecetea unui lirism originar, primitiv cu ostentație, în care textul nu mai este destinat lecturii, ci recitării. De altminteri, poetul își cânta versurile, acompaniindu-se la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287648_a_288977]
-
într-un palimpsest muzical ce rezumă, în spirit postmodern, o întreagă evoluție literară, de la exuberanța bahică a stihurilor antonpannești („! Nu mă-mbăt de beutură/ De durerea mea mă-mbăt/ Beau otravă și pe gură/ Vorbe dulci ca mierea scot!”) la tonalitatea gravă și monocordă a lirismului bacovian („! merg și scriu - și scriu! -/ și că te caut nu-ți promit,/ iar compun mintal,/ de când hârtia s-a scumpit,/ scriu pe creier,/ cu negreala de pe suflet,/ negru negru negru negru”). Ultim reprezentant al
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287648_a_288977]
-
poate nuanța, astfel, între aspirația ontologică, interioară, către armonie și echilibru și dorința de normare care presupune o viziune ce tinde către un absolutism despotic. Aceasta din urmă este tendința în care se înscriu poeticile clasicismului francez, subsumându-se unei tonalități prescriptive, care face din recomandările oferite adevărate legi. De altfel, clasicismul francez își stabilește mai întâi regulile prin teoreticienii săi din prima jumătate a secolului al XVII-lea pentru ca, mai apoi, să producă adevăratele capodopere ce au marcat mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
vrea, prin versuri, semețul autor / S-ajungă sus, pe culmea Parnasului, ușor; / Al muzei suflu tainic din cer când n-a simțit, / Iar steaua-i din născare poet nu l-a menit."40 Desigur, există la nivelul Artei poetice o tonalitate autoritară, dar aceasta nu presupune, totuși, dogmatizarea oarbă de care a fost acuzat autorul ei. Afirmația este valabilă pentru ideologia clasică, în general, care a fost unilateral privită după epoca romantică drept un set de norme artificiale care anulează definitiv
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
La fel ca Arta poetică a lui Horațiu, textul autorului francez își organizează substanța sub forma unor îndemnuri scrise la persoana a II-a singular sau plural care accentuează dinamismul comunicării conceptelor. De asemenea, la fel ca la poetul latin, tonalitatea este, în general, una familiară ceea ce sporește forța persuasivă a versurilor, potențând totodată transmiterea mesajului. Dincolo de aceasta, există însă aceeași siguranță a autorității pe care autorul nu o ascunde prin vreo mimare artistică a modestiei regulile sunt transmise pe un
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și admirație. O cale de mijloc este însă sugerată de abatele François de Salignac de la Motte-Fénelon prin Scrisoare asupra ocupațiilor Academiei, concepută în 1714, dar publicată postum în 1716. Este un ultim text care marchează sfârșitul conflictului prin găsirea unei tonalități conciliante, a unei punți de echilibru Antichitatea nu trebuie privită sub semnul perfecțiunii, nu trebuie idolatrizată, dar nici nu trebuie disprețuită căci reprezintă în continuare o sursă importantă de învățăminte. În acest sens, repercusiunile directe ale Disputei vizează crearea unui
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
-se aproape exclusiv la individualitatea creatorului (nu există nici o ruptură în acest caz între eul poetic și eul empiric). Viziunea subiectivă presupune o conștientizare, până la un punct, a propriului statut de scriitor de geniu, de scriitor clasic, dând o anumită tonalitate orgolioasă versurilor. De altfel, spre deosebire de Moderni, apărătorii Anticilor sunt scriitori deja consacrați, care nu trebuie să-și mai demonstreze valoarea. Însă ceea ce se urmărește mai mult este o justificare a asumării modelelor antice și, totodată, o îndepărtare a posibilei acuzații
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
său o artă poetică mult mai puțin dogmatică decât cea a lui Boileau. Observațiile sale, deși puse în marea lor majoritate sub semnul persoanei I, capătă valoare generală prin relevanța lor. În acest sens, se observă o modificare gradată a tonalității în Scrisoare, modestia inițială și moderația lasă loc treptat unei siguranțe a discursului ce evoluează înspre un oarecare orgoliu al deținerii unor adevăruri absolute. Este o variantă mai nuanțată, mai îmblânzită a statutului pe care și-l arogă toți teoreticienii
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
legifera a reprezentat o ispită mult prea mare pentru a nu i se da curs. În acest sens, toți urmașii lui Boileau, ca și Boileau însuși, de altfel, au căzut de multe ori în păcatul orgoliului, subsumându-și discursurile unei tonalități atotștiutoare, ipostaziindu-se în deținătorii adevărurilor artistice esențiale și ducând astfel la crearea unor texte ce țin mai mult de critica normativă decât de cea descriptivă. Pe de altă parte, această postură omniscientă este necesară pentru că impunerea unor principii nu se
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
prin disprețul față de aceste creaturi "neterminate" care își alocă dreptul la judecăți literare. Este, astfel, scoasă în evidență impostura pentru a servi drept contra exemplu viitorului critic care este sfătuit să-și cunoască mai întâi propriile limite. În acest sens, tonalitatea poemului se schimbă în una mai moderată, făcându-se trecerea de la persoana a III-a a adevărurilor generale la persoana a II-a a intențiilor didactice. Astfel, un critic valoros trebuie să aibă geniu, bun gust și educație. Sunt elemente
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
vreo câteva ceasuri și să nu dureze zile și nopți întregi, iar repartiția acestora, la fel ca și în cazul tragediilor să se facă în cinci acte, indiferent dacă italienii se mulțumesc numai cu trei. (subl. n.)"172 Dincolo de modulațiile tonalității, se observă la nivelul conținutului, strictețea, oarecum excesivă, în ceea ce privește respectarea principiilor clasice. Nu se admit derogări, nu se tolerează excepțiile. De pe aceste poziții rigide este respins, de altfel, și Shakespeare, despre care teoreticianul german afirma: " Confuzia și lipsa de verosimilitate
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de îndrumător, deținător al soluțiilor salvatoare, resimțindu-se orgoliul celui care consideră că are întru totul dreptate în convingerile sale, cel care își arogă dreptul de a ordona destinele dramaturgiei germane sub semnul canonului clasic. Pe de altă parte, dincolo de tonalitatea oarecum superioară, există intuiția justă a modelului care nu trebuie să sufoce, ci să ducă la crearea unor opere originale, la fel de bune sau poate superioare și care să poarte amprenta individualității. De aceea, această ultimă frază a fragmentului citat dezvăluie
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
pentru că observațiile ce vei întâlni pentru oricine pot să fie de folos și chiar pentru crezutul poet despre care ne va fi vorba, de va voi să asculte și altădată să ne facă ceva versuri mai bunicele." Cu toate acestea, tonalitatea lingușitoare și precaută nu este decât o aparență, după cum o sugerează ironiile destul de evidente din finalul frazei, căci articolul în întregul său reprezintă o critică extrem de acidă, făcută din perspectiva orgolioasă a unui maestru către un novice. Această revărsare sarcastică
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nu este mort, ci este punctul suprem al unei ierarhii concept esențial al clasicismului. Prin Hulme, se deschide, de fapt, o direcție destul de importantă în modernism, așa cum a fost reprezentată de Pound, Eliot, Wyndham Lewis, Middleton Murry, direcție subsumată unei tonalități religioase.264 Transpunerea acestei viziuni a limitării în poezie presupune o raportare mai acută la contingent, o conștientizare a granițelor precise în care se poate mișca ființa umană, conștientizare care asigură o anumită pace interioară, o seninătate, opusă pesimismului romantic
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
celuilalt, atitudinea reacționară s-a manifestat mai mult dintr-o singură direcție, unilateral. Prin această reevaluare a principiilor clasice se produce un fel de insurgență inversă, care aruncă sub semnul negativului atribute estetice prețuite până în acel moment. Se observă astfel, tonalitatea peiorativ ironică din finalul citatului. Același lucru se întâmplase cu un secol înainte prin revoluția romantică, revoluție ce a dus la resemantizarea în cheie denigratoare a trăsăturilor clasice impersonalul devine răceală, rigurozitatea este percepută drept uscăciune, claritatea drept ariditate "Soliditatea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
existență simultană și alcătuiesc o ordine simultană." Simțul istoriei, prin aspectele menționate anterior, îl face pe scriitor să fie legat de tradiție, dar îi asigură totodată conștiința locului său în timp. La nivelul stilului, se observă la Eliot folosirea unei tonalități ce predispune la generalizare frazele devin închegări ale unei atitudini puternice, ale unor certitudini. Se conturează o manieră axiomatică de a transmite adevărul propriu, care se transformă, astfel, în adevăr general. Siguranța demonstrației, a împletirii argumentelor și a impunerii finale
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
poate și rodul entuziasmului de tinerețe al autorului care, în 1923, când scria acest articol, avea 34 de ani. Mai târziu, însuși Eliot va recunoaște că a dat dovadă de "multă convingere și înflăcărare" în susținerea ideilor. Tot într-o tonalitate ironică se deschide și partea a patra și ultima a textului, prin care se subliniază, încă o dată, diferențele între "cei atât de siguri că au fost chemați și aleși" adepți ai criticii impresioniste și "aceia care depind în mod rușinos
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
unui titlu interogativ sugerează dorința clarificării acestui concept prin raportare la posibile definiții. Însă chiar dacă natura textului este de a stabili coordonatele generale ale acestei noțiuni, nu de a mărturisi o afiliere directă, aceasta se resimte, în mod implicit, prin tonalitatea apologetică pe care autorul o folosește. De asemenea, după cum o sugerează explicațiile din incipit, alegerea subiectului este și în legătură cu numele societății în cadrul căreia a fost ținută conferința. De altfel, pentru Eliot, poetul latin și cultura din care provenea reprezentau repere
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
chiar când le trăiește, le contemplă cu un ochi străin, cu un calm propriu clasicului."319 Se accentuează, astfel, o anumită neutralitate asumată, o detașare de desfășurarea existențială pentru a-i putea studia mai bine mecanismele. De observat, de asemenea, tonalitatea generalizatoare pe care o folosește aici Călinescu, transferând noțiunea de clasic într-un domeniu ce depășește sfera esteticului, un domeniu ce ține mai mult de o dimensiune ontologică. Plăcerea tipizării se manifestă și aici, autorul analizând de fapt multiplele fațete
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
șapte litere!), Philip Marlowe ni se înfățișează odată cu cel dintâi roman al lui Chandler, The Big Sleep, în 1939. E o apariție în forță, demnă de orice scriere postvictoriană, în care descifrezi nu doar trăsăturile fizice ale protagonistului, ci și tonalitatea stilistică a aventurii ce decolează chiar sub ochii tăi: Era pe la unsprezece dimineața la mijlocul lui octombrie, soarele nu strălucea, iar în aerul limpede de pe dealuri plutea amenințarea unei ploi torențiale. Purtam un costum albastru-deschis, cămașă, cravată și batistă la buzunarul
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
a le decanta în „raza gândului etern”. Gândește însă cu simțurile. Mai exact, ocolește conceptul, transmițând - nu ca atare, ci distilată, sterilizată prin idee - frenezia simțurilor. Piesele exemplar-antologice sunt, de departe, Requiem și Pietà, un fel de ode meditative (în tonalitate elegiacă), una către „bărbatul cu numele Gheorghe, / copilul cu numele tată”, cealaltă către Mamă, care posedă atributele mamei absolute, ale Geei. Cu Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), poeta ancorează în mitologic; mai propriu spus, își mitologizează meditația lirică, își proiectează în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285758_a_287087]
-
membru în comitetul de conducere. Cu placheta Foi de toamnă se precizează aspectele dominante atât din poezia, cât și din proza lui R.; volubil, iubitor de improvizație, cu gust pentru registrul dramatic, poetul construiește miniaturi dialogate, versifică anecdote, fie în tonalitate populară, fie în timbrul grav-meditativ din Viața lumii, poemul lui Miron Costin. ,,Morga” psalmistului rămâne exterioară, convențională, vibrația personală este mai aproape de Ion Minulescu și de seninătatea „veselului Alecsandri”. Prozele scurte, inspirate din existența celor umili, respiră compasiune, un protest
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289378_a_290707]
-
Pană (Cordonul sanitar), Remus Luca (Măriuca învață carte), Eusebiu Camilar (Execuția), Mihail Sadoveanu, Ion Călugăru. O zonă de normalitate și culoare aduce proza lui Marin Preda, prin cele câteva nuvele și fragmente de roman (Moromeții). Aceasta se distinge printr-o tonalitate nouă, repunând în drepturile lor exuberanța limbajului, firescul, colocvialitatea, fapt ce nu scapă vigilenței ideologice, prin intermediul lui J. Popper, contrariat că „unui conținut nou de viață i se mai suprapun forme de expresie învechite, care nu-i mai corespund”. Ideologul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287012_a_288341]