2,431 matches
-
fulgurante, uneori atroce, dar cel mai adesea discrete, de o discreție care estompează deopotrivă și disperări, și entuziasme”, ca și „un remarcabil simț al ritmului”, datorită căruia „poeta strunește admirabil materia verbală, nu prin constrângeri de sens, ci printr-o transcendență muzicală” (Cezar Baltag). Opțiunea pentru clasicitatea formelor și a tonului discursului se însoțește cu pregnanța și franchețea rostirii, care, deși situată contra curentului (în contextul literar al contemporaneității imediate), respiră o prospețime și o implicare ce rețin atenția. Preferința pentru
VOICULESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290624_a_291953]
-
structurată, ce se distinge printr-o profunzime și o seriozitate de tip „modernist”, poate ușor desuetă dacă nu ar fi deghizată în haine la modă precum intertextualitatea, aluziile livrești, practicile textualiste, epicul, pitorescul, prozaicul ori ludicul ironic-absurd. Temele sunt moartea, transcendența, neputința ieșirii din timp și din spațiu, căutarea de sine, căutarea lui Dumnezeu și a unei religiozități proprii, născută din îngenunchere și oroare. O poezie ce are ca obsesie viața ca moarte ori moartea ca viață, prizonieratul în timp și
POP-5. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288886_a_290215]
-
analiza și înțelege în primul rând propria dramă”, a filosofa însemnând aici „a te salva”. Este de remarcat că filosofia existențială reprezintă „o manieră personală de a fi, ale cărei forme de realizare se desfășoară între ispitele imanenței și transparențele transcendenței”, este „expresia filosofică a spiritului omenesc, răstignit între imanență și transcendență, având conștiința vie și dramatică a acestei situații fundamentale”. Specifică filosofiei existențialiste ar fi operarea cu categoriile „concrete”, concepte „verificate de musturile existenței, de dramele [...], înălțările și întristările acesteia
POPA-8. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288910_a_290239]
-
aici „a te salva”. Este de remarcat că filosofia existențială reprezintă „o manieră personală de a fi, ale cărei forme de realizare se desfășoară între ispitele imanenței și transparențele transcendenței”, este „expresia filosofică a spiritului omenesc, răstignit între imanență și transcendență, având conștiința vie și dramatică a acestei situații fundamentale”. Specifică filosofiei existențialiste ar fi operarea cu categoriile „concrete”, concepte „verificate de musturile existenței, de dramele [...], înălțările și întristările acesteia.” „A cunoaște - se afirmă în continuare - înseamnă a exista, iar a
POPA-8. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288910_a_290239]
-
cu realitatea”, nu pentru a o respinge în numele unei alte versiuni, proprii, despre p. românesc, ci preocupat să examineze „coerența internă a demersului, pertinența acestui discurs în contextul imediat al culturii române”. Reamintind trăsături definitorii - „Postmodernismul înseamnă, pe scurt, declinul transcendenței, relativizarea valorii și conștientizarea caracterului de convenție al reprezentărilor noastre despre lume, despre noi înșine și despre creațiile noastre, în particular, literare. Odată cu anunțata moarte a lui Dumnezeu, moare și omul ca ființă plenară (de unde imposibilitatea unui nou umanism sau
POSTMODERNISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288986_a_290315]
-
și omul ca ființă plenară (de unde imposibilitatea unui nou umanism sau antropocentrism), pentru că Dumnezeu nu a fost, de fapt, decât valoarea transcendentă și absolută, fundamentul pe care omul a putut concepe unitatea existenței, sensul ei și al lui propriu. Dispariția transcendenței aduce o doar temporară și iluzorie centralitate a omului; în fapt, el îl urmează imediat pe zeul ucis, rămânând un simplu individ lipsit de o rațiune mai înaltă decât cea personală, care poate oricând să alunece spre absurd și aberație
POSTMODERNISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288986_a_290315]
-
narcisistă și autosuficientă, a imperativului kantian absolut. Pus în situația de a redeveni uman - prin acceptarea, odată cu adevărul despre moartea tatălui, a contingenței și failibilității propriei sale persoane -, Ruscanu nu se mai poate întoarce dincoace de bariera care desparte perfecțiunea transcendenței de dimensiunea întunecată și coruptă a imanenței: sinuciderea nu este, în cazul său, o simplă alternativă - o probabilitate opțională -, ci o necesitate compulsivă. Andrei Pietraru (Suflete tari), tânărul cu perspective strălucite, venit în capitală pentru a-și continua studiile, renunță
PETRESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288780_a_290109]
-
tristețile misterioase din lirica simbolistă. Motivul poetului blestemat, impus la noi de Macedonski, era susținut la P. de sentimentul real (chiar dacă versul lui nu a putut evita întru totul clișeele) al condamnării fără ieșire conținute de aspirația spre ideal și transcendență. Văzând în artă singura cale de refacere a unității primare dintre om și întregul sacru, de care tehnica și excesiva civilizare îl îndepărtau, credea cu fanatism în misiunea poeziei sale. Primul nostru simbolist declarat, P. a transformat poezia în căutare
PETICA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288770_a_290099]
-
Adevărul literar și artistic”, „22” ș.a. Este căsătorită cu criticul Ion Vartic. Alături de Ion Mureșan, Aurel Pantea, Ioan Moldovan și George Vulturescu, P. ilustrează ramura ardeleană a generației ’80, promovând o poezie de filiație expresionistă, deschisă în egală măsură către transcendența numinosului și către visceral, amplificând angoasa la cote paroxistice și exhibând trăirea imediată până în pragul disoluției sinelui. Ca și în cazul poeților congeneri, lirica sa nu cunoaște mutații spectaculoase, ci doar modulații discrete, provenite din expandarea ori comprimarea unor nuclee
PETREU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288793_a_290122]
-
e și o sentimentală cenzurată prin luciditate și prin construcția riguroasă. Cu aceste mijloace creează în Lumea care nu moare un univers populat de „păsări de zăpadă” și de alte ipostaze simbolice pentru cristalin, translucid și aerian, plăsmuiește lumi ale transcendenței, ale visului și misterului, peisaje mitico-magice fulgurante, inclusiv prin resuscitarea copilăriei, apelând și la inflexiuni folclorice. Dar în același timp, pe un versant simetric, poeta trăiește starea de pierdere a tuturor acestor aspirații și jocuri grave. Încearcă să capteze ceea ce
NICOLESCU-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288447_a_289776]
-
texte în proză, unele dintre ele de mare petulanță imagistică, aparent absurdă, de fapt criptat-expresivă, uneori cvasiurmuziene (în fond enigmatic-alegorice). Esențială este deschiderea religioasă, mai pronunțată în timp, însă fără prefaceri spectaculoase de strategii expresive. Numeroase versuri se referă la transcendență și redempțiune, iar unele titluri sunt în sine edificatoare (Vine lumina, A venit cuvântul, Semnele Tale, Vestirea). Mistica vizând marile chestiuni ontologice e dublată de o „mistică” a poemului, a captării inspirate a Cuvântului, poetul devenind, undeva, „aproape un cerc
PANAITE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288648_a_289977]
-
cu retori, București, 1980; Persoana de după-amiază, Cluj-Napoca, 1983; La persoana a treia, București, 1992; Negru pe negru, Târgu Mureș, 1993; O victorie covârșitoare, pref. Ion Pop, Pitești, 1999; Aceste Veneții, aceste lagune, postfață Al. Cistelecan, Botoșani, 1999; Poeți ai transcendenței pline, Cluj-Napoca, 2003. Repere bibliografice: Laurențiu Ulici, Pregătirea poeziei, RL, 1981, 6; Ion Pop, „Casa cu retori”, ST, 1981, 4; Ion Bogdan Lefter, „Casa cu retori”, CNT, 1981, 22; Nicolae Manolescu, Poeți tineri la „Albatros”, RL, 1981, 43; Bucur Demetrian
PANTEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288659_a_289988]
-
ești? tu ești?/ și mi-a răspuns: eu sunt!” Exasperat de amprenta telurică a condiției umane, într-o lume în care perfecțiunea și concretul senzorial se exclud reciproc, poetul închipuie ca refugiu împotriva angoasei existențiale un tărâm fabulos, Baaadul, locul „transcendenței desăvârșite a morții”, în care devenirea este abolită. În cetatea imaginată, poetul nu este de găsit nici printre vii, nici printre morți, pentru că Baaadul este, asemenea limbului dantesc, un spațiu nespațial: „!La Baaad să nu mă cauți/ printre acei care
IVANESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287648_a_288977]
-
asupra laturilor demonice nu doar pentru a le explora, ci și pentru a le experimenta. Stilurile de viață s-ar fi multiplicat, deși direcția lor ar fi fost unică: celebrarea sinelui în numele modernității seducătoare, practicarea hedonismului nelimitat și pierderea oricărei transcendențe etice. „Justificarea culturală, dacă nu morală, a capitalismului a devenit hedonismul, adică ideea de plăcere a devenit o cale a vieții”. O astfel de viziune se repercutează inevitabil și asupra economiei sau a politicii. Numai că tocmai aceste repercusiuni induc
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
și sensibilitate. În căutare de identități specializate Tot tranziția postcomunistă generează și legitimează căutări individuale pentru noi tipuri de identități, unele dintre ele strict specializate și cu atât mai diversificate. Ele fac apel la natură (e.g. orientarea sexuală) sau la transcendență (pentru o religie sau alta); identitățile invocă tradiția și istoria etnică, familială sau personală pentru a justifica unele caracteristici, acțiuni sau inițiative individuale în domeniul autonomizării lingvistice, al refacerii proprietății pierdute, al dobândirii de privilegii sociale sau al credinței religioase
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
prematură contribuie la legitimarea acestei receptări, însă ea e autorizată în primul rând de texte. Mai vechile încercări de a-l recupera integral pe poet în cadrele modernismului șaptezecist au dat rezultate limitate. Gheorghe Grigurcu semnala filiația suprarealistă, consemna ispita transcendenței, înregistra patetizarea amintirii - impersonalizată tactic prin învestirea ei în ancestral și geologic - și releva imageria onirică, reproșându-i poetului un „cinism” exagerat (inclusiv față de poezie) și recurgerea la „divagații de gust îndoielnic” și opinând, concluziv, după ce-l comparase cu Ion
MAZILESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288071_a_289400]
-
nu de sentimente, de trăiri, ci de surpriză, șoc. Desentimentalizarea duce la depersonalizare, chiar dezumanizare. Poetul modern acționează, în actul de creație ca pură „inteligență poemetică și operator al limbajului”. Bântuit de anxietăți și neputând crede în nimic, convins că transcendența e goală, el nu se poate salva decât prin cuvânt. Cuvântul e pentru poetul modern singurul absolut. Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 266-450; Constantin I. Emilian, Anarhismul poetic, București, 1932; Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, tr
MODERNISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288200_a_289529]
-
Reificarea anunță mai degrabă pericolul idolatriei conceptuale. De aceea, adevărul și binele nu sunt obiectul posesiei cognitive, ci mai degrabă un orizont ontologic al participării individualului într-un universal concret. Principiul ipostatic al Întrupării face, așadar, din carnalitatea textului și transcendența actului de lectură o relație biunivocă. Cititul este un exercițiu vital, dar niciodată suficient pentru epuizarea talanților ascunși în textura realului și a condiției istorice a umanității. Din acest motiv, gazetele culturale cu rubrici religioase ori revistele de orientare teologică
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
puțini așadar este ceea ce, în chip nevăzut, le dă celor mulți sensul supraviețuirii. „Vom muri și vom fi liberi” era un fel de-a spune că (1) frica de moarte putea fi biruită și (2) că libertatea politică intersectează orizontul transcendenței. „Vom muri” era o primă certitudine. „Vom fi liberi” era expresia unei lucidități metafizice. Conjuncția celor două propoziții redă tranziția conștiinței eroice către stadiul mistic. Copil fiind, înțelegeam toate aceste lucruri într-un mod difuz, deși foarte apăsat (căci tinerii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
patru protagoniști sunt - cum altfel? - eclectice. Detaliile le individualizează stilul, atmosfera le unifică respirația. Paul Cernat scrie cu vervă și simț documentar un eseu „ego-grafic” despre „supraviețuirea sub un clopot de sticlă”. Este vorba, se înțelege, despre un clopot fără transcendență. Când se întâmplă să bată, în adolescență ori la maturitate, limbile acestui clopot ucid sau vestesc moartea. Praznicul Învierii nu există. „Un clopot de sticlă” nu este aici metafora gracilității, ci sinistra imagine a asfixierii forțate. Înzestrate cu multă culoare
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
virtuții și nici libertatea persoanei (viciată de păcat) nu sunt cu adevărat protejate sau garantate prin lege. Capitalismul fără domnia legii (the rule of law)2 transformă individul într-un animal consumator de fetișuri ale imaginației. Piața vidată de reperele transcendenței este invadată așadar de propuneri deviante și, în acest fel, violența sau agresiunea impun dreptul celui mai tare. Doctrina socialistă sugerează că doar statul - deloc imun la corupție - poate arbitra cu adevărat conflictele pieței și supralicitează intervenționismul etatist. În ambele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
acord cu Francis Fukuyama în analiza spectrală a Occidentului: noua eră nu pare să ofere culturii nord-atlantice decât privilegiul unui timp secular fără promisiuni revoluționare în ordinea politico-socială. Crizele punctuale abundă - firește -, dar orizontul istoric nu include un raport de transcendență între un azi carent și un mâine abudent. Plictisul e tonalitatea afectivă fundamentală care domină sufletele unei lumi captivate de mirajul irealității prezentului. Această sfârșeală pandemică, fals dezmorțită de jocurile sau șocurile libidinale ori pulsațiile joase ale agresivității, nu ar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
autorității o poate primi în ochii unui modern dezabuzat. Experiența anihilării vieții în tranșeele totalitarismelor seculare, născută prin declarația de autonomie a omului fără cer și lipsit de rădăcini, conduce la întrebarea: putem investi viața comunitară fără un orizont al transcendenței? Există polis fără mythos? Ne putem imagina istoria colectivă a umanității clădită în afara lucrării Providenței? Când H.-R. Patapievici declară că „Viu este Dumnezeu”, el nu afirmă doar un adevăr la nivel teoretic. La dispariția lui Dumnezeu din modernitate replica
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de a muri fizic pentru o cauză nobilă - de unde și opinia că sacrificiul de sine reprezintă pragul maxim al eticii sublimului. Dacă moartea ajunge să fie prețuită ca semn al autenticei dăruiri, mai avem atunci nevoie de orizontul unei reale transcendențe? Nimic altceva n-ar putea explica succesul european al mitului lui Tristan și al Isoldei (reluat în formula lui Shakespeare de Romeo și Julieta) decât mitologia recompensării postume. Moartea pune capăt vieții și, pentru scepticii moderni, negociază prețul cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
astfel cu fidelitate principiile fenomenologiei vieții tematizate de Michel Henry. Corelatul afectiv al experienței dăruirii pure este suferința sau bucuria - în nici un caz o stare intermediară, marcată de impurități. Donația fenomenologică e croită pe măsura reducției fenomenologice care a refuzat transcendența cauzală sau ontică a donatorului, donatarului și a datului. Darul, ca o victorie obținută de o echipă într-un meci de fotbal total, pare să nu rezulte din nimic altceva decât din ivirea de sine. Darul este o revelație. Paradisul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]