2,900 matches
-
conversația cu Scripturile, cu tradiția Bisericii și cu toate culturile religioase ori atee care refuză - tacit sau explicit - Vestea cea Bună. Școlile de preoți trebuie să restituie acest caracter receptiv și totodată profetic al teologiei, chemată să mărturisească zilnic despre universalitatea adevărului. Pentru a sta mai bine pe propriile picioare, Biserica trebuie să se hrănească de la origini. Am aminti aici observația preotului Andrew Louth care spunea: „Ortodoxia nu este conservatoare, ci radicală”1. Teologia deci trebuie studiată la rădăcinile tradiției Bisericii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
avea loc decât într-o conștiință individualizată. Pentru a sesiza orizontul apariției unei voci, interpretul trebuie să facă efortul localizării rădăcinilor noastre istorice. Tradiția funcționează ca un participiu prezent. Hermeneutica lui Gadamer devine o fenomenologie a întâlnirii sinelui prin celălalt. Universalitatea dimensiunii hermeneutice a tradiției se datorează elementului lingvistic (Sprachlichkeit) specific oricărei comunicări între oameni. Suntem întotdeauna susținuți de o memorie comunitară, iar elementul lingvistic reprezintă factorul de unitate și de autoritate al tradiției. În cuvintele lui Heidegger, limba este păstorul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
caractere roșii zilele de naștere ale cuplului prezidențial și sărbătorile comuniste (p. 59). Forjat, turnat, excavattc "Forjat, turnat, excavat" Ion Manolescu ne introduce în colecția sa de „obiecte pierdute și amintiri inutile”. Totul începe în sumbrul univers, fără pic de universalitate, al liceului bucureștean „Zoia Kosmodemianskaia” (o fostă partizană sovietică). Johnny, cum îi spun astăzi prietenii, nu vrea să răscolească foarte mult. Tehnica reamintirii aleatorii, prin asocieri spontane, produce însă un efect total. Sunt patru pagini (142-145) care oferă „la vărsat
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
150-211/216) la Serghei Bulgakov (1891-1944), l-au exersat. Într-o epocă a uitării, dominată de prejudecăți și stereotipii, o asemenea confruntare ar putea revela criteriile teologico-politice ale identității (pentru care distincția prieten/dușman este greu de eliminat) și vocația universalității Bisericii. Un asemenea parcurs în imprevizibila desfășurare a economiei divine - pentru care livrescul ar trebui să fie pandantul unei experiențe vii a celuilalt - va percepe, apofatic, neînțelegerea ca evidență a finitudinii. Nici teologii văzători cu Duhul nu au răspunsuri la
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
imbricată într-o urzeală comună. În final, vom suprapune categoriile de interpretare a istoriei globale cu noțiunea creștină de catolicitate, atât de importantă în experiența spirituală a solidarității cu destinul adamic și eshatologic al lumii. Istorie și universalitatetc "Istorie și universalitate" Mitul este o încercare de totalizare a experienței umane în forma unei narațiuni exemplare, având o valoare etiologică și soteriologică. Mitul explică și expiază. Timpul mitic este responsabil pentru condiția prezentă a omului. Miturile culturilor tradiționale surprind situarea omului în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
unitar de umanitate presupus de discursul mitic. Contrastul dintre greci și barbari este cel puțin la fel de puternic ca dihotomia între evrei și neamuri. A. Momigliano îl considera pe Polybius drept primul istoric grec care a scris având în față orizontul universalității. Polybius știe că istoria politică a Imperiului Roman decide soarta unei lumi întregi; o lume, firește, care n-a reușit să încorporeze tot efectivul biologic al umanității. Conștiința totalității este ceea ce contează. Acest tip de istoriografie va fi reluat de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
China, persecuțiile continuă și astăzi)? Deși educați, numeroși credincioși își imaginează esența ortodoxiei după chipul și asemănarea tradiției lor locale. De aici toate dificultățile menținerii și perpetuării unei perspective universale asupra ortodoxiei, acasă și în diaspora. Numai prin dispariția orizontului universalității și a unei gândiri cruciforme a totalității, leucemia naționalistă a ajuns să macine organismul Bisericii, politizând relația creștinilor cu istoria. Teama de adevărul istoric a dat naștere mecanismului cenzurii și unei adevărate legi a tăcerii (omertà) cu privire la anumite subiecte. Tot
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
fiind întru toate asemenea lui Hristos. În rugăciunea pentru „întregul Adam”, sfântul trăiește experiența invizibilă a martiriului, „dând sânge și primind Duh”. Numai iubirea kenotică pentru întreaga umanitate dezvăluie misterul teologic al persoanei. Prin rugăciunea pentru lume, conștiința sfântului atinge universalitatea. Soarta întregii firi umane se decide parcă în bătălia cu răul din inima sa. Sfântul cunoaște trecerea de la nivelul durerii fizice la suferința ontologică, trăită ca insomnie continuă, trezvie, priveghere (Jean-Yves Lacoste). Co-naissancetc "Co‑naissance" Mitul educației universale a cetățeanului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Condensând atâtea provocări aduse identității de tip aristotelic, evenimentul revelației lasă totuși loc comentariului sau exegezei, fiindcă este saturată cu un conținut. Ireductibilă la un simplu mesaj, revelația consemnată de apostoli vorbește de la sine și accede, prin discurs (lógos), la universalitate. Exegeza recuperează urmele lăsate de explozia de sens pe care orice revelatio immediata o provoacă. O primă cauzalitate demonstrativă sau instrumentală („pentru a arăta ce trebuie să se întâmple curând”) ne avertizează deja asupra caracterului profetic al descoperirii lui Ioan
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
raționalității se produce și revenirea la înțelesul aristotelic, non-participativ și atomic al naturii. Viziunea antică despre cauzalitate este pusă, în schimb, sub semnul întrebării. Definiția naturii include o referință implicită la rațiune și la premisele strict matematice ale adevărului și universalității. Reciproc, definiția rațiunii presupune o înțelegere prealabilă a ordinii naturale. Date fiind aceste premise general acceptate, miza polemicii părea să fie definirea raportului dintre „religia naturală” și „religia revelată”. Replica antideistă a teologilor a rămas foarte puțin ascultată, iar în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Ponticul, nu însă miza și adevărul lor. Faptul că rugăciunea poate ajuta la iluminarea semnificației unui text patristic rămâne, poate, în tagma patrologilor moderni, un fapt dificil de acceptat. Totuși, rezultatele exegezei operei evagriene întreprinse de Gabriel Bunge OSB confirmă universalitatea criteriilor „homeopatice” necesare unei înțelegeri aprofundate a scrierilor duhovnicești. Ni se pare pilduitor faptul că cei care au perpetuat de mai bine de șaisprezece secole scrierile lui Evagrie n-au fost reprezentanții elitei umaniste, cât mai ales monahii - faimoși sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Intenția părintelui Sofronie - care adoptă din start limbajul personalist și patosul existențial al filozofiei europene din secolul XX- a fost aceea de a expune, prin scrierile sale, dimensiunile cu adevărat universale ale mărturiei Sfântului Siluan. Pentru a face transparentă această universalitate - care, în esență, reflectă dumnezeirea lui Hristos -, starețul Sofronie nu avea cum să aleagă un dialect parohial. Precum marii teologi ai Bisericii - Grigorie de Nyssa ori Maxim Mărturisitorul -, părintele Sofronie n-a ezitat să folosească limbajul filozofic al propriei sale
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
între realitatea generică (ousia deutera, la Aristotel, sau katholiky ousia, la Porfir) și realitatea particulară (prote ousia, în limbajul Stagiritului, sau meriky ousia, la comentatorii neoplatonici)1. Or, părintele Sofronie asociază în mod paradoxal ideea de ipostas cu noțiunea de universalitate, referința sa indirectă fiind dogma hristologică de la Calcedon (două firi și voințe în Hristos, dar o singură persoană). Din punct de vedere strict conceptual, această decizie nu are precedent în gândirea metafizică clasică (adoptată de unii Părinți în antropologie). Faptul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
că, pe de altă parte, Sf. Vasile vorbește într-un context trinitar despre Tatăl ca „principiu (archy) al dumnezeirii” pare să legitimeze, într-un anumit sens, ideea că persoana divină poate fi temeiul infinit atât al particularității, cât și al universalității. În acest caz, persoana (e.g., Petru sau Pavel) nu mai este o simplă instanță a unei naturi generice (umanitatea). Aceasta este și teza apărată, între alții, de mitropolitul Ioan Zizioulas în faimosul și controversatul său eseu intitulat Being and Communion
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
canonice și ortodoxia teologică sintetizată în Crezul de la Niceea (325) constituie cadrele hermeneutice ale încercării lor. Chipul lui Hristos, învăluit în lumina Duhului, se va manifesta atunci ca icoană mișcătoare sau mozaic caleidoscopic în matricea unei Revelații perpetue. Dată fiind universalitatea acestor referințe, nu se mai pune problema unei restituiri subiective, de tip impresionist, a unui arhetip imaginar. Chipul lui Hristos, zugrăvit în culoare sau cuvinte, se va naște nu dintr-un exercițiu arbitrar al fanteziei, ci prin disciplina slujirii, prin
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a nu edulcora Crucea printr-un decor trandafiriu a fost deplin respectată de bizantini. Ocolind atât crucea goală a protestanților, cât și crucea doloristă a pietății medievale (devenită simplu suport pentru un cadavru), icoana cinstită de răsăriteni face saltul în universalitate. Lipsită de orice interes față de hematologia morții lui Iisus, reprezentarea Patimii Domnului pe Cruce este, de fapt, o hermeneutică a unei drame cu reverberații cosmice. Prin redarea unor evenimente invizibile naratorului istoric (e.g., suspinul îngerilor sau osuarul adamic), icoana încearcă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pură vanitate. Despre acest Dumnezeu, Heidegger avea dreptate să spună că nu poate primi jertfe sau rugăciuni. În sfârșit, apariția teoriei univocității la Duns Scottus (1266-1308) se adaugă acestei turnuri raționaliste; teologia scripturală și chiar doctrina analogiei ființei (care afirmă universalitatea revelației lui Dumnezeu) își pierd treptat creditul. Subiectul judecăților teologice are același statut ca subiectul unor judecăți de ordin matematic. Diferența dintre teologie și cosmologie nu mai poate fi stabilită; „subiectul Dumnezeu” este ancorat în masa de adevăruri propoziționale tematizate
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
renunța la această exigență în timpuri de libertate politică și modernizare socială? O asemenea decizie ar echivala cu închiderea ușilor bisericilor creștine în timpul citirii Scripturilor sau al mărturisirii Crezului niceean. Făcând aceasta, Biserica ar renunța la pretenția de adevăr și universalitate. Apartenența la creștinism ar fi atunci similară frecventării unui club privat sau fidelității față de un ordin „elitist”, construit pe himere sectare. Creștinii nu sunt însă rotarieni sau francmasoni, nici în literă, nici în spirit. Acceptarea unilaterală a privatizării credinței ar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
jertfești din lucrarea minții unui „dumnezeu necunoscut” (Fapte 17, 23). Lucrul a fost cunoscut unor apologeți precum Teodor M. Popescu (1893-1972) sau Ioan Gh. Savin (1885-1973). Pentru acești cărturari, era imposibil să susții relevanța creștinismului într-un orizont lipsit de universalitate 1. În mod particular, creștinismul trebuia raportat mereu la curentele de gândire ale filozofiei antice. Faptul că Biserica nu poate „boteza” în propriile ape orice sisteme de gândire este dovedit de preferința constantă a patristicii pentru platonism și de refuzul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
dezbateri care nutrește vanitatea, disprețul sau aroganța. Cuvintele teologiei Părinților erau călite în rugul aprins al liturghiei Bisericii, fapt pentru care opera lor critică putea viza atât superstițiile magice ale maselor, cât și idolatriile intelectuale ale elitei. Prin urmare, numai universalitatea experienței liturgice a Bisericii poate inspira astăzi o viziune terapeutică asupra culturii, indicând atât foloasele, cât și insuficiențele ei. Critica teologică nu poate fi decât manifestul umil al sfințeniei celor care s-au lăsat „agonisiți de Dumnezeu” (I Petru 2
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
medievală a modernității 192 Modernitate și deicid simbolic 197 Soluția teologico-politică 202 Locul mărturisirii religioase 206 Retorica întemeierii 209 Pentru o poetică liturgică 213 Pentru buna folosire a maladiilor istorice 216 Timpul perfect 216 Un destin comun 218 Istorie și universalitate 219 Spirala istoriei sacre 220 Totalizarea mistică 223 Revelațiile orizontalei geografice 225 Limitele reprezentării 228 Ireductibilul poetic 230 Pogorârea la iad 233 Co-naissance 235 Memoria suferinței 237 Recapitulatio 240 Revelațiile fenomenologiei 242 Paradoxul paradoxurilor 242 Mărturii biblice 243 Neutralitatea modernă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
atenția comentatorilor. S-a presupus în mod tacit că filosofia transcendentală elaborată în CRP este în mare măsură independentă de reflecția lui Kant asupra posibilitătii unei științe matematice a naturii, mai precis asupra posibilității unor corelații legice care au atributele universalității și necesității. Mult timp, până în ultimele decenii, elaborarea dată de Kant principiilor metafizice ale științei naturii nu s-a bucurat de atenția comentatorilor filosofiei sale teoretice. A căzut astfel în uitare și o orientare interpretativă, promovată de neokantianismul timpuriu, îndeosebi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nu legi universale și necesare. Cunoașterea comună nu oferă terenul pe care poate fi făcută distincția dintre o simplă succesiune subiectivă a stărilor în percepție și o corelație necesară a obiectelor. Tocmai descoperirea unor corelații care au atributul necesității și universalității distinge știința exactă de simpla inregistrare a unor succesiuni repetate ale acelorași fenomene în observația comună. Asocieri ale faptelor pe temeiul succesiunilor constante, cum sunt scăderea temperaturii și solidificarea apei sau zdruncinarea temeliei și prăbușirea unei clădiri, vor fi cunoscute
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
scrierea sa din 1786 reprezintă cadrul oricărei cunoașteri despre natura corporală, care va putea fi caracterizată, în mod îndreptățit, drept științifică. Aceasta deoarece principiile amintite sunt cele care fac posibilă formularea unor legi fizice particulare, care au atributele necesității și universalității și, prin urmare, posedă acea apodictică certitudine care era pentru Kant una dintre caracteristicile științei. Spre deosebire de Brittan sau Buchdahl, Watkins consideră că în acest punct Kant a făcut afirmații dintre cele mai explicite peste care nu se poate trece nici
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
mai acceptabile pentru noi. Este un obiectiv care ar putea fi atins, apreciază el, „maximalizând generalitatea enunțării condițiilor (experienței - n.m. M.F.) și, în același timp, introducând în această enunțare o imprecizie sau vaguitate, care sunt într-un contrast accentuat cu universalitatea strictă, proprie unora din principiile lui Kant.” (Op. cit., p. 272.) 20. G. Brittan, Jr., Kant’s Theory of Science, Princeton University Press, 1978, p. 41. 21. „Concluzia care se impune de la sine este că «momentulă, «pozițiaă, «particulaă, «undaă și-au
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]