KorAP: Find »[drukola/base=colectivitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...359 360 361 ...390 >

9,745 matches

Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563

de inginerie. Nu se poate întrevedea nici o rațiune pentru care acest lucru să nu fie valabil și pentru relația dintre teoriile sociologice și activitățile practice. O bună teorie sociologică este o precondiție absolută a integrării sociologiei în activitățile practice ale colectivității. Ea nu este însă suficientă. Mai este nevoie de încă ceva, nu mai puțin important:dezvoltarea unui corp special de cunoștințe orientate spre înțelegerea și maximizarea eficienței unei asemenea aplicații sociale, de o inginerie socială. Sociologiei explicative trebuie să i

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
pus în anii ’50-’60 în SUA, perioadă în care cercetarea sociologică luase o amploare deosebită; erau așteptate aplicații masive ale sociologiei. În contextul societății americane de atunci, modelul client/consultant se prefigura ca paradigmă generală a relației sociologului cu colectivitatea din care face parte. Înacest model, sociologul sprijină din afară diferitele subsisteme ale societății, ajutându-le să-și rezolve problemele de tip social, să-și maximizeze eficiența funcționării. Modelul presupune două sisteme reciproc independente: sistemul social client și sociologul-consultant. Sociologul

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
în măsura în care acesta este dispus să-i plătească serviciile. După cum se poate observa, modelul client/consultant se încadrează în modelul general al „pieței”. Fiecare întreprinzător (și sociologul este un nou tip de întreprinzător) oferă, contra plată, serviciile sale celorlalți membri ai colectivității. Modelul client/consultant prezintă însă o serie de dificultăți de structură. În primul rând, acceptarea necritică a scopurilor. Modelul se bazează pe celebra dihotomie promovată de Max Weber (1947) între scopuri și mijloace și care justifică, în fapt, aservirea politică

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
partid politic care urmărește să obțină și să mențină puterea în scopul promovării opresive a unor interese minoritare? să sprijine un sistem aflat în concurență cu alte sisteme, oferindu-i acestuia un avantaj decisiv? să sprijine un subsistem în detrimentul intereselor colectivității în ansamblu? Modelul client/consultant se fundează în această privință pe o presupoziție referitoare la relația subsistem-societate: subsistemele (prototipul lor fiind întreprinderea capitalistă) sunt singurele elemente active; maximalizarea satisfacerii intereselor lor are ca rezultantă pozitivă dezvoltarea pe ansamblu a colectivității

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
colectivității în ansamblu? Modelul client/consultant se fundează în această privință pe o presupoziție referitoare la relația subsistem-societate: subsistemele (prototipul lor fiind întreprinderea capitalistă) sunt singurele elemente active; maximalizarea satisfacerii intereselor lor are ca rezultantă pozitivă dezvoltarea pe ansamblu a colectivității. Sprijinind deci sistemele particulare din care este compusă societatea, sociologul va contribui implicit la dezvoltarea de ansamblu a colectivității. Această presupoziție oferă justificarea morală a angajării exclusive a specialistului în sprijinirea subsistemelor. A devenit însă tot mai clar că această

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
prototipul lor fiind întreprinderea capitalistă) sunt singurele elemente active; maximalizarea satisfacerii intereselor lor are ca rezultantă pozitivă dezvoltarea pe ansamblu a colectivității. Sprijinind deci sistemele particulare din care este compusă societatea, sociologul va contribui implicit la dezvoltarea de ansamblu a colectivității. Această presupoziție oferă justificarea morală a angajării exclusive a specialistului în sprijinirea subsistemelor. A devenit însă tot mai clar că această presupoziție nu este integral justificată. Interesele subsistemelor nu sunt neapărat convergente cu interesele sistemului global din care fac parte

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
libere acreditează ideea că fiecare parte componentă a societății este un solicitant potențial al serviciilor specialiștilor. Dar o asemenea presupoziție este inconsistentă. Sociologia radicală a preluat și dezvoltat o observație a lui Marx în această privință: actorii care compun o colectivitate nu au acces egal pe „piață” la bunurile economice, politice, ideologice, științifice. Unii dintre ei nu sunt pur și simplu prezenți pe piață. Cine deține puterea economică, raționa Marx, va deține și puterea politică; urmează în mod logic că cine

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
cuvânt, cei care pot să comande știința într-un fel sau altul. După cum se poate vedea, modelul client/consultant are drept consecință faptul că intervenția specialiștilor poate provoca un dezechilibru în dinamica socială, oferind cunoștințele necesare doar unor componente ale colectivității. Sunt grupuri, în special cele denumite în mod curent „marginale”, care nu reprezintă clienți potențiali pentru știință: șomeri, minorități etnice, handicapați, bătrâni, adolescenți, consumatori. Sondarea cererii economice este foarte bine plătită, în timp ce investigarea gusturilor artistice ale populației nu prea găsește

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
orientarea sa distinctă; el nu prezintă nici pe departe unitatea funcțională și de interese a persoanei cu care psihanalistul intră în relație. În modelul coparticipării, sociologul se definește pe el însuși, în primul rând, ca membru activ și responsabil al colectivității, cu o angajare prioritară la nivelul intereselor generale ale acesteia, și nu ca un angajat al vreunui subsistem al ei. Sociologul își asumă funcția de a contribui la perfecționarea întregii vieți colective, atât în mod global, cât și în ceea ce privește fiecare

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
sprijinul sociologului nu mai reprezintă un sistem în sine, cu finalități absolute, pe care sociologul trebuie să și le asimileze necondiționat, ci un subsistem alsocietății care îl cuprinde și pe sociolog. Rolul acestuia este de a sprijini, în ultimă instanță, colectivitatea, de a ajuta subsistemele să-și perfecționeze activitatea, integrându-se mai eficace în ansamblul social din care fac parte. Sociologul își asumă în acest model un rol activ. El militează, caută să convingă. Nu este doar un purtător de cunoștințe

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
societății apar mereu elemente ale modelului client/consultant și ale celui al coparticipării, având însă ponderi diferite, în funcție de tipul de organizare globală, de particularitățile organizării relației dintre ei. În România antebelică, sociologii și-au definit rolul ca sprijinitori activi ai colectivității, orientată spre rezolvarea problemelor sale globale alesubdezvoltării, spre rapida modernizare și dezvoltare socială. În acest sens, Dimitrie Gusti (1968) definea sociologia ca o „știință a națiunii”. Acesta este cazul mai general al societăților subdezvoltate care caută activ să mobilizeze energiile

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
unuia dintre cele două modele discutate: fie o subordonare ierarhică completă (modelul client/consultant), fie o orientare prioritară spre interesele generale și sprijinirea activă a sistemului din care face parte, spre a se integra mai eficace în activitatea globală a colectivității (modelul coparticipării). Analiza celor două modele ale relației sociolog-societate este de natură să confirme ideea că „integrarea socială” a sociologului în calitate de specialist nu implică numai probleme de tip tehnic, dar și probleme sociale specifice. În acest proces, el este confruntat

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
el este confruntat inevitabil cu trei tipuri de opțiuni: opțiunea în sistemul de interese, opțiunea sectorială/transsectorială sau globalistă și opțiunea statu-quo/alternative. Aceste opțiuni sunt nu numai social-practice, ci, totodată, și științifice. Ele definesc relația socială a sociologului cu colectivitatea din care face parte, tipul de contribuție pe care o aduce, cât și teoria și metodologia utilizate de el. În continuare, vor fi analizate aceste trei tipuri de opțiuni. Sociologul și structura de interesetc "Sociologul și structura de interese" De

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
această perspectivă, singura modalitate de angajare a sociologului părea cea de tipul client/consultant. După cum s-a văzut însă înparagraful anterior, modelul client/consultant nu reprezintă o soluție de fond la problema relației dintre sociolog și structura de interese a colectivității, el reprezentând mai mult o ideologie justificativă a unei angajări particulare. Este necesar, în consecință, să încercăm să lămurim modul în care se raportează sociologul la pluralitatea intereselor, caracteristică societății sale. Distincția făcută de Marx între societăți bazate pe structuri

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
angajeze în promovarea intereselor unei clase sau grup social. Înaceastă ipostază, sociologia încearcă să sprijine clasa sau grupul social în cauză să-și clarifice poziția în ansamblul organizării sociale, exigențele și interesele sale proprii în raport cu celelalte clase și grupuri, cu colectivitatea în ansamblul său: să devină deci o sociologie partizană. Angajarea are loc nu numai în perspectiva claselor și grupurilor sociale, dar și în aceea a diferitelor subsisteme ale societății. Sociologia industrială este interesată în explorarea condițiilor optime de desfășurare a

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ideologia poate fi „falsă”, „mistificatoare” atunci când justifică interese particulare opuse altor interese, dar poate fi și științifică atunci când (cazul clasei muncitoare la Marx) interesele respectivei clase sunt în concordanță principială cu cerințele legilor sociale, cu interesele generale ale dezvoltării întregii colectivități. În acest sens general, știința (sociologia) nu mai este principial incompatibilă cu ideologia. Dimpotrivă, în cazul clasei muncitoare, ideologia este necesar să se fundeze pe știință: este o ideologie științifică. În acest caz, cerințele obiectivității, după cum argumenta Lenin, nu mai

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
mai sunt incompatibile, ci chiar coincid cuangajarea socială. Avem deci o ideologie mistificator-justificativă (care promovează interese sociale particulare, opuse structural altor interese) și o ideologie obiectivă, științifică, nu mai puțin însă angajată, care promovează interese concordante cu cerințele dezvoltării întregii colectivități. Din perspectiva acestei distincții, putem să înțelegem cum este posibil ca o analiză sociologică angajată, partizană, ideologică deci prin însăși orientarea sa fundamentală, să nu fie neapărat mistificator-justificativă, apologetică; ea poate fi strict obiectivă, științifică. Distincția dintre o abordare sociologică

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
angajată poate fi obiectivă în două situații distincte, dar interdependente într-o mare măsură. În primul rând, în situația indicată de Lenin, a unei clase, grup social sau subsistem ale cărui interese sunt convergente până la urmă cu cele ale întregii colectivități. Este cazul clasei muncitoare. Ideologia științifică este aici complementară cu o știință angajată strict obiectivă. Acest caz este discutat pe larg în literatura marxistă, motiv pentru care nu voi mai insista asupra lui. În al doilea rând, în situația unei

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
socială prin care trecea Rusia la începutul secolului, moment în care forțele sociale adverse erau angajate într-o luptă violentă, într-un moment de răscruce al evoluției sociale. Lupta pentru impunerea intereselor proprii este de natură să polarizeze ideologic conștiința colectivității, presând și asupra sociologiei de a se constitui într-un instrument ideologic justificativ-mistificator. Situația tinde însă să se modifice într-o organizare socială care, deși neomogenă, bazată pe o pluralitate de interese, încearcă să renunțe la procedeele violent-manipulative, orientându-se

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
încearcă să renunțe la procedeele violent-manipulative, orientându-se spre adoptarea unor mecanisme democratice. Specific mecanismelor democratice este faptul că pluralitatea de interese este recunoscută, acceptându-se totodată dialogul, iar negocierea tinde să devină modalitatea preferată de soluționare a ei. În măsura în care colectivitatea acceptă mecanismele democratice de soluționare a diversității intereselor, fiecare grup social trebuie să devină conștient atât de propriile interese, cât și de poziția și interesele celorlalte grupuri sociale. În aceste condiții, devine posibil ca sociologia să se angajeze în perspectiva

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
chiar luptei politice. Sociologia angajată pregătește deci procesul de decizie socială, oferind cunoștințele teoretice și empirice părților aflate în dialog. Ea va cunoaște un proces de polarizare, devenind ideologic-mistificatoare, în perioadele de criză, când grupurile și clasele sociale care compun colectivitatea intră într-un conflict acut, când dialogul și negocierea sunt înlocuite prin mijloace manipulativ-opresive. Cele două tipuri de angajare a sociologiei, științific-obiectivă și justificativ-manipulatoare, trebuie privite ca stări-limită. Sociologia angajată este deosebit de vulnerabilă la ideologia grupului, a subsistemului social ale

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
grad mare de complexitate și calificare. Condițiile de viață mai bune reprezintă o condiție necesară bunei exercitări a profesiei sale; profesia însăși este asociată cu un anumit nivel de necesități. Din această teorie decurge o consecință practică: situația înregistrată în colectivitatea cercetată (calitatea vieții percepute scade pe măsură ce crește nivelul de școlaritate, deci gradul de complexitate profesională) este „anormală” în sens de „disfuncțională”. Condițiile obiective nu sunt suficient de diferențiate în raport cu diferențierea nivelului de aspirații; trebuie îmbunătățite condițiile obiective de viață ale

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
școlaritate, dacă nu chiar mai favorabil grupurilor socioprofesionale cu un nivel mai ridicat de școlaritate. • Teoria stimulării performanțelor. Teoria funcționalistă a stratificării sociale argumentează că pentru stimularea unor performanțe ridicate în profesiile înalt calificate, care prezintă o mare importanță pentru colectivitate, ocupanții acestora trebuie stimulați cu condiții de viață mai bune. Din această teorie decurge necesitatea unui nivel al calității vieții mai ridicat pentru grupurile cu pregătire școlar-profesională mai ridicată. • Teoria consecinței nonfuncționale. Nivelul mai ridicat de aspirații nu este o

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
o anumită perioadă de timp. S-ar mai putea face observația, totodată, că aceste teorii nu par exclusive, ci mai degrabă complementare, descriind surse distincte ale variației calității vieții. Însăși formularea lor reprezintă însă o poziție echidistantă, neutră din partea cercetătorului. Colectivitatea devine conștientă de diferențierile actuale, de „teoriile” și chiar „ideologiile” care se referă la ea. Pasul următor ar fi efortul de a determina contribuția diferențiată a factorilor evidențiați în aceste teorii, în contextul concret al societății noastre, la explicarea dinamicii

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
diferențierile actuale, de „teoriile” și chiar „ideologiile” care se referă la ea. Pasul următor ar fi efortul de a determina contribuția diferențiată a factorilor evidențiați în aceste teorii, în contextul concret al societății noastre, la explicarea dinamicii calității vieții în colectivitatea cercetată. Pe această bază s-ar putea face o estimare mai exactă a gradului în care diferențierile în nivelul de aspirații și în condițiile obiective de viață sunt sau nu justificate, inevitabile sau evitabile; în ce măsură ar trebui și/sau ar

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]