KorAP: Find »[drukola/base=zări & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...359 360 361 ...424 >

10,579 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

opreau la control nu erau chiar bandiții, deghizați în polițiști. Până la Constanța, n-au mai fost probleme. Cum am trecut de Dunăre, s-au ridicat și aburii, dar cerul tot n-a apărut. Podul strălucea. Dacă te interesau vapoarele, le zăreai încărcate cu ceață. Soarele tăiase câteva felii din toamna asta nesuferită. Se răsfiraseră pe geamul lateral, deși lumina cădea departe: aici un deal, dincolo un gard de piatră, puțin mai la dreapta niște frunze uscate și incolore. M-am simțit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nicăieri, viteza creștea doar pentru celulele corticale, ele o luau razna, agitate în malaxorul cerebral. În rest, stăteai pe loc; când îți cercetai picioarele, le găseai nemișcate. Cutia care te deplasa ca o capsulă a timpului era ridicolă, greoaie, se zăreau toate detaliile, jenant. Dacă ai fi intrat într-un WC ecologic și i-ai fi pus role, ai fi obținut același efect. După un drum de câteva ore, mă simțeam descompus, rupt de efort. De fiecare dată când coboram din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
drumeag între două case, chiar la intrarea în sat. L-am ascultat pe Mihnea și-am cotit pe el, convins că nu fac bine. Dar parcă aveam de-ales? „A patra casă, pe stânga. Aia cu gard verde.“ Nu se zărea nici casa, nici gardul, cu-atât mai puțin culoarea. Farurile orbecăiau prin apă și beznă. Drumul dispăruse, mașina se scufunda ușor, roțile patinau pe dedesubt. Puteam să fim și-n Techirghiol, nu era mare diferență. „Aici!“, a mârâit Mihnea, „Urc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Trage-o mai tare!“ Tot nimic. Daciile sunt mașini robuste, nu le miști cu una-cu două. „Trage domne’ frâna de mână!“ Am tras cât am putut; am rămas cu ea-n mână. I-am arătat-o lui Șindrilaru. Se zăreau cablurile, atârnau uleioase, secționate. Nu-i venea să creadă, mai avea puțin și îi sărea mustața: „Domne’, în douăzeci de ani de carieră, n-am văzut așa ceva! Domne’, da’ ești culmea, domne’!“ Când era binedispus, se urca în spate cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
așezat cuminți pe laptop, patru: câte una-n fiecare colț al ecranului. Dormitorul, holul, bucătăria, intrarea din față. Păreau toate acolo, le recunoșteam fără probleme, până și pubela se-afla la locul ei, cu Brutus tolănit pe capac. I se zărea și coada, zvâcnind în ritmul viselor. „Mă rog...“, a mai lăsat Mihnea de la el, „Nu era pe dulap.“ „Și urmele de pe gât?“, am insistat, „Au apărut din senin sau te pomenești că sunt tot o iluzie? Și, apropo, de ce umblă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
borcan închis, imens. Dacă pompai formol în loc de aer, puteai să-ți închipui că ai aterizat la Antipa. Brațul părea cel mai interesant, cu toată cutia neagră, dreptunghiulară, încărcată de butoane policolore, ieșind din articulații. Cineva o montase acolo, nu se zăreau șuruburile, dar plasticul și pielea se topiseră, formând acum un corp comun, ca un clește. Îl mișcam încet, priceput, forfecând imaginile pe toate cele 32 de canale. Un crab bătrân, obosit. Treaba asta se întâmpla de vreo 9 ani, de când

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
sau dopuri în urechi ca să înduri potopul identificărilor. Poate erau masochiști. Poate pur și simplu nu le păsa, la fel ca pe noi (m-am gândit mult la ipoteza asta și cred că ar trebui luată-n serios). Nu se zărea nimic prin ei, doar o moară de cuvinte, așezată pe scaun cu mâinile împreunate, imposibil de-oprit. Puneai nota, intra altul; râșneala o lua de la capăt. Vina nu le-aparținea în întregime. Decenii de „comentarii literare“ își spuneau cuvântul, răspicat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
bune“, pe cincizeci de lei de căciulă, dracu’ știe cum făceam toți rost de ei, cu banii ăștia îți luai unșpe beri și-un „Cico“. Dar nu despre golănie și meciuri pe bani vroiam să vă povestesc. De cum l-am zărit, Antonio mi-a atras atenția. Purta un șort vișiniu, foarte lucios, parcă dăduse cineva trei zile cu limba pe el. Nu culoarea era problema lui, ci mărimea; intenționat sau nu, cel care-l cumpărase (probabil tac-su’), îl luase cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
teoretică, pe care, deși n-o conștientizau, fiecare dintre băieți se întrecea în a și-o exprima. Totul s-a terminat scurt și neconcludent, la fel cum începuse: „Gata, băi, jos labele de pe gagică-mea!“ Existau câteva dubii (nu se zărea nici o femeie în poză, cu-atât mai puțin vreo „gagică“ de-a lui Doru), dar ne-am abținut să le clarificăm. Doru și-a ridicat tricoul, a înfundat apoi revista în șort și-a plecat. Și alte minuni ne mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ailaltă a piațetei. Căscam și noi gura, așteptând să închidă magazinul. Tanti Leana întorcea pancarta mare cu „ÎNCHIS“, după care punea lacătul și controla clanța. Atunci se apleca puțin, dacă bătea lumina cum trebuie și încuia din profil, i se zăreau țâțele mișcându-se frumos pe ecranul ușii, ca-n filmele indiene de la „Floreasca“. În seara aia, Leana nu s-a mai aplecat și nici lumina n-a curs cum ne-așteptam noi. Venise bărba-su’ s-o ia, era-n halat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Traversam strada în șir indian, Cezar primul, Mihnea la urmă. „E bună nevastă-mea, nu?“ Tăcere. „Pune, mă, mâna aici, să vezi ce bidoane are!“ Nu puneam. „Pune, mă, n-auzi?“ Imprudent, Cezar întindea mâna, ca după ciocolată. Nici nu zăream palma, în semiobscuritate. Se-auzea doar un plescăit, apoi geamătul lui Cezar. „Ce faci, bă, te dai la nevastă-mea?!“ Ne trăgeam cu toții mai în spate. „Bă, vă sparg! Vă calc cu lomocotiva!“ În lumea exactă, dar misterios oligofrenică și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și alterările întregului. Exemplarele grăsuțe, bombardate cu glucoză de părinți, se refugiau în prima bancă a facultății, pe care o ocolesc toți băieții, uneori și profesorii. Cele fragile, scheletice, cu urmele nevrozei întipărite-n pielea roz a gambelor, puteau fi zărite într-o bucătărie de bloc: epave fără nume, eșuate-n liniștea pietroasă a căsătoriei, în fum de țigară și miros de borș. Cele normale, fără forme, alunecau direct în rochii stupide, înflorate, de felul care îți flutură vara prin autobuze

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
hainele ușoare, în tonuri deschise. Ghiceam pe dedesubt porțiunile neatinse: sânii albi pe forma triunghiulară a costumului de baie (în contrast cu roșul sfârcurilor și maroul catifelat al mameloanelor); linia fundului; carnea dintre gât și lobul urechii; tălpile din saboți sau sandale (zăreai doar conturul, când călcâiul se ridica pentru a ajuta piciorul să urce într-o mașină sau să traverseze strada). Mai defilau și blugii cu talie joasă, strânși pe fund ca o pereche de mâini jucăușe. Deasupra, între talie și tricoul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
se degajau clar, încărcate de simplitate și erotism, așa cum eu nu fusesem nici învățat, nici obișnuit. Știam limpede ce se întâmplase și pe chiuveta băiatului vecinului de bloc (dacă m-aș fi aplecat mai mult pe fereastră, aș fi putut zări firicelul cald de sânge prelingându-se pe pulpe), și-n sala de cinematograf de la „Scala“ (puteai sări peste cordonul de la etaj, pentru a ajunge în balconul închis publicului), și în mașina parcată noaptea lângă ștrandul Poligrafiei, zis „3 Tufane“ (de la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
apropia de cuplul împreunat pentru a-i atinge sfârcurile Mariei sau a-l mângâia pe tânăr pe fese. Totul se desfășura în semi-tăcere, plăcerea era eliberată în spasme mici, intense, ca o gimnastică spontană sau poate îndelung exersată. O mai zăream în patul din vila 12, cu palma dreaptă lipită de sexul fetei stewardesei, în timp ce stânga o cuprindea după gât, pe sub șuvițele blonde, pentru a-i apropia buzele. Limbile se-atingeau pe vârf, se încolăceau una sub cealaltă, întinzând picături calde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
greu de bănuit. Se zicea că montaseră și explozibilul de pe magistrala Moscova-Tbilisi, tocmai în miezul iernii: ardea frumos gazul în Georgia, cu nori portocalii. Blocatarii nu operau singuri. Lucrau mână în mână cu Primăria, aflând, anunțând, raportând. Unii ar fi zărit chiar echipe mixte, plimbându-se cu elicopterul deasupra cartierelor, la joasă altitudine: identificau terenurile libere, apoi cartografiau spațiile care trebuiau umplute. Te simțeai privit, observat, ca în „Mapping the Earth“ al lui NASA. După terenurile virane, garajele ilegale și zonele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
o placă magnetică sau pe-o dischetă: părul negru, intens, privirea încăpățânată, cu ochii negri, de arăboaică mică, gâtul subțire, burtica dreaptă (nu balonată de dulciuri, ca la majoritatea copiilor de-azi), genunchii aliniați la forma piciorului. Dacă cercetai detaliile, zăreai V-ul începând să se deseneze pe buza de sus, talia formându-se suplu, picioarele alungindu-se fără defect, gata să fie atinse. Nu trebuia decât să aștepți, și să culegi roadele. Din a doua poză, zâmbea mama ei, la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
obosise să le verifice: bineînțeles că zburau goale, așa cum ieșiseră din fabrică. Mașina 110 apărea noaptea de pe străduțe, cotea imprevizibil și țâșnea de fiecare dată în altă parte, printre blocuri. Avea capătul undeva între Dămăroaia și Bucureștii Noi, unii îl zăriseră la Fabrica de Pâine, alții sub un pod, mulți credeau că nu oprește niciodată, ci se află permanent în mișcare. Copilăria Mariei era populată cu unchi și mătuși care intrau și ieșeau pe ușă încărcați cu plase de cartofi, cutii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Opelul pe-o stradă lăturalnică) și comandam amândoi cafea în patru culori, sărutându-ne cu spuma alb-cafenie de lapte. Când ajungea pe la mijlocul straturilor italienești, Maria pleca să se rujeze sau să-și îndrepte sprâncenele. Venea înapoi cu sfârcurile întărite, le zăream înțepând tricoul alb sau rotunjindu-se prin țesătura mulată a puloverului. Nu eram singurul: odată cu mine, trei sferturi din bărbații din cafenea întorceau capul după ele. N-am vrut niciodată să știu de ce lucrurile se desfășurau așa: să caut sursa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
straturi late de beton, tăvălind grădina vecinilor. Clădirile multinaționalelor se cățăraseră peste case: în Piața Victoriei un turn de aluminiu și sticlă strivea Muzeul Antipa, iar la Aviatorilor se ridicase spre cer un fel de submarin rotund, prin hublourile căruia zăreai oamenii forfotind la birouri, spălați de faruri galbene. Amestecul de stiluri și dimensiuni trăda frică și nepăsare. Nimic nu ținea mai mult de-un sfert de secol. Invadatorii, cutremurele și prostia oamenilor se înghesuiau să pună la pământ tot ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
trebuia doar să le-alegi pe-alea potrivite: de la Robani dispăruseră o vacă și doi purcei; Leordenii găsiseră un furtun tras pe sub povarna lor, prin care Robanii le goleau țuica din butii și cazane; doctorul Mișu Leordeanu (tot el) fusese zărit furând o basculă de zăpadă de la Gâlma (nimeni nu întreba la ce îi putea folosi. Mai ieșise și vorba ca banda pungașilor eleganți nu fusese de fapt prinsă și că bandiții aparțineau când familiei Robe, când Leordeanu (în funcție de cine povestea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
alții doar țoiul cu rachiu) și s-au îndreptat spre casa bunicului, pentru-o explicație, un discurs și poate și-un incendiu. Nu l-au mai găsit niciodată. Din după-amiaza aia vișinie de mai, bunicu’ Vitalian n-a mai fost zărit în Moroieni. Sigur, trei sferturi din sat nici n-ar fi avut cum s-o facă, tremurând sub pânzele alcoolului. Oamenii i-au scotocit casa (unii, mai curajoși, s-au oprit în pivniță să cerceteze damigenele și probabil mai sunt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ținut cursuri într-o încăpere care fusese, pe rând, criptă, capelă și sală de baie a măicuțelor. Pereții erau îmbrăcați în faianță neagră, cu zmalț. Frigul plutea ca o fantomă verde, iar pe tavan, sub bolți și arcade, se mai zăreau încă urmele de sfinți. Caloriferele arătau ca un osuar. Dacă vroiai să sari pe geam, nimereai în scări metalice sau în trape întredeschise, care te aruncau la nivelele inferioare. Holurile patinau în ciment, ca ale noastre, și se terminau în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
a început să se plimbe prin încăpere. Fâșia a măturat biroul, a trecut peste dulap, examinând apoi rama ferestrei. „Uite-l, mânca-l-ar tata!“ Vocea suna antipatic. Corpul căreia îi aparținea s-a deplasat încet spre perete. L-am zărit în trecere: un bărbat în cizme verzi de cauciuc. „O rezolvăm noi acuma, stai oleacă...“ Am ridicat capul de după coș: prindeam exact colțul în care se oprise bărbatul. Purta flanel, pantaloni de pijama și-un fes pe cap. Cu lanterna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
minții. Acolo mă chinuiam s-o instalez, ca o aplicație prea mare pentru capacitatea procesorului. Lumina albăstruie, de xenon, glisa dintr-o lampă hexagonală coborâtă din acoperiș, inundând o încăpere de-aceleași dimensiuni cu sala noastră. Prin spărtura decupată precis zăreai parchetul lăcuit și forma identică a pereților. Te simțeai mic și idiot, ca la ghișeu la Circa Financiară. În mijlocul camerei, niște tipi îmbrăcați în blugi și cămăși cadrilate butonau vreo zece calculatoare, poate mai multe. Arătau ca niște gemeni identici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]