9,532 matches
-
unui psihic oricum fragil, la Pavese, ființa umană secătuită de presiunea trăirilor metafizice, la Sylvia Plath, ar fi doborât, În mod normal, chiar ființe mai robuste - fizic vorbind. Fragilitatea invocată de către mai toți comentatorii, atunci când ajung să explice opera prin biografie, e doar urma scrisă a unei bătălii purtate cu o disperare tragică. Sinuciderea se dovedește, În aceste cazuri, unica soluție rezonabilă (rezonabilă În legătură cu ce?), unica ieșire din impas - un impas a cărui mărturie, dureroasă ca o remușcare, e textul confesiunii
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
plac, iar imixtiunea elementului profan În aritmetica sacră a divinității este percepută ca un sacrilegiu. Din orice perspectivă am privi-o, sinuciderea este un fenomen al rupturii, al violenței și al catastrofei individuale. Clasificările nu ajută prea mult și, aplicate biografiei scriitorilor, ele Își relevă totala inutilitate. Și totuși, invocarea tipologiei poate contribui la conturarea unei ipoteze privind relația dintre jurnalul intim și sinucidere. Studiile vorbesc despre trei tipuri de acțiune În cazul sinuciderii. În prima dintre ele, sinucigașul acționează sub
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
au fost extrem de ordinare, adorând banalitatea unei vieți comune, insignifiante. În fapt, va scrie despre toate acestea. Va scrie cu o patimă din care nu lipsesc nici resentimentele și nici o secretă admirație pentru delicatețea feminină. Privită dinspre punctul ei final, biografia lui Drieu nu pare a conduce acolo unde, În Idele lui Marte 1945, va sfârși implacabil. Încă tânăr (deși Își percepe vârsta cu un fel de tragism teatral, plângându-se de boli și necazuri pe care le va avea doar
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
fantasmelor. Nu mai are decât o dorință: „să ard totul În jurul meu și să măresc spațiile mistice”. Lecturile Îi sunt, aproape exclusiv, din marii mistici germani, iar fantasmele se hrănesc din recitirea cețoaselor saga nordice. Își recunoaște În ele o biografie alternativă, un pisc al aspirației. Fascinația modelului germanic e, după cum singur o mărturisește, extrem de veche. Ea poate fi foarte ușor psihanalizată: e imaginea-șoc a unei cărți frumos ilustrată, cu legende nordice, văzută, la șase-șapte ani, În vitrina unei librării, În timp ce
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
viața și resimte o bucurie sălbatică În timp ce Își notează amănuntele voluntarei intrări În moarte. Nimic din ceea ce trăiește nu i se pare Întâmplător și, dacă ar fi s-o ia de la Început, n-ar modifica nimic În proiectul tulburatei sale biografii. Cu alte cuvinte, ar fi și antisemit, și la fel de fascinat de Germania. Așadar, nimic de făcut: predeterminarea culturală e mai puternică decât orice rațiune. Există, atunci, o fatalitate a sinucigașului? Există un scenariu misterios care-i călăuzește acțiunile? E greu
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
adevărată manie). Aprofundarea religiilor, iată ultima și cea mai frumoasă dintre preocupările mele. Dar tocmai vecinătatea morții va fi un exercițiu fericit, reînnoit după douăzeci de ani. De acum Înainte, prinsă În plasa cu ochiuri fine a unei disperări bolnăvicioase, biografia lui Drieu va evolua Între polii unei metafizici tulburi: studiul Încrâncenat al religiilor, pe de o parte, iar pe de alta, contemplarea plină de trufie a morții care Îl așteaptă la capătul tunelului Întunecos, pe care Îl sapă el Însuși
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
obraznic În jur, Își Închise enormii ochi verzi și adormi la loc. Astfel de mici scene crude, al căror substrat psihanalitic e ușor de interpretat, se regăsesc În Jurnalul Sylviei Plath la tot pasul. Dedublarea, autoproiecția, multiplicarea eurilor, construirea unor biografii paralele sunt locuri comune În discursul confesiv al poetei. Disperarea ei ia, de multe ori, forma unui raport pe jumătate livresc. Suferința, suferința adevărată devine credibilă doar În clipa În care Îi descoperă echivalentul cultural, citatul sau aluzia livrescă. Aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
tinde să devină cu totul altceva decât umbra misterioasă a lucrurilor (așa cum postulează o Întreagă tradiție a „gramatologilor”, de la Trismegist Încoace), semnificațiile sale esoterice - atâtea câte sunt - se vor confunda cu cele ale universului conținut Între faldurile aparent opace ale biografiei. Ar fi, Însă, o enormă greșeală să echivalăm intimul cu diversele esoterisme care bântuie În zona interpretărilor textualiste. La fel de contraproductivă este, Însă, poziția contrară. Pierre Reboul consideră, de pildă, că intimul este un mesaj, fără Îndoială, dar unul fără conținut
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
dorința inițială de ordine Într-un factor perturbator și Într-un agent al dezordinii. Incoerențe și miopii Fără Îndoială, ar trebui urmărite mutațiile petrecute În decursul scurtei evoluții Între negarea realului și recolonizarea lui cu fantasme extrase dintr-o neștiută biografie „de interior”. Discernem aici și o experiență a neantului, care a fost experimentată Încă de romantici și care, la un contemporan al nostru, Livius Ciocârlie, devine chiar materia de bază a unui Întreg jurnal intim În travesti 9. Vidul, inexistența
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
În tentațiile lui maso, găsind o imensă plăcere În descrierea și exhibarea rănii și, Într-un sens mai general, În privarea de speranță. Acesta e jurnalul negru, jurnalul lipsei de speranță, al destinului implacabil care cade ca o ghilotină pe biografie. Acestei formule i se opune intimitatea care pretinde un partener și care vizează stabilirea precisă a relațiilor. E intimitatea nordică, „anglo-saxonă”, mereu confruntată cu nevroza și tot atât de des respinsă de către aceasta. Jurnalul Virginiei Woolf e mai degrabă excepția de la o
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
exteriorității facilitează, fără Îndoială, transferul de energie pe care scriitorul mizează În crearea imaginii dorite. Pentru că scrierea jurnalului intim este, Înainte de orice, dovada voinței autorului de a schimba ordinea În mica lume pe care o locuiește. Interdependențe Există În fiecare biografie - și mai ales În biografia scriitorului - o anumită transparență. Deși inițial jurnalul intim pare să opacizeze fluxul de Întâmplări și amănunte ce izvorăște necontenit din biografie, În cele din urmă el va acționa ca un mecanism de amplificare a gestualității
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de energie pe care scriitorul mizează În crearea imaginii dorite. Pentru că scrierea jurnalului intim este, Înainte de orice, dovada voinței autorului de a schimba ordinea În mica lume pe care o locuiește. Interdependențe Există În fiecare biografie - și mai ales În biografia scriitorului - o anumită transparență. Deși inițial jurnalul intim pare să opacizeze fluxul de Întâmplări și amănunte ce izvorăște necontenit din biografie, În cele din urmă el va acționa ca un mecanism de amplificare a gestualității (auto)biografice. Mizând pe involuntara
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a schimba ordinea În mica lume pe care o locuiește. Interdependențe Există În fiecare biografie - și mai ales În biografia scriitorului - o anumită transparență. Deși inițial jurnalul intim pare să opacizeze fluxul de Întâmplări și amănunte ce izvorăște necontenit din biografie, În cele din urmă el va acționa ca un mecanism de amplificare a gestualității (auto)biografice. Mizând pe involuntara lui transparență, intimul Își relevă rolul de mediator, fiind poarta prin care spiritul Își apropriază o parte din real: partea cea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
mai ales când acestea sunt de natură să-l irite pe autor: „La Paris am slăbit, la Cannes iarăși m-am Îngrășat” (Petru Comarnescu)5. Identități suplimentare Jurnalul intim pune bazele unei noi identități a scriitorului. Personajul posesor al unei biografii obiective, Înregistrată ca atare, oficial și impersonal, dobândește dintr-odată o identitate suplimentară: autobiografia. Portretului fotografic i se adaugă, Începând cu acest moment, autoportretul din cuvinte. Dar relația dintre acestea nu este necesarmente una de similitudine sau măcar de continuitate
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
adevărată industrie, că acestea nu există În afara lecturii. Însă generic, jurnalul dobândește un sens, o logică anume și o perfectă coerență doar pretinzând participarea creatoare a martorului. El se dovedește, astfel, agresiv la ambele capete: pe de o parte, violentează biografia celui care Îl scrie, transformându-l Într-o entitate ce-i depășește intențiile (autoportret, autobiografie, document moral, scriere de epocă), pe de alta, Îl atrage pe cititor În construirea/reconstruirea unui joc de puzzle. Comparat cu autorul ce-și scrie
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
deja el știe”12. Dar știe autorul cu adevărat totul despre sine? Jurnalul e dovada omniscienței autoscrutătoare sau a nesiguranței, a ezitărilor? Dacă, declarativ, jurnalul e o consemnare, o luptă cu timpul trecut, În realitate el sondează În timpul paralel al biografiei subconștiente. Eul autoportretului rezumă, de fapt, structura jurnalului și, prin derivație, structura lumii percepută prin lentilele subiectivității auctoriale. Jurnalul intim conține sâmburele discursului narativ al persoanei Întâi, dar și reflecția acesteia despre sine. Autobiografia este, așadar, organizarea narativă a țesăturii
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
confesive. Amorul-propriu este, aproape În toate cazurile, mecanismul care declanșează „compoziția” autoportretului, pentru simplul motiv că, scriindu-l, autorul dorește să probeze ceva: excepționalitatea persoanei sale sau, În orice caz, dorința de a ieși din banal, din serie, din obișnuitul biografiei comune. Aceste considerații nu exclud, firește, pozițiile contrarii. Cei mai mulți autori de jurnale sunt conștienți de interpretarea ce se poate da gestului lor. Ei prevăd nu numai posibilele acuzații, dar și neajunsurile practice ale demersului În care s-au angrenat: confruntarea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
singura asupra căreia pot arunca o privire, fără a reuși totodată să-l exclud pe cel căruia va vorbi despre ea - există realitatea și mai există simbolicul 20. Așadar, autoportretizarea, asemănată cu un parcurs al lui Orfeu prin infernul propriei biografii, e un drum, În aparență, fără Întoarcere. E pata oarbă În care scriitorul Își proiectează fantasmele fără să fie sigur vreodată că nu sunt simple săgeți trimise În gol. Evocarea psihanalizei, pe de o parte, și a simbolicii, pe de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
infinite astfel de situații, adică nenumărate deschideri, Întâlnim tot atâtea Închideri. Rareori se Întâmplă ca din nuclee romanești de genul celui citat să se dezvolte un spectacol ficțional În sine. Singura ficțiune propusă de jurnalul intim este una derivată din biografia autorului. Că ea nu este Întotdeauna o biografie strict factuală (ca la Pepys, la Tolstoi, la Gide, În oarecare măsură, la Rebreanu ori Mateiu Caragiale), ci se interferează cu elemente de psihologism (la Stendhal, la Virginia Woolf, la Camil Petrescu
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
tot atâtea Închideri. Rareori se Întâmplă ca din nuclee romanești de genul celui citat să se dezvolte un spectacol ficțional În sine. Singura ficțiune propusă de jurnalul intim este una derivată din biografia autorului. Că ea nu este Întotdeauna o biografie strict factuală (ca la Pepys, la Tolstoi, la Gide, În oarecare măsură, la Rebreanu ori Mateiu Caragiale), ci se interferează cu elemente de psihologism (la Stendhal, la Virginia Woolf, la Camil Petrescu etc.), e doar În avantajul acestui „roman”. Mărturia
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
avantajul acestui „roman”. Mărturia sinelui, perceperea propriei alterități, deconstruirea și refacerea unui model mental sunt tot atâtea escale În drumul „ficționalizării” unei realități adeseori lipsită de spectaculozitate. În final, ca o Însumare a tuturor acestor eșecuri, viața scriitorului va deveni biografia unui personaj fictiv, greu de recunoscut chiar pentru cel care scrie. După cum se știe, există o expresivitate involuntară a oricărui text, o ieșire de sub control a imaginii pe care, cu obstinație, vrea să o propună. În laborator Pentru o Întreagă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
creștini din secolul al II-lea Însemnările evanghelice, În opoziție cu cele mincinoase, ale păgânilor. În punctul În care jurnalul intim se leagă de o realitate istorică precisă, el se Întâlnește cu toate aceste scrieri vechi. Indecisul cumulează atât funcțiile biografiei, cât și pe cele ale autobiografiei, iar „separația genurilor” se va produce doar târziu, când integritatea clasică a omului politic se dezagregă prin autoglorificare - considerată de un retor precum Aristides, o trăsătură Întru totul elină. Oricum, căile autobiografiei erau deschise
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Isocrate, autorul primei autobiografii, profită tocmai de această modificare În sensibilitatea vremii. Plutarh definește un timp biografic al revelării caracterului, altul decât cel al evoluției și al dezvoltării individului. Jurnalul intim s-ar putea apropia de acest tip plutarhic de biografie, În care caracterul se află Într-un permanent proces de definire și autodefinire. „Descompunerea exteriorității publice a omului”9, operată de autobiografia clasică, e preluată, tale quale, de către jurnalul intim. Sursele sale Îndepărtate (și inconștiente) sunt modificările aduse formelor publico-retorice
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
intim. Sursele sale Îndepărtate (și inconștiente) sunt modificările aduse formelor publico-retorice ale antichității. Închiderea În sine, prefigurată de ivirea noii atitudini față de propria persoană, exclusivismul, intoleranța față de persoana a treia, oricine ar fi ea, terorismul irepresibil al mărturisirii (precedat de „biografiile” lui Cicero, de scrisorile către Atticus, de „consolațiile” lui Augustin și Boetius) deschid drumul unei modalități literare cu totul noi. Nu ne aflăm, Însă, decât În prima fază a unei evoluții. Nefrecventarea agorei nu Înseamnă neapărat retragerea În solitudine. Singurătatea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
scrie: atunci când cuvântul nu mai plutește În derivă, ci se supune unei funcții precise - traducerea pulsiunilor conștiinței. El poate Înceta chiar: să fie ceea ce fusese - un cuvânt -, asumându-și până și riscul paragramaticalizării 90. Acceptând, ca autobiografia, autoportretul, ca amintirile, biografiile, memoriile sau corespondența, un „pact autobiografic”91, jurnalul intim intră În categoria textelor referențiale. Ele nu vizează „efectul de real”, ci imaginea realului. Adică o formă de transcriere, de interpretare - o formă literară. Oameni de interior După cum se observă, practicarea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]