9,213 matches
-
Midnight's Children), un coșmar al înstrăinării. Eroii își fabrică insule de familiar, vise, iubiri, căldură umană, dar viața lor se petrece în cea mai mare parte într-un univers ostil. Autorii Desperado dislocați trăiesc o subtilă și nevindecabilă frustrare. Ironia și tragedia se împletesc. Distopia Locul preferat al autorului Desperado este distopia, utopia neagră, negativă. Lunga linie a distopicilor Desperado începe cu Aldous Huxley (Brave New World) și George Orwell (1984), continuând cu aproape toți autorii contemporani. Ori de câte ori un Desperado
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
i-a venit vremea să moară. Profesorul de istorie al lui Graham Swift încetează să mai fie profesor. Eroii lui Ackroyd nu au stare, evadează în alte lumi, în alt timp. Eroii lui Barnes, Bradbury și Lodge se hrănesc cu ironie, ca să uite că prezentul fuge, timpul real nu durează. Durata nu e în prezent. Cum opera Desperado e o continuă întretăiere de linii cronolgice, care țin de acum, dar mai ales de atunci, timpul real se alimentează constant din cel
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
când alunecă în trecut și prezentul operei are puterea să înainteze, fie chiar și cu pași mici, încărcat de amintiri. Pe scurt, se întâmplă ceva în prezent. Cu autorii Desperado avem două căi: fie se întâmplă ceva, dar cu mare ironie narațiunea e zeflemisită (v. Huxley, Orwell, Burgess, Lodge, Bradbury), fie prezentul nu mai contează ca prezent (fiindcă nu aduce nicio schimbare, niciun viitor), ci ca un prezent trecut, o retrăire perfectă (v. Ishiguro, Swift, Ackroyd, Barnes, Lessing, Gray, Ondaatje, Rushdie
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
The Long Shadows), Bradbury (Rates of Exchange), Barnes (The Porcupine). Oricum ar fi, eroii sunt dislocați din prezent, fie în trecut, fie într-un alt prezent ostil, semi-real. Autorul Desperado e în mare dilemă ce să aleagă, între realism și ironie. În cele din urmă le folosește pe amândouă, fie pentru a anula, fie când nu reușește să anuleze pentru a discredita prezentul. Ceea ce face de fapt autorul în aceste condiții, nehotărât cum să se mute mai bine în trecut fără
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
două feluri de eroi în romanul Desperado: eroii neputincioși (v. Ishiguro, Lessing, Gray, Swift, Ackroyd, Huxley, Orwell) și eroii țâfnoși (v. Barnes, Lodge, Bradbury, Fowles). Eroii neputincioși își duc povara rememorării cu resemnare și oarecare lirism. Eroii țâfnoși trec de la ironie la sarcasm și ajung tot acolo. Uneori câte un roman readuce nararea clasică, cronologia, doar pentru a o ironiza în final, după o cursă contra cronometru încheiată fără câștigător. John Fowles, de pildă, creează un suspans greu de suportat, care
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
nu numai încâlcit ci și lipsit de logică; evadarea din logica cronologică, din gândirea eroului și intrigii pe baza unui trecut-prezent-viitor, aduce după sine și post-timpul lecturii. Cititorul percepe textul ca atemporal, universal valabil. Opera Desperado are o logică a ironiei și afectivității care subminează nevoia de cronologie, dând libertate lecturii. Post-timpul este, contrar așteptărilor, o credulitate a lecturii. Memoria lectorului trebuie să înghită tot pe nemestecate, la prima lectură. Nu se pune problema unei descifrări, deci a ceea ce s-a
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
parte, e lipsită de povara trecutului, și faptul că nu are ca resort o pierdere trecută pare la ea un handicap: nu poate construi un prezent findcă nu are o durere trecută. În prezentul ei lipsit de zvâcniri dureroase domnește ironia: nimeni nu așteaptă nimic de la altcineva. Eroii lui Amis, Barnes, Bradbury, Ishiguro, Gray, Swift trăiesc un prezent sărac. Ei sunt animați de o mânie care e, de fapt, o față a memoriei. Și ceea ce nu putem ține minte doare, cu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
prezentă a trecutului. Textele Desperado care par să trăiască doar în prezent, la modul realist, sunt clar inferioare romanelor lui George Eliot ori John Galsworthy din punctul de vedere al narațiunii bine rânduite. Nice Work (David Lodge) e salvat de ironie. The Fifth Child (Doris Lessing) oscilează între nevoia de afecțiune și cea de mit. The Magus (John Fowles) derutează lectorul și nu izbutește să-l lămurească. Lanark (Alasdair Gray) e un coșmar seducător (distopie). Julian Barnes își îndulcește uscăciunea afectivă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Lectura, concentrată cum e și firesc asupra prezentului, care nu duce nicăieri, e insuficientă. Relectura nu e o repetiție a primei lecturi, ci adevăratul început al textului în mintea lectorului. Starea de spririt a romanului Desperado e un amestec între: ironie (prezentul), lirism (trecutul) și dorința de a amâna distopia (viitor). Implicarea afectivă a lectorului nu se produce, prin urmare, nici în prezent, nici în viitor, ci în trecut. Prezentul e alb, neutru. Oare aici se gândea Virginia Woolf că va
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Desperado e un mare retras. Fie el extrem de liric (v. Peter Ackroyd, Graham Swift, chiar și Julian Barnes în Staring at the Sun), neutru (ca David Lodge, care are un echilibru de invidiat, ori ca Alasdair Gray), ori de o ironie mușcătoare (Malcolm Bradbury), ba chiar sarcastic (Doris Lessing), orice Desperado subscrie la ironie. Acești autori sunt porniți să producă numai și numai ironie pe pagină, dar, în adâncul sufletului lor văduvit de orice tradiție, rătăcitor și apăsat de lăcomia de
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Swift, chiar și Julian Barnes în Staring at the Sun), neutru (ca David Lodge, care are un echilibru de invidiat, ori ca Alasdair Gray), ori de o ironie mușcătoare (Malcolm Bradbury), ba chiar sarcastic (Doris Lessing), orice Desperado subscrie la ironie. Acești autori sunt porniți să producă numai și numai ironie pe pagină, dar, în adâncul sufletului lor văduvit de orice tradiție, rătăcitor și apăsat de lăcomia de noutate, ei se tem crunt de propria lor ironie; ba chiar mai rău
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
neutru (ca David Lodge, care are un echilibru de invidiat, ori ca Alasdair Gray), ori de o ironie mușcătoare (Malcolm Bradbury), ba chiar sarcastic (Doris Lessing), orice Desperado subscrie la ironie. Acești autori sunt porniți să producă numai și numai ironie pe pagină, dar, în adâncul sufletului lor văduvit de orice tradiție, rătăcitor și apăsat de lăcomia de noutate, ei se tem crunt de propria lor ironie; ba chiar mai rău, sunt îngroziți că i-au deschis cititorului o cale care
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
orice Desperado subscrie la ironie. Acești autori sunt porniți să producă numai și numai ironie pe pagină, dar, în adâncul sufletului lor văduvit de orice tradiție, rătăcitor și apăsat de lăcomia de noutate, ei se tem crunt de propria lor ironie; ba chiar mai rău, sunt îngroziți că i-au deschis cititorului o cale care-i poate scoate pe ei, autorii, din joc definitiv. Autorul Desperado are dreptul firesc să ironizeze tot și toate, dar ferească Domnul să îndrăznească lectorul sau
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și toate, dar ferească Domnul să îndrăznească lectorul sau și mai rău criticul să găsească elemente comice în opera lui. Scriitori ca Julian Barnes, Malcolm Bradbury, Alasdair Gray, Peter Ackroyd, Graham Swift, Doris Lessing, Martin Amis, Kazuo Ishiguro trăiesc din ironie. Dacă Dickens își lua eroii și cititorii foarte în serios, dacă Galsworthy avea o relație onestă cu lectorul deși niciodată nu vorbea în numele lui propriu, autorii Desperado își fac o onoare din a respinge tot ce a fost folosit deja
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și cititorii foarte în serios, dacă Galsworthy avea o relație onestă cu lectorul deși niciodată nu vorbea în numele lui propriu, autorii Desperado își fac o onoare din a respinge tot ce a fost folosit deja. Refuzul lor se materializează în ironie. Necazul vine din aceea că, știind ce au făcut ei convenției literare în textele lor, îi îngrozește ideea că și ei la rândul lor ar putea fi tratați cu aceeași monedă, ar putea fi respinși cândva. Iată deci că, fără
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
făcut ei convenției literare în textele lor, îi îngrozește ideea că și ei la rândul lor ar putea fi tratați cu aceeași monedă, ar putea fi respinși cândva. Iată deci că, fără s-o recunoască, se tem de propria lor ironie dar nu se pot împiedica s-o folosească iar și iar. Uneltele Desperado nu sunt noi, dar sunt mult mai numeroase decât în orice convenție anterioară, fiindcă autorul e obsedat de nevoia de nou, însă procedeele fie ele în proză
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
s-a publicat The Waste Land e acum un fapt comun, un punct de pornire pentru inovațiile poeziei contemporane. Pe când după Joyce și Woolf romancierii au trebuit să dea fuga înapoi la istoria corect narată pentru a-și păstra cititorii, ironia mușcătoare a lui Eliot, bucuria lui de a se opune frumosului, de a șoca prin indecență stau și azi la baza prozei și poeziei. Iată deci că, după ce Woolf a predicat o noutate de care nu s-a putut sluji
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ironice dincolo de Cortina de Fier (Burgess, Huxley, Bradbury, Barnes) într-o dispoziție gânditoare ori tristă, cu greu vor putea să ierte entuziasmul pentru sistemul care i-a strivit. Majoritatea cărților scrise în occident despre Cortina de Fier ascund groaza în spatele ironiei. Cel mai adesea suntem puși în fața unei folosiri hilare a limbii engleze. Bradbury îi bate de departe pe autorii genului. Vorbitorii de engleză în interiorul regimului comunist sunt fie răsfățații autorităților, fie revoltații. Ambele categorii sunt lipsite de practica vorbirii directe
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ceva să se întâmple, fără incident), ne trezim în lumea captivantă a geniului etimologic, a ironistului, a literatului prin excelență. Autorul Desperado e primul care decide, Sunt altfel decât tot ce fost, sunt liber de literatură. Ce face un Desperado? Ironia e cheia succesului în scrierea unei cărți Desperado. Joyce, Woolf și T.S. Eliot au ajuns la punctul în care respingeau convențiile precedente (lucru deja făcut și înainte de ei, diferența fiind în proporție, nu în gest ca atare), folosindu-se însă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
scrise, demitizând opere mai vechi (v. Odiseea în Ulysses, v. Shakespeare, printre mulți alții, în The Waste Land). Când Alasdair Gray un nume ales la întâmplare sau Julian Barnes recurg la alte texte, ei distrug aceste texte cu un rânjet, ironia lor ne comunică: Nu-i credeți pe ei, nu mă credeți pe mine, niciun text nu poate fi luat în serios, chiar și textul meu trebuie citit cu zâmbetul în buzunar, cu plăcerea jocului. Ironia creează textul ca joc. În
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
aceste texte cu un rânjet, ironia lor ne comunică: Nu-i credeți pe ei, nu mă credeți pe mine, niciun text nu poate fi luat în serios, chiar și textul meu trebuie citit cu zâmbetul în buzunar, cu plăcerea jocului. Ironia creează textul ca joc. În interviuri, autorii Desperado au un lucru în comun: ei neagă de la bun început întrebarea. Orice Desperado refuză afirmațiile clare, primele impresii, își construiește suspansul (de care nu se poate lipsi) pe refuzul orizontului de așteptare
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
detestă: cronologie și intrigă amoroasă. Cei care evadează din convenție și realmente dau un sens nou literaturii și lecturii sunt Joyce și Eliot. Ei privesc literatura într-o dispoziție care nu e nouă, dar care devine predominantă de la ei încolo: ironia. Ironia se exercită cu predilecție asupra a ceea ce se înțelegea până la Fluxul conștiinței prin literatură. Joyce mimează Odiseea, iar Eliot scrie un poem care, pentru prima oară în istoria poeziei, citează versuri întregi, pe care le ia din zeci de
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cronologie și intrigă amoroasă. Cei care evadează din convenție și realmente dau un sens nou literaturii și lecturii sunt Joyce și Eliot. Ei privesc literatura într-o dispoziție care nu e nouă, dar care devine predominantă de la ei încolo: ironia. Ironia se exercită cu predilecție asupra a ceea ce se înțelegea până la Fluxul conștiinței prin literatură. Joyce mimează Odiseea, iar Eliot scrie un poem care, pentru prima oară în istoria poeziei, citează versuri întregi, pe care le ia din zeci de autori
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
e de preferat un lector intrigat de absența încheierii unuia ghiftuit cu certitudini în ce privește viitorul. Pe scurt, prin refuzul deznodântului, romanul părăsește viitorul. Timpul se strânge, iar pentru Desperado el va deveni cu totul neîncăpător. Refuzul sentimentalismelor e parte din ironia moderniștilor. Ei ricanează permanent. Ce contează un cuplu câteva decenii de fericire în contextul însingurării absolute? Eroul se retrage în el și iubirea nu mai e (sau încearcă să nu mai fie, pentru că nici Woolf, nici Eliot și nici chiar
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
e o chelie văzută de la spate, care nu a fost niciodată văzut, care nu a scris nimic dar opera lui s-a epuizat, a cărui învățătură este, în ciuda inexistenței dovezilor că a existat, de importanță capitală, e creat cu o ironie nesfârșită. Textul se citește cu mare satisfacție intelectuală, dacă nu pentru teza lui, pentru puterea de a râde pe care o degajă. Romanul Desperado se vrea sinonim cu existența, drept care autorul ezită să-l încheie și merge înainte într-un
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]