KorAP: Find »[drukola/base=zări & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...360 361 362 ...424 >

10,579 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

mâncase? Ce se întâmplase cu viața lui sau a ei? Oamenii ăștia crescuseră legănați de-aceleași speranțe cu ale mele, tremuraseră pentru aceiași eroi, puseseră degetul pe aceeași căsuță cu vikingul Ragnar sau cow-boy-ul Teddy Ted. Amprentele lor se mai zăreau în cerneala sepia sau color, tăiate de restul articulațiilor. Acum erau pierduți, secretizați, viețile lor crescuseră și se expandaseră ca niște oase bolnave, în familii noi, copii, servici, alte blocuri, alte imagini în fața geamului, până când din obliterarea permanentă nu mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mulate pe saltelele umede. Doar gândurile ne mai diferențiau, închise în bulele lor prețioase, unice. Totul fusese capsulat, nu ieșea nimic din compartiment. Dacă mișcai căsuța cu fețe și cuvinte, te simțeai ca într-o bandă foto-realistă; cu puțin noroc, zăreai și mâna care te desena. Mihnea și Maria pluteau la rândul lor, puși la locul potrivit. Nu mai puteam fi rupt de ei, nici dacă mi-aș fi dorit: cu unul îmi petrecusem copilăria și adolescența, cu celălalt ultimii cinci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
frig rău, nevrotic, îți spărgea respirația în particole de gheață. Gara atârna deasupra liniilor, invadată de sârbi, ruși, români și câteva patrule mixte ale poliției și jandarmeriei. Jurai că e un sfert din Gara de Nord, acum zece ani. Unde întorceai privirea, zăreai papornițe turcești și uniforme negre sau kaki scotocind prin ele. Am traversat peronul, apoi holul principal, privind în pământ. Cunoșteam regulile. În Paris, o pățisem din cauză că, în mijlocul unei razii, mă uitasem fix la o pereche de grăniceri. Împânziseră peronul de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
apă, unghiurile străzii le ghidau direct în locurile de evacuare: cădeau toate sub bordură, în cascadă, prin grătarele aerisite. Canalizarea mirosea frumos, a hazna și șampon cu vanilie. M-am uitat împrejur, din mers, cu mâinile în buzunare. Nu se zărea nimic, cerul de marmură și granit pâlpâia după câte-o cotitură. Arhitectura imperială zdrobea norii, pleoapele nu mai primeau decât strânsoarea dimensiunilor: clădiri înalte și late, fără curți și grădini, lipite unele de altele de parcă s-ar fi terminat tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Le pronunța recunoscător, cu voce tare, în mijlocul oamenilor: „Eugen Ca-caranda!“ sau „Mihail Ko-kogălniceanu!“; cred că și el știa ce face. M-am uitat de mai multe ori în spate; nimeni. Strada părea pustie, oamenii se pregăteau de sărbătoare. În geamuri zăreai coronițe de brad și lumănări de plastic în V, cu becurile mici și austere. Perdeluțele fuseseră suspendate discret, protestant, descoperind și-acoperind în același timp: nimeni nu te privea din spatele lor, nici tu nu căutai să vezi ce-i înăuntru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
tramvaiele de-abia își mai țineau echilibrul pe linia ascuțită, iar oamenii cădeau de-o parte și de alta a ei, țipând de spaimă și neputință. 38-ul se mișca greoi și precis, conform graficului. Prin stratul de geamuri aburite zăream sforile brațului electric din primul vagon, balansându-se prin două găuri perforate în acoperiș. La fiecare oprire, sfoara cobora și se-oprea din mișcare, ca funia de la gâtul unui spânzurat. Duhnea a săpun și petrosin. Podelele patinau pe niște grătare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
a bulevardelor? În loc de cer, dai de sute de mii de benzi electrice. Magistrale de informații: alt oraș. Și-acum, ia zi-mi, aici vezi ceva?“ Mi-a făcut semn spre geam. Cei doi bătrâni cu câinele plecaseră, nici nu-i zărisem ieșind din cafenea. M-am uitat în direcția indicată. Nu mișca nimic, doar acoperișurile mici, decente, ale caselor. Și câteva bucăți de nori, pe cerul atrofiat. „Nimic.“, am recunoscut. „Și? Ce-ți spune asta? Că informația nu mai circulă pe la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
aplecat peste farfurii și-am început să mă uit în toate părțile. Pe masă, nimic; pe scaunul lui Grosescu, nici atât. M-am sucit spre banchetă și, între două ziare locale, Die Presse și Kronen Zeitung (un fel de Libertatea), am zărit un colț din coperta Pif-ului. Aș fi recunoscut-o dintr-o mie: avea un magician cu joben și nas uriaș, desenat în partea dreaptă, în timp ce sărea pe-un tirbușon de aer. Magicianul râdea cu gura până la urechi și lovea cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
lege Viena de București, să mute semnalul cablat de pe stâlpi pe tastele calculatoarelor, impregnându-le cu drogul cibernetic? Transfuzia de date se realiza probabil noaptea, când calculatoarele încremeneau (nu vi s-a întâmplat niciodată ca, în drum spre baie, să zăriți beculețul roșu al unității clipind?), iar utilizatorii picoteau sub plapumă, amorțiți de somn. De pe taste, nanobacteriile contaminau degetele victimei, își croiau drum prin striațiile epidermei, ajungând în rețeaua capilară. Informația era transmisă mai departe, spre creier, îmbogățită ca sângele proaspăt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și două rânduri de tranșee. Cuvintele curgeau când în română, când în franceză, în funcție de punctul de impact și mintea în care se formau imaginile. Am frunzărit repede foile, spre informația prețioasă. Încă puțin, și tramvaiul cobora la Schottentor: deja se zăreau colții bisericii Votiv. Sosise momentul să aflu. M-am oprit la pagina 72: ultima a revistei, înainte de coperta IV. Bănuiam ce conținea numărul pe care îl țineam pe genunchi, detaliul special, ce îl diferenția de toate exemplarele trase în săptămâna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

I Itc "I" Întrun sfârșit de noiembrie, pe moină, un tren al căii ferate Petersburg-Varșovia se apropia în viteză de Petersburg. Era atâta umezeală și ceață, încât cu greu se luminase de ziuă; pe fereastra vagonului de-abia se putea zări ceva la zece pași în dreapta și-n stânga terasamentului. Unii pasageri se întorceau din străinătate, însă cele mai aglomerate erau compartimentele de clasa a treia, în care călătoreau mai ales oameni de condiție modestă și cu îndeletniciri practice, porniți la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
nefiresc de repede de la o clipă la alta. Rogojin se așeză pe scaunul arătat, dar nu stătu jos mult timp; curând se ridică și rămase în picioare. Încetul cu încetul, începu să-i vadă și să-i recunoască pe musafiri. Zărindu-l pe Ganea, râse răutăcios și șopti ca pentru sine: „Ți-am făcut-o!“ Pe general și pe Afanasi Ivanovici îi privi fără sfială și chiar fără vreo curiozitate specială. Dar când, lângă Nastasia Filippovna, îl văzu pe prinț, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
m-am gândit... Dar, domnilor, de ce stați în picioare? Fiți buni și luați loc, felicitați-ne pe mine și pe prinț! Cineva, mi se pare, a cerut șampanie; Ferdâșcenko, du-te și poruncește să se aducă. Katia, Pașa, spuse ea zărindu-și cameristele în dreptul ușii, veniți încoace, mă mărit, ați auzit? Cu prințul, are un milion și jumătate, e prințul Mâșkin și mă ia de soție! — Era și timpul, draga mea, să fie într-un ceas bun! Nu lăsa să-ți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
prințe, și vino-ți în fire! spuse el, apucându-l de mână. Renunță! Vezi cum e! Ca un tată îți vorbesc... Prințul îl privi, însă, fără să-i spună o vorbă, își smulse mâna și coborî în fugă. Generalul îl zări pe prinț ajungând la poartă după ce troicile porniră în goană; prințul opri prima birjă și-i strigă vizitiului să-l ducă la Ekaterinhof, în urma troicilor. Apoi veni trăsurica generalului, trasă de trăpașul cel sur, și-l duse pe general spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
capăt, gata să degenereze într-o ceartă; toți erau încruntați... Generalul era ocupat zi și noapte, umbla cu treburi; arareori mai fusese văzut atât de ocupat și activ, mai ales la slujbă. Cei de-acasă de-abia apucau să-l zărească. Cât despre domnișoarele Epancin, acestea, firește, n-au spus o vorbă cu voce tare. Poate că și atunci când erau singure, între ele, și-au spus prea puține. Erau domnișoare mândre, arogante, uneori chiar sfioase una față de alta, care, de altfel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
copilul îi zâmbise pentru prima dată de când se născuse. Mă uit și-o văd făcându-și cruce cu mare evlavie. „Ce faci, zic, nevastă?“ (Pe-atunci doar puneam întrebări la toată lumea.) „Uite, zice, la fel cum mama se bucură când zărește primul zâmbet al pruncului ei, tot așa se bucură și Dumnezeu, când vede din cer că un păcătos îngenunchează din toată inima ca să-și facă rugăciunea.“ Această femeie mi-a spus, aproape cu cuvintele astea, o idee atât de profundă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
splendid, o caleașcă, la care erau înhămați doi cai albi, trecu în goană pe lângă casa prințului. În caleașcă ședeau două doamne foarte frumoase. Însă, nestrăbătând nici zece pași, caleașca se opri brusc; una dintre doamne se răsuci, ca și cum ar fi zărit chiar atunci un cunoscut pe care îl căuta. — Evgheni Pavlovici? Tu ești? strigă deodată o voce sonoră, plăcută, care-l făcu pe prinț să tresară (poate încă pe cineva). Ah, ce bucuroasă sunt că în sfârșit te-am găsit! Ți-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
acesta, la per tu n-au putut fi niciodată! Știți și dumneavoastră că ea n-a putut fi văzută aici; n-a putut fi văzută nicăieri. Mulți încă nu știu că și-a făcut din nou apariția. Echipajul l-am zărit acum trei zile, nu mai mult. — Echipajul e excelent! spuse Adelaida. — Da, echipajul e excelent. Plecară amândoi, având, de altfel, atitudinea cea mai amicală, cea mai frățească, s-ar putea spune, față de prințul Lev Nikolaevici. Însă pentru eroul nostru această

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
două săptămâni nu mai vin să vă cer bani. Am vrut s-o răsfăț un pic pe Agașka, dar nu merită. O, dragă prințe, să vă binecuvânteze Dumnezeu! În sfârșit, intră Lebedev, care tocmai se întorsese acasă, și se încruntă zărind hârtia de douăzeci și cinci de ruble din mâna lui Keller. Însă Keller, văzându-se cu banii, se și grăbi să plece, așa că se retrase imediat. Lebedev se apucă de îndată să-l vorbească de rău. — Ești nedrept, s-a căit într-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
l-a făcut „idiot“ și tresări, dar nu din cauza asta. Uită imediat cuvântul jignitor. Însă în mulțime, nu departe de locul unde stătea el, într-o parte - n-ar fi putut nicidecum arăta în ce loc și în ce punct - zări o față, un chip palid, cu părul cârlionțat și negru, cu zâmbetul și privirea știute, prea bine știute; chipul licări și dispăru. Se prea poate ca doar să i se fi năzărit; din această nălucire rămase numai cu impresia zâmbetului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
bine știute; chipul licări și dispăru. Se prea poate ca doar să i se fi năzărit; din această nălucire rămase numai cu impresia zâmbetului strâmb, a ochilor și a cravatei elegante, de culoare verde-deschis, de la gâtul domnului pe care îl zărise. Prințul nu-și putu da seama dacă domnul respectiv dispăruse în mulțime sau se furișase în clădirea gării. Dar după un minut începu să arunce împrejur priviri repezi și alarmate; această primă nălucire putea fi prevestitoarea și predecesoarea unei a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
capăt; într-o clipă se abținu și nu mai adăugă nimic, dar și atât era suficient. Nastasia Filippovna care trecea și părea să nu remarce pe nimeni în mod special, se întoarse brusc spre ei și parcă abia acum îl zări pe Evgheni Pavlovici. — Ia te uită! Chiar el e! exclamă ea, oprindu-se deodată. Ba nu-l găsesc curierii, oricâți i-ai trimite, ba șade - ca un făcut - unde nici nu te aștepți. Credeam că ești acolo... la unchiul tău

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
până se face lumină? — Până-n zori n-au mai rămas nici două ore, observă Ptițân, uitându-se la ceas. — Păi la ce ne mai trebuie zorii, când afară și așa se poate citi? observă cineva. — Îmi trebuie, pentru că vreau să zăresc un colțișor de soare. Pot să beau în sănătatea soarelui? Ce ziceți, prințe? Ippolit întreba tăios, adresându-li-se tuturor ireverențios, ca și cum le-ar fi comandat, însă, se pare, o făcea fără să-și dea seama. — Cred că putem bea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
aceste clădiri sunt și câte o sută de apartamente. Când am ajuns în fugă la poartă, mi s-a părut că în colțul din dreapta, cel din fundul curții uriașe, parcă mergea un om, deși prin întuneric de-abia îl puteam zări. Ajungând în fugă până în colț, am văzut intrarea pe o scară; scara era îngustă, extrem de murdară și fără o geană de lumină; dar se auzea că sus încă mai urca iute treptele un om și eu m-am repezit pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
singur să-i povestească. Toți criminalii erau pentru el pe picior de egalitate, nu făcea nici o deosebire între ei. Le vorbea ca și cum i-ar fi fost fii, așa că până la urmă ei au început să-l socotească drept tatăl lor. Dacă zărea vreo femeie deportată care își ținea pruncul în brațe, se apropia, mângâia copilul, pocnea din degete ca să-l facă să râdă. Așa a făcut mulți ani, până la moarte; s-a ajuns până acolo, încât era cunoscut în toată Rusia și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]