9,442 matches
-
capacitate decreativă. Realitatea pe care o traversează personajul lui Țepeneag are aspecte spectrale, tinde să se transforme la tot pasul într-o uriașă mistificare. Recurgând la procedeele cele mai diverse, de la hiperrealism la viziunea onirică și la amestecarea deliberată a ficțiunii în realitate, ca în secvențele în care spațiul real e populat de imagini preluate din cărțile precedente ale scriitorului, Dumitru Țepeneag procedează la o permanentă deconstrucție a universului exterior, ce își dezvăluie la tot pasul în felul acesta precaritatea nu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
2001, 12; Bârna, Comentarii, 119-132; Behring, Scriit. rom. exil, 182-199; Marian Victor Buciu, Promptuar. Lecturi post-totalitare, Craiova, 2001, 73-98; Cristea-Enache, Concert, 161-168, 360-363; Nicolae Oprea, Opera și autorul, Pitești, 2001, 81-109; Pop, Viață, 63-74; Popa, Ist. lit., II, 859-861; Simion, Ficțiunea, III, 372-383; Vasile, Proza, 306-316; Daniel Cristea-Enache, Întoarcerea autorului, CC, 2002, 3-4; Sanda Cordoș, Nepotul lui Caragiale, APF, 2002, 5; Marius Miheț, Magicianul sau Ce au devenit Regizorul și Marele Dresor, F, 2002, 9; Mircea Iorgulescu, România dream, „22”, 2002
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
spațiului, ca dansul, pictura, sculptura (astăzi cinematografia), cât și artelor timpului, precum literatura narativă și uneori muzica. 1.2. Locul teatrului în tipologia genurilor literare În sânul literaturii, teatrul este genul literar mimetic prin excelență pentru că el pune în scenă ficțiunea ca și cum ar fi realitate. Jean-Pierre Vernant și Pierre Vidal-Naquet arată că datorită unui asemenea tratament al ficțiunii, această artă nu se putea naște decât "în cadrul cultului lui Dionysos, zeul iluziilor, confuziei și bruiajului neîncetat între realitate și aparențe, adevăr și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
1.2. Locul teatrului în tipologia genurilor literare În sânul literaturii, teatrul este genul literar mimetic prin excelență pentru că el pune în scenă ficțiunea ca și cum ar fi realitate. Jean-Pierre Vernant și Pierre Vidal-Naquet arată că datorită unui asemenea tratament al ficțiunii, această artă nu se putea naște decât "în cadrul cultului lui Dionysos, zeul iluziilor, confuziei și bruiajului neîncetat între realitate și aparențe, adevăr și ficțiune" (Mythe et tragédie, deux, La Découverte, 1995, col. Textes à l'appui). Platon, în Cartea III
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca și cum ar fi realitate. Jean-Pierre Vernant și Pierre Vidal-Naquet arată că datorită unui asemenea tratament al ficțiunii, această artă nu se putea naște decât "în cadrul cultului lui Dionysos, zeul iluziilor, confuziei și bruiajului neîncetat între realitate și aparențe, adevăr și ficțiune" (Mythe et tragédie, deux, La Découverte, 1995, col. Textes à l'appui). Platon, în Cartea III a Republicii, distinge trei genuri literare, povestirea pură, drama și forma mixtă, în funcție de modul lor de enunțare, după felul în care "povestirea" este acolo
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
niciodată însoțită de dialog. Această formă "fără imitație", după chiar termenii lui Platon, nu se realizează decât în ditiramb 2. Epopeea, în care dialogurile povestite întrerup uneori narațiunea, constituie o formă mixtă care amestecă diegeticul cu elemente mimetice. "Poezia și ficțiunea comportă o specie complet imitativă, adică (...) tragedia și comedia; apoi o a doua, care constă în povestirea chiar de către poet; o vei găsi mai ales în ditirambi; și în sfârșit, o a treia, formată din amestecul celorlalte două; este folosită
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-l apere, trebuie să-l predea lui Cezar viu sau mort?" (Eléments de littérature, in Oeuvres complètes, Slatkine, 1968). Explicația faptului că poezia lirică nu intră în tipologia antică este că ea nu este mimetică. Ea nu admite construcția vreunei ficțiuni, care să stabilească o distanță între eul intim și operă. Ideea de a regrupa diferite poeme non mimetice sub eticheta de poezie lirică apare timid în epoca clasică. De-abia începând cu Romantismul se impune tripartiția genurilor în liric, epic
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
celelalte arte, în vastul program educativ pe care îl elaborează pentru gardienii Republicii ideale. Literatura, la fel ca imaginația mai târziu pentru Pascal, nu este decât o putere înșelătoare. "Să fim siguri că toți poeții, începând cu Homer, fie că ficțiunile lor au ca obiect virtutea sau orice altceva, nu sunt decât imitatori de imagini și că nu ajung până la adevăr, și astfel un pictor, după cum spuneam mai înainte, va face, fără să înțeleagă nimic din cizmărie, un cizmar care li
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a celorlalte arte. Spectatorul este într-o situație analogă cu aceea a unui prizonier, înlănțuit în peșteră, unde este înșelat de viziunea umbrelor pe care le crede reale. Această magie iluzionistă a teatrului, care poate muta cu ușurință frontiera dintre ficțiune și real, a neliniștit puterea publică încă de la origine. Solon, dacă putem crede ce ne spune Plutarh, a părăsit, indignat, teatrul lui Dionysos din Atena, în cursul primului spectacol tragic la care a asistat, refuzând să plătească pentru această artă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
noi numim astăzi literatură, poate să surprindă, din partea unui om care, pe altundeva, nu încetează să-l elogieze pe Homer. Plasându-se pe o poziție de reformator politic, de educator, el condamnă "poetul" (scriitorul) cetății. Cenzurează, ca un legislator, toate ficțiunile care nu ar fi "favorabile virtuții". Literatura, imorală, nu pare decât, ne avertizează el, să-l pervertească pe cetățean. "Văd (...) multe motive ca să cred că cetatea pe care am fondat-o este cea mai bună, zise Socrate, adresându-se lui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fi un model perfect de virtute: "Poeții, spune Platon, nu se complac nicicum în descrierea liniștii interioare a unui înțelept, care păstrează în permanență o egalitate de spirit ferită de dureri și plăceri. Ei nu se folosesc de talentul producerii ficțiunii pentru a ne descrie situația unui om care suportă plin de încredere pierderea fiului unic. Ei nu introduc în teatre personaje care știu să-și ascundă pasiunile în fața rațiunii. Poeții nu greșesc în această privință. Un stoic ar juca un
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adică ceea ce s-a întâmplat) este o categorie a realului, în timp ce verosimilul, definit de el drept "ceea ce se produce cel mai adesea", este o creație a imaginarului. Plauzibil, verosimilul este acceptabil pentru opinia comună, adică, la teatru, de către public. Arta ficțiunii dramatice constă în a inventa ceva credibil. Această diferență constituie, în ochii lui Aristotel, superioritatea literaturii asupra cronicii. Spre deosebire de cronicar, situat în registrul particularului, care narează ceea ce a avut loc, autorul dramatic, ridicându-se la cazul general, arată ceea ce ar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Aristotel, tragedia îl calmează pe spectator prin emoțiile de milă și de teamă pe care le trezește în el. Interesul spectacolului tragic constă în aceea că, în el, emoțiile sunt totdeauna controlate, pentru că spectatorul știe că scena nu prezintă decât ficțiune. El se identifică cu personajul ale cărui frământări le împrumută, păstrând totodată o anumită distanță și o privire critică. Cu toții avem nevoie de a simți emoții tari, milă și teamă. Dacă în viață ele sunt generatoare de tulburări și de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și pe cea a unității de loc, ele se nasc din dorința de verosimil ce caracterizează clasicismul. Verosimilul este obiectul unei dezbateri interminabile în epoca clasică. Respectarea lui, dictată de dorința de a face credibilă punerea în scenă a unei ficțiuni, nu a încetat să obsedeze Marele Secol. Două curente se înfruntă, dovedind existența a două sisteme de reprezentare foarte diferite. Corneille, pentru care teatrul este o metaforă a lumii, se opune docților, partizani ai unui iluzionism mimetic, și merge uneori
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
același plan, Chapelain, care le desemnează cu același termen, nu le distinge. Nu este nimic uimitor în apariția acestei confuzii sub pana unui om care ar vrea ca reprezentația să reflecte realul astfel încât acest lucru să ne facă să uităm ficțiunea. Este totuși cazul să nu le amestecăm și să le studiem pe rând. 4.1. Verosimilul acțiunii Adeziunea publicului, în epoca clasică, se bazează pe verosimilul acțiunii care o implică pe aceea a "moravurilor" personajelor și vorbirii lor. 4.1
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ei. Acest mare cititor al lui Plutarh împrumută majoritatea subiectelor sale din istoria romană care îi oferă un rezervor inepuizabil de evenimente eroice autentice. Numai când acțiunea este rodul invenției autorului fie că acesta falsifică istoria sau fabrică complet o ficțiune -, acesta trebuie să lucreze pentru a o face să fie verosimilă. Fidel lui Aristotel asupra acestui punct, el consideră că autorul dramatic poate înfrumuseța întâmplarea după voia lui, prezentând faptele așa cum s-au petrecut sau cum ar fi trebuit să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mari crime nu găsește niciun fel de neîncrezători. Nu este nici adevărat și nici verosimil ca Andromeda, expusă unui monstru marin, să fi fost scutită de acest pericol de un cavaler zburător, care avea aripi la picioare, dar este o ficțiune pe care Antichitatea a primit-o și așa cum ne-a fost transmisă, nimeni nu se ofensează văzând-o pe scenă." Corneille pune la îndoială eficacitatea scenică a verosimilului obișnuit în materie de tragedie. El admite că acesta s-ar potrivi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teatru ca fiind proză". Corneille este mai nuanțat în această privință, scriind, în Argument la Andromaca, că "versurile care sunt recitate la teatru sunt presupuse a fi în proză: noi nu vorbim în versuri în mod obișnuit, și fără această ficțiune, măsura și ritmul lor ar ieși din verosimil."33 Pe de altă parte este convins, contrar lui d'Aubignac, că niște versuri inegale sunt mai apropiate de limbajul conversației decât alexandrinul prea regulat. Dacă l-am crede pe Aristotel, scrie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nouă argumente pe care Chapelain, în răspunsul său, le respinge pe rând. Chapelain își sprijină regula pe mimesis. Verosimilul reprezentării se bazează parțial, după părerea lui, pe confuzia între cele două temporalități care interferează în teatru, timpul acțiunii, de pură ficțiune, și cel al reprezentării. D'Aubignac, în capitolul din Practica teatrului intitulat " Despre întinderea acțiunii teatrale sau a timpului și duratei potrivite ale poemului dramatic", (Cartea II, cap.7), este conștient că una dintre dificultățile majore de care se lovește
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dualitate a timpului teatral. "Trebuie să luăm în considerare, scrie el, că Poemul dramatic are două forme de durată, dintre care fiecare are timpul său propriu și convenabil." El insistă asupra realității timpului reprezentării, măsurabil în mod obiectiv, spre deosebire de timpul ficțiunii, care nu este totdeauna clar definit. "Prima este durata veritabilă a reprezentării, căci deși acest poem, după cum am mai spus de mai multe ori, nu este în sine, dacă-l considerăm cu exactitate, decât o imagine, și de aici nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mult mai ușor de înșelat, nefiind vorba decât de un mic spațiu față de altul care nu este mai mare, vreau să spun de două ore la douăzeci și patru." Chapelain a înțeles corect că evaluarea duratei acțiunii fictive de către spectator condiționează credibilitatea ficțiunii. Godeau subliniază aici una din dificultățile majore de care se lovesc teoreticienii clasicismului și a cărei dovadă o reprezintă divergențele lor. Dacă sunt unanimi în dorința de a reduce timpul ficțional la o zi, nu se pun de acord asupra
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
piața orașului sau sala cea mare a unei case burgheze pentru comedie, "palatul de voie" ("le palais à volonté") pentru tragedie, după expresia lui Mahelot 45. Corneille descrie astfel acest loc unic în Discursul despre cele trei unități. "Jurisconsulții admit ficțiuni de drept; și aș vrea, după exemplul lor, să introduc ficțiuni de teatru, pentru a stabili un loc teatral care nu ar fi nici apartamentul Cleopatrei, nici cel al lui Rodogune în piesa cu același titlu, nici cel al lui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
comedie, "palatul de voie" ("le palais à volonté") pentru tragedie, după expresia lui Mahelot 45. Corneille descrie astfel acest loc unic în Discursul despre cele trei unități. "Jurisconsulții admit ficțiuni de drept; și aș vrea, după exemplul lor, să introduc ficțiuni de teatru, pentru a stabili un loc teatral care nu ar fi nici apartamentul Cleopatrei, nici cel al lui Rodogune în piesa cu același titlu, nici cel al lui Focas, al lui Leontine sau Pulheria, în Héraclius; ci o sală
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
brațele celuilalt, când înțeleg natura afecțiunii care îi unea14. Iată "încercările virtuții" pe care le traversează cu curaj Dorval, pentru că acesta este subtitlul pe care îl dă Diderot piesei ("Les épreuves de la vertu"). El se explică în mod clar, prin intermediul ficțiunii unei conversații, asupra scopurilor dramei sale. Stând de vorbă, în prologul narativ pe care îl scrie ca introducere a piesei, cu Dorval care îi povestește viața, Diderot îi spune "că o operă dramatică în care aceste încercări i-ar fi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
marii dansatori, amanții, adevărații cucernici, toată această trupă entuziastă și pasionată simte cu putere și gândește puțin." Diderot îl îndeamnă pe comediant să joace după cum simte, și nu în funcție de stereotipuri învățate. Fiul nelegitim, trebuie să ne amintim, se bazează pe ficțiunea unui teatru în care realul și reprezentația se confundă. Dorval, prezentat drept actorul model, își joacă, în propriul său salon, și fără public, istoria vieții, cumulând cele două funcții de protagonist și de actor al dramei. În Paradoxul despre comediant
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]