KorAP: Find »[drukola/base=minți & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...362 363 364 ...371 >

9,258 matches

Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576

convoi fuseseră scufundate, lucru știut de inamic. Cel mai sigur mod de a evita pericolul de a fi descoperit este totuși de a lăsa pe cineva naiv sau care nu cunoaște adevărul, să spună minciuna. Acesta este actul de a minți prin intermediul altcuiva. Un exemplu ilustrativ l-a oferit viceamiralul Poindexter (Washington Post 1987) în mărturia sa către comitetul Senatului Statelor Unite care a investigat afacerea Irangate: M-am hotărît să nu-i cer părerea președintelui, pentru a nu-l implica și

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
mergi? întreabă primul. La Cracovia, răspunde celălalt. Ce mincinos ești! exclamă primul. Spunîndu-mi că mergi la Cracovia, vrei să mă faci să cred că te duci la Lemberg. Însă eu știu că de fapt te duci la Cracovia. Așa că, de ce minți? Max Black (1983:133) numește exemplul de mai sus "clasica glumă Minsk-Pinsk". Sfîntul Augustin (1952:57-59) prezintă o situație ipotetică similară, întrebîndu-se ca fapt divers dacă a spune adevărul într-un mod înșelător înseamnă a minți. Siegler (1966:130-132) oferă

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
la Cracovia. Așa că, de ce minți? Max Black (1983:133) numește exemplul de mai sus "clasica glumă Minsk-Pinsk". Sfîntul Augustin (1952:57-59) prezintă o situație ipotetică similară, întrebîndu-se ca fapt divers dacă a spune adevărul într-un mod înșelător înseamnă a minți. Siegler (1966:130-132) oferă alte exemple de mințit prin spunerea adevărului și discută semnificația lor logică; Vincent și Castelfranchi (1981) privesc fenomenul din punct de vedere lingvistic, și discută modul în care Iago îl înșeală pe Othello în piesa lui

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
133) numește exemplul de mai sus "clasica glumă Minsk-Pinsk". Sfîntul Augustin (1952:57-59) prezintă o situație ipotetică similară, întrebîndu-se ca fapt divers dacă a spune adevărul într-un mod înșelător înseamnă a minți. Siegler (1966:130-132) oferă alte exemple de mințit prin spunerea adevărului și discută semnificația lor logică; Vincent și Castelfranchi (1981) privesc fenomenul din punct de vedere lingvistic, și discută modul în care Iago îl înșeală pe Othello în piesa lui Shakespeare. Roberts (1972:92) dă alte exemple din

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
aceste situații, forma veridică a mesajului nu indică sigur nici dacă vorbitorul are intenția de a păcăli, nici dacă ascultătorul va interpreta afirmația ca fiind o minciună. Pe de altă parte, în situațiile în care oamenii se așteaptă să fie mințiți, intenția de a păcăli poate fi absentă chiar atunci cînd se fac afirmații false. Douglas (1976:67) descrie cum "în orice scenă cu caracter sexual, cum ar fi o plajă pentru nudiști sau un bar unde profesează prostituatele", se minte

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
mințiți, intenția de a păcăli poate fi absentă chiar atunci cînd se fac afirmații false. Douglas (1976:67) descrie cum "în orice scenă cu caracter sexual, cum ar fi o plajă pentru nudiști sau un bar unde profesează prostituatele", se minte enorm în privința numelui de familie, ocupației și adresei. Însă sînt acestea într-adevăr minciuni? Participanții sau persoanele implicate au, după părerea lui Douglas, "scopul comun de a-și ascunde identitatea" și drept urmare "își susțin unul celuilalt minciunile", făcînd chiar glume

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
amuze, însă nu ar contribui la progresul cercetării noastre. O pagină din The Times diavolul citi Și imediat ziarul cît colo-l azvîrli. Oi fi eu cel mai mare mincinos, se văicări, Dar ăștia chiar m-au întrecut în a minți! (Smith 1973:92) Aceste versuri scrise de William James Linton și publicate în 1850 în Red Republican sînt un comentariu adecvat la adresa mijloacelor de comunicare în masă. DEPISTAREA MINCIUNILOR Ținînd cont de răspîndirea minciunii, este evident că a fi în

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
publicate în 1850 în Red Republican sînt un comentariu adecvat la adresa mijloacelor de comunicare în masă. DEPISTAREA MINCIUNILOR Ținînd cont de răspîndirea minciunii, este evident că a fi în stare să le depistăm constituie un avantaj. Oare capacitatea de a minți implică și iscusința de a detecta minciunile? Cercetările arată că nu. Pe baza unui experiment de laborator în care au fost studiați patruzeci de adulți, DePaulo și Rosenthal (1979:1717) ajung la concluzia că "iscusința în a scăpa nedescoperit în privința

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
au fost studiați patruzeci de adulți, DePaulo și Rosenthal (1979:1717) ajung la concluzia că "iscusința în a scăpa nedescoperit în privința propriilor minciuni pare să nu aibă absolut nici o legătură cu abilitatea de a sesiza nesinceritatea altora". Copiii încep să mintă la o vîrstă fragedă; însă cum stau lucrurile în privința capacității de a depista minciunile spuse de ceilalți? DePaulo și Jordan (1982) sintetizează rezultatele cercetărilor psihologice, întreprinse exclusiv în laboratoare, afirmînd că descoperirile nu au nimic încurajator; poate că studiile subestimează

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
profesii ca psihiatria sau medicina". Din acest punct de vedere, capacitatea de a depista minciunile poate fi riscantă în plan social; ea aparține în special copilului inocent, care strigă în gura mare: "Împăratul e gol!" Prin contrast, iscusința în a minți prezintă mai puține riscuri. DePaulo și Jordan (1982:176) notează că atîta timp cît copiii sînt destul de mici, franchețea naivă "este trecută de obicei cu vederea, fiind considerată un comportament inocent și chiar adorabil". Însă pe măsură ce înaintează în vîrstă, scade

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
trecută de obicei cu vederea, fiind considerată un comportament inocent și chiar adorabil". Însă pe măsură ce înaintează în vîrstă, scade și această îngăduință; franchețea devine inoportună în plan social și, după cum s-a menționat mai devreme, "este dezavantajos să nu se mintă". Multe din sfaturile oferite de psihologi și sociologi în privința modului în care pot fi depistate minciunile nu se concentrează asupra conținutului a ceea ce se spune, ci asupra semnificației gesturilor pe care le face mincinosul, asupra expresiilor faciale ale acestuia, poziției

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
au fost supuși testului unui asemenea aparat; printre ei nu se găseau prea mulți "mincinoși experimentați". Unora dintre participanții la experiment li s-a cerut să dea răspunsuri false la anumite întrebări, însă li s-a dat ocazia și să mintă spontan. Aparatul a sesizat diferența între răspunsurile sincere și minciunile premeditate, însă nu și între răspunsurile sincere și minciunile spontane (O'Hair și Cody 1987). Totuși unele țări, în special Statele Unite, au o vastă industrie a detectării minciunilor. În alte

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
autorul introduce elemente și personaje care sînt imaginare chiar în cadrul imaginar de bază al textului. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că, deși percepem diferența între ceea ce găsim în operele literare și ceea ce întîlnim în realitate, nu considerăm că sîntem mințiți. Patricia Waugh (1984:87-114) dedică un capitol al cărții sale Metaficțiune încercării de a răspunde la întrebarea retorică: "Sînt romancierii mincinoși?" și arată în ce mod pot fi aceștia (sau cel puțin majoritatea scriitorilor pe care-i amintește) considerați mincinoși

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
a fost diminuată de scrisoarea lui Gulliver către Sympson în care spunea că unii "Yahoo... îndrăznesc să creadă că jurnalul meu de călătorie este doar o născocire a minții mele" și de referința sa la "acel obicei infernal de a minți, a înșela și a vorbi în doi peri, atît de adînc înrădăcinat în sufletele tuturor oamenilor; în special la europeni" (Swift 1941:xxxvi). Pare evident că Swift a scris pentru cititorii care erau în stare să ia opera sa drept

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
ca "fiind scris de un cetățean londonez" (1928). Defoe și Swift nu sînt singurii care și-au deghizat în acest fel legătura directă cu operele lor. Farb (1973:133) susține că Defoe și alți autori de romane de călătorie "au mințit pur și simplu pentru că semenii lor asta așteptau de la ei", afirmație prin care el vrea să spună că aceștia au oferit o modalitate de a submina prejudecățile etnice și religioase ale cititorilor. Însă mințeau ei cu adevărat? În ciuda acuzației aduse

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
autori de romane de călătorie "au mințit pur și simplu pentru că semenii lor asta așteptau de la ei", afirmație prin care el vrea să spună că aceștia au oferit o modalitate de a submina prejudecățile etnice și religioase ale cititorilor. Însă mințeau ei cu adevărat? În ciuda acuzației aduse lui Defoe, pare mai plauzibilă presupunerea că acești autori erau convinși că cititorii aveau să-și dea seama despre ce fel de discurs era vorba. Nu au avut neapărat dreptate, nici ei și nici

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
eroare au fost criticii și nu cititorii; ignorînd afirmația falsă a lui Defoe cu privire la paternitatea cărții, el demonstrează că "nu există nici o afirmație esențială în Jurnal care să nu se bazeze pe un adevăr istoric". Cu alte cuvinte, Defoe a mințit de atît de multe ori, încît criticii săi nu l-au mai crezut nici cînd a fost sincer. Rousseau a adoptat un punct de vedere oarecum diferit asupra relației dintre ficțiune și nesinceritate. El pare să fi fost convins că

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
un membru nonconformist al Camerei Comunelor engleze, pe care Regina Victoria l-a numit mincinos, a descris în jurnalul său Adevăr un înfloritor club de mincinoși, din nordul Angliei: Existau diferite grade de competență. Dacă un om nu putea să mintă deloc, era dat afară din club. Dacă mințea destul de prost, i se mai dădea o șansă. Eu unul n-am cunoscut pe nimeni care să fi fost dat afară. Labouchere pretindea că atunci cînd i se propusese să devină membru

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
care Regina Victoria l-a numit mincinos, a descris în jurnalul său Adevăr un înfloritor club de mincinoși, din nordul Angliei: Existau diferite grade de competență. Dacă un om nu putea să mintă deloc, era dat afară din club. Dacă mințea destul de prost, i se mai dădea o șansă. Eu unul n-am cunoscut pe nimeni care să fi fost dat afară. Labouchere pretindea că atunci cînd i se propusese să devină membru al clubului, fusese respins în urma testului de promovare

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
cu privire la ceea ce au prins sînt minciuni sau fabulări? Într-adevăr, o recentă colecție australiană de "povestiri trase de păr", pe care autorul le consideră "foarte adevărate" (Egan 1991), îi pune cititorului următoarea întrebare, care constituie chiar titlul cărții: Te-aș minți eu pe tine?. Informațiile pe care le prezintă acest capitol ar trebui să fie suficiente pentru a demonstra nu numai că, la fel cum afirmațiile adevărate pot fi uneori minciuni, și afirmațiile neadevărate pot fi făcute fără intenția de a

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
că autonomia discursului literaturii este subminată chiar de propriii săi practicanți. În acest capitol am ignorat minciunile intenționate pentru a ne îndrepta privirea, într-un mod care trebuie să fie oarecum superficial, asupra afirmațiilor false spuse fără intenția de a minți. Scopul meu a fost de a evidenția absența oricărei legături obligatorii între adevăr și minciună, între veridicitate și falsitate. La fel cum contextul influențează conținutul, frecvența și eficiența minciunilor, tot așa influențează și modul în care sînt percepute afirmațiile neadevărate

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
nu sînt înfățișați drept personaje negative. Odiseu este numai un exemplu din lunga listă de eroi admirați pentru șiretenia și nesinceritatea lor (Homer 1974:291-295; cf. Wax 1986:4). Platon (1966:53-54) îi atribuie lui Socrate teoria că zeii nu mint, însă în Biblie, Vechiul Testament conține numeroase situații în care Iehova îi înșeală pe muritori. Recent, s-a sugerat un posibil argument în favoarea creaționismului, acela că aparentele dovezi ale imensei vîrste a Universului au fost fabricate de un zeu "destul de isteț

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
în catalogul lor de păcate grave, și că numai odată cu apariția puritanismului și a științei organizate minciunile au început să fie considerate ofense serioase. Ambele afirmații au fost contestate (Bok 1978:302). Budismul include o obligativitate intransigentă de a nu minți (Gombrich 1971:65, 255). Prima poruncă a religiei druze cere sinceritate credincioșilor, însă de asemenea, include posibilitatea minciunilor adresate celor care nu fac parte din tagma aceasta, cu scopul de a proteja secretul credinței, conform doctrinei taqiyah (cf. Patai 1987

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
minciunii de către creștinism este oferit de Sfîntul Augustin, care atacă priscilianiștii (Deferrari 1952; cf. Forrester 1989:152) în anul 420 e.n. și în scurta sa lucrare De mendacio. Augustin a dezaprobat doctrina prisciliană care presupunea că era voie să se mintă în privința apartenenței religioase, pentru a proteja credința de cei din afară. Mai tîrziu, el s-a îndoit de claritatea tezei sale, însă, cu toate acestea, lucrarea a ajuns să fie un punct de reper în creștinismul medieval ca analiză a

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
atenție semnificației studiului, iar descoperirile empirice au luat locul amestecului de relatări și comentarii moraliste specifice lui Leonard și contemporanilor săi. De exemplu, într-un studiu asupra elevilor din Anglia și New South Wales, proporția acelora care "consideră că a minți este întotdeauna o greșeală" a fost de aproximativ 19% pentru copiii de 12 ani, însă de numai 4% pentru cei avînd vîrsta de 15 ani (Corson 1984). Am menționat deja în capitolul 5 atitudinile pe care le au adulții europeni

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]