KorAP: Find »[drukola/base=colectivitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...363 364 365 ...390 >

9,745 matches

Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563

cauză, istoria a fost utilizată ca sursă principală de exemplaritate morală. Ea a trebuit să ofere fapta pozitivă, normalitatea. Fiecare colectivitate a încercat să-și scrie istoria din această perspectivă. • Istoria ca ideologie a unui grup, a unor clase sau colectivități. Karl Marx a pus în evidență faptul că istoria reprezintă un instrument ideologic foarte puternic al claselor sociale. Ele definesc, în spiritul propriilor lor valori, atât situația prezentă, cât și trecutul. Faraonii, cu lista lor lungă de strămoși, încercau să

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
culturi, consideră ei, trebuie să aibă loc „dinăuntru”. În mod esențial,trebuie sesizate modelele de gândire ale actorilor în cauză, modul lor de a defini situația. Sarcina antropologului este să determine modul propriu de categorizare (de gândire) al membrilor fiecărei colectivități studiate și să înțeleagă în acești termeni specifici toate aspectele vieții lor sociale și culturale, și nu să elaboreze un cadru „universal” în care să forțeze analiza culturilor particulare. După cum s-a observat (Harris, 1968), elaborarea emică este fundată pe

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
inaplicabilă, până când devine principial inoperantă. Câteva tipuri de fenomene istorice imposibil de pătruns comprehensiv vor lămuri această afirmație. a) Formele de organizare socială - familia monogamă, cetatea antică grecească, organizarea feudală, sistemul economic capitalist etc. - nu sunt produse conștiente, programe ale colectivității. Ele sunt produse ale unei activități colective, desfășurate pe generații, în care intențiile fiecărui participant sau chiar ale tuturor nu au o contribuție determinativă esențială. Interacțiunea multiplă și repetată dintre oameni, în condiții obiective concrete, este generatoareaacestor forme de organizare

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
că Vodă însuși o permite, lucru care a fost de natură să legitimeze trecerea la acțiune, într-o oarecare măsură. Max Weber avea în vedere acest caz, când sublinia posibilitatea sociologului de a determina starea de spirit medie a unei colectivități (Weber, 1965). În același sens, Collingwood, încercând să justifice procedeul în situația unor acțiuni colective, considera că, pe lângă ideile explicite, pot exista și idei implicite, „ascunse”, care, oarecum din inconștient, orientează acțiunea (Collingwood, 1956). Eficacitatea explicativă a metodei comprehensive este

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ale epocii, formarea unui nou mod de producție, cel burghez, constituirea burgheziei ca clasă și cristalizarea propriului ei mod de a defini și evalua lumea, deplasările de atitudini, de valori, de moduri de a privi lumea care, la nivelul întregii colectivități, se formau printr-un proces de transformare culturală cu mecanisme colective, spontane. Mărturia lui Rousseau ar putea să ne inducă în eroare. Ea ne-ar sugera că celebra sa teză își are originea într-o analiză teoretică ce este rodul

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
păreau să aibă efecte prea mari: inventarea scrisului, diferite inovații tehnologice etc. Margaret Mead dezvoltă pe larg tocmai un asemenea punct de vedere. Ea propune o analiză a microproceselor prin care o inovație culturală este elaborată și adoptată de către o colectivitate mai largă. Scrutarea acestor microprocese este de natură să convingă de marele rol al evenimentului, inclusiv al întâmplării, în evoluția societății (Mead, 1964). Nu întotdeauna însă calea pe care evenimentul împinge evoluția este stabilă. Să revenim la cazul discutat mai

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
variabilă strategică fundamentală pentru măsurarea gradului de evoluție al societăților: diferențierea societală, măsurată prin numărul de „unități structurate și funcțional specializate” într-o societate (Marsh, 1967). Unitățile considerate sunt, de exemplu, rolurile sociale distincte - preot, profesor etc. sau tipurile de colectivități care compun respectiva societate. Pentru exemplificare voi folosi Indicele de Acumulare Culturală elaborat de Carneiro și Tobias. Ideea de la care se pornește este aceea că cultura estecumulativă. Există o serie de trăsături culturale care, odată apărute, nu mai dispar, ci

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
tendențială. Raționamentul marxist în privința criteriilor progresului social este simplu: dacă definim progresul social ca gradul în care sunt satisfăcute necesitățile umane, atunci este firesc să luăm drept criteriu fundamental al său gradul de dezvoltare al forțelor de producție, al capacităților colectivității de a produce bunurile cerute de satisfacerea variatelor necesități ale acesteia. Și este firesc să presupunem că orice comunitate umană, dacă are posibilitatea, va încerca să-și sporească mereu capacitățile productive și, prin aceasta, nivelul satisfacerii necesităților sale. Cele două

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
s-au schimbat, existând comunități care și-au modificat opiniile în sens absolut invers. Ambele exemple pun în evidență diferențele imense de optică ce pot exista între epoci diferite sau chiar în cadrul aceleiași epoci. În aceste condiții, putem utiliza atitudinea colectivității, aprecierile lor ca un criteriu al progresului? Putem considera că ceea ce coincide cu aspirațiile unei colectivități sau ale unei clase sociale reprezintă în mod real un progres? Teoria marxistă face posibilă utilizarea orientărilor subiective ale colectivităților, chiar în condițiile în

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
pun în evidență diferențele imense de optică ce pot exista între epoci diferite sau chiar în cadrul aceleiași epoci. În aceste condiții, putem utiliza atitudinea colectivității, aprecierile lor ca un criteriu al progresului? Putem considera că ceea ce coincide cu aspirațiile unei colectivități sau ale unei clase sociale reprezintă în mod real un progres? Teoria marxistă face posibilă utilizarea orientărilor subiective ale colectivităților, chiar în condițiile în care există multă variație în ceea ce le privește, ca unul dintre criteriile progresului social (și, totodată

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
condiții, putem utiliza atitudinea colectivității, aprecierile lor ca un criteriu al progresului? Putem considera că ceea ce coincide cu aspirațiile unei colectivități sau ale unei clase sociale reprezintă în mod real un progres? Teoria marxistă face posibilă utilizarea orientărilor subiective ale colectivităților, chiar în condițiile în care există multă variație în ceea ce le privește, ca unul dintre criteriile progresului social (și, totodată, al evoluției). În primul rând, progresul se realizează prin modificarea formelor de organizare în raport cu noile condiții obiective care apar: dezvoltarea

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
spune Marx (1958), nu este o cauză a schimbării unei societăți, ci doar un simptom al învechirii sale în ordine naturală. Teza acestei corespondențe între subiectiv și obiectiv exprimă, de asemenea, ceea ce era formulat mai înainte, ca principiu al raționalității. Colectivitatea percepe totalitatea condițiilor în care își desfășoară activitatea și, prin experiența ei practică, resimte concordanța sau discordanța acestora cu formele de organizare socială. Neconcordanța între formele de organizare și condiții se resimte ca„dificultate” a activității sociale. Perceperea neconcordanței declanșează

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
de fapt produsele practicii în condițiile respective, și le schimbă cu altele atunci când condițiile s-au schimbat. Atitudinea comunității, conștiința sa rămân însă mereu un simptom al relațiilor obiective. Putem, din această cauză, considera că, de regulă, ceea ce „dorește” o colectivitate este, totodată, și „bun”, „necesar”, pentru că prin conștiința respectivei comunități se exprimă necesitatea obiectivă de schimbare, care duce societatea mai departe pe calea evoluției, a progresului. Un asemenea raport trebuie luat, desigur, cu multă prudență, dar el are o forță

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
orice manifestare a conștiinței sociale este simptomatică pentru tendințele evolutive ale societății, ci doar conștiința claselor și a grupurilor sociale care sunt legate obiectiv de dezvoltarea societății. Conceptul de „mase populare” este folosit de către marxism pentru a demarca în cadrul fiecărei colectivități totalitatea claselor și a grupurilor sociale interesate în procesul societății. Într-un fel, aici principiul majorității este fundat într-o manieră mai clară. Se poate considera că, în linii generale (și există unele excepții importante), majoritatea populației unei comunități este

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
însă nevoie să ne facem o imagine asupra structurii procesului decizional: elementele sale componente și fazele prin care este adoptată o decizie. Structura procesului decizionaltc "Structura procesului decizional" Orice proces decizional presupune patru elemente componente: un decident(persoană, grup, organizație, colectivitate), o problemă de rezolvat, soluția la respectiva problemă, care urmează a fi identificată și adoptată prin decizie, și activitatea prin care se realizează respectiva decizie. Se pot distinge cinci faze ale procesului decizional, dintre care primele trei sunt predecizionale (vezi

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
analizată pe larg de Max Weber (1969). Pornind de la tipologia formulată de sociologul german, vom considera următoarele tipuri de legitimare a autorității: tradiția, charisma, criterii aleatorii mascate și delegarea autorității. Tradiția. Sociologii au remarcat cu surpriză faptul că, în toate colectivitățile umane, tradiția are o importanță deosebită. Există desigur o mulțime de explicații ale puterii de impunere a tradiției. În perspectiva dezvoltată aici, tradiția își evidențiază încă un aspect: ea poate fi înțeleasă și ca un dispozitiv colectiv de învestire cu

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Există desigur o mulțime de explicații ale puterii de impunere a tradiției. În perspectiva dezvoltată aici, tradiția își evidențiază încă un aspect: ea poate fi înțeleasă și ca un dispozitiv colectiv de învestire cu plusvaloare a soluțiilor cristalizate în experiența colectivității și demonstrate a fi satisfăcătoare. Tradiția conferă activității colective un caracter cvasiautomat, nedecizional. Încălcarea tradiției sau doar punerea ei în discuție nu ar avea ca efept doar riscul adoptării unor soluții neexperimentate ce ar putea fi catastrofale, ci totodată și

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
și interpretarea pe care o dă Nadel puterii tradiției. Ea înseamnă în fapt „frica de a abandona rutina sigură pentru riscurile asociate cu metodele neexperimentate” (Nadel, 1968, p. 403). Este clar că Nadel descrie aici în termeni foarte clari tradiția colectivităților arhaice ca pe o variantă a strategiei satisfăcătorului. Prezența plusvalorii în complexul tradiției apare cu claritate în momentele în care, din cauza schimbării condițiilor, soluțiile recomandate încetează să mai fie adecvate. Chiar și în această situație, tradiția prezintă o mare inerție

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
generează un proces decizional, cu toate dificultățile sale. Tradiția și obișnuința reprezintă o reducere a procesului decizional la un model cvasicibernetic. Ele reprezintă, în ultimă instanță, programe de acțiune selectate și întărite prin experiență. Charisma. În condițiile în care o colectivitate sau un grup social nu mai poate sau nu mai dorește să-și continue viața în formele fixate de tradiție, fiind deci în situația de a recurge la o decizie de schimbare, poate fi tentată (și adesea chiar s-a

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
mod special, cazurile tradiționale: profeți, conducători religioși. Prin extensie, conducătorul charismatic este acela care reclamă că i se atribuie capacități supranaturale, de excepție, în baza cărora autoritatea sa de a lua decizii este de necontestat, fiind deciacceptată necondiționat de către întreaga colectivitate. Deoarece capacitățile umane de decizie pot fi puse sub semnul întrebării, fiind relative, incerte, charisma asumă, în opoziție, capacități speciale, supranaturale. Conducătorul charismatic are„har”, convinge, atrage, câștigă încrederea absolută, elimină orice șovăială, îndoială, incertitudine. În ideologia charismei deci, componenta

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
o oarecare măsură. Posibilitățile mele de cunoaștere par să fi fost epuizate și deci responsabilitatea mea de decident este oarecum suspendată, fiind delegată hazardului. Incertitudinea rezultată este mai mult pasivă, nu activă. Și totuși, în problemele vitale ale persoanelor și colectivităților, chiar o asemenea incertitudine este dificil de suportat. Din acest motiv vom găsi o presiune constantă de absorbție artificială a incertitudinii. Aceasta poate avea loc pe două căi diferite: fie introducerea unor criterii de tip cognitiv, posibil ceva mai eficiente

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
criteriilor aleatorii mascate este absolut corectă. Procedurile noncognitive de decizie le elimină pe cele cognitive, împiedicând din această cauză totodată și acumularea de cunoștințe. Pe de altă parte însă, ele nu pot fi considerate manifestări iraționale în mod absolut. Raționalitatea colectivităților umane constă în selectarea tipurilor de probleme, a soluțiilor alternative și a momentului în care se recurge la criterii noncognitive de decizie. Atunci când putea, omul era rațional, fundându-și deciziile pe cunoaștere. La limita cunoașterii, confruntat cu o alegere incertă

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
tuturor societăților, o asemenea analiză abstractă este considerată puțin concludentă pentru profilul particular al unei anumite societăți. Teoria unei modalități de organizare socială, a unei formațiuni sociale reprezintă un cadru teoretic mai adecvat pentru analiza fenomenelor concrete dintr-o anumită colectivitate, la un moment. Din această cauză, obiectul științei societății încetează să mai fie, în primul rând, societatea umană ca atare. Interesul se plasează pediferitele ei forme particulare de organizare, formațiunile sociale. Conceptul deformațiune socială joacă, din această cauză, un rol

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
marginile posibilului. El nu a creat o societate abstractă, universală și, din acest punct de vedere, bună sau rea, în mod absolut, ideală sau mai puțin ideală, ci o societate care reprezenta o posibilitate în condițiile concrete în care trăia colectivitatea la un moment dat Engels formula această idee în scrisoarea sa către Bloch din 1890: „Istoria ne-o făurim noi înșine, dar o făurim, în primul rând, în cadrul unor premise și condiții bine determinate. Printre acestea, cele economice sunt, în

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
indivizi, ci indivizii își fac și refac în continuu viața socială, dar acest act de producție nu este universal. El variază în funcție de condițiile particulare în care se desfășoară viața socială. Aceste condiții particulare sunt determinante. Presupunând că de fiecare dată colectivitățile umane ar acționa complet rațional și ar crea tipurile de organizare socială cele mai bune posibil cele mai eficiente din punct de vedere uman, atunci nu ar rezulta o singură societate, ci o pluralitate, în funcție de condițiile particulare în care are

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]