9,387 matches
-
veche de 14 ani”. Prima nuvelă a fost scrisă în martie 1959, după cum menționează însuși autorul la sfârșitul scrierii. Eliade intenționa să scrie și „La țigănci”, dar a amânat redactarea acestei nuvele până în vară. Autorul a distribuit câteva exemplare ale nuvelei unor prieteni, printre care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care au formulat unele obiecții cu privire la sfârșitul prea banal al nuvelei. Eliade a făcut unele retușuri potrivit sugestiilor primilor săi cititori, după cum menționează într-o însemnare din "Jurnalul inedit", datată 23
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
intenționa să scrie și „La țigănci”, dar a amânat redactarea acestei nuvele până în vară. Autorul a distribuit câteva exemplare ale nuvelei unor prieteni, printre care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care au formulat unele obiecții cu privire la sfârșitul prea banal al nuvelei. Eliade a făcut unele retușuri potrivit sugestiilor primilor săi cititori, după cum menționează într-o însemnare din "Jurnalul inedit", datată 23 iulie 1959: „Recitesc Ghicitor în pietre și-mi dau seama că Ieruncii aveau dreptate: ultima parte a nuvelei, adică după ce
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
banal al nuvelei. Eliade a făcut unele retușuri potrivit sugestiilor primilor săi cititori, după cum menționează într-o însemnare din "Jurnalul inedit", datată 23 iulie 1959: „Recitesc Ghicitor în pietre și-mi dau seama că Ieruncii aveau dreptate: ultima parte a nuvelei, adică după ce Emanuel întâlnește pe Adina la bar - se desfășoară pe alt plan, atmosfera de «mister» dispare dintrodată. Acțiunea și personajele acestor pagini aparțin unui univers literar care ar putea fi al oricui alt autor, Cezar Petrescu, bunăoară. Va trebui
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
Petrescu, bunăoară. Va trebui să rescriu așadar ultimele 16 pagini. Dar nu asta mă deprimă, ci, mai ales faptul că m-am putut înșela în asemenea hal. În aprilie, după ce am scris-o, am recitit, am corectat și am transcris nuvela - și nu mi-am dat seama de «căderea» ultimei părți”. Varianta finală a nuvelei a apărut pentru prima dată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul", publicată la Paris de Mircea Eliade și Virgil Ierunca. Nuvela a fost
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
deprimă, ci, mai ales faptul că m-am putut înșela în asemenea hal. În aprilie, după ce am scris-o, am recitit, am corectat și am transcris nuvela - și nu mi-am dat seama de «căderea» ultimei părți”. Varianta finală a nuvelei a apărut pentru prima dată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul", publicată la Paris de Mircea Eliade și Virgil Ierunca. Nuvela a fost publicată pentru prima dată în anul 1963 în volumul "Nuvele", tipărit de Cercul de
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
am transcris nuvela - și nu mi-am dat seama de «căderea» ultimei părți”. Varianta finală a nuvelei a apărut pentru prima dată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul", publicată la Paris de Mircea Eliade și Virgil Ierunca. Nuvela a fost publicată pentru prima dată în anul 1963 în volumul "Nuvele", tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid (condus de George Uscătescu, profesor de filozofie la Universitatea Complutense din Madrid) în cadrul unei colecții de scrieri publicate de personalități
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
părți”. Varianta finală a nuvelei a apărut pentru prima dată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul", publicată la Paris de Mircea Eliade și Virgil Ierunca. Nuvela a fost publicată pentru prima dată în anul 1963 în volumul "Nuvele", tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid (condus de George Uscătescu, profesor de filozofie la Universitatea Complutense din Madrid) în cadrul unei colecții de scrieri publicate de personalități românești proeminente ale exilului românesc. Ca urmare a faptului că, după cel
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
scrieri publicate de personalități românești proeminente ale exilului românesc. Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Ghicitor în pietre” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Tema acestei nuvele o constituie, potrivit lui Sorin Alexandrescu, „revelația destinului
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Ghicitor în pietre” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Tema acestei nuvele o constituie, potrivit lui Sorin Alexandrescu, „revelația destinului în întâmplări aparent anodine”. Profesorul Ioan Petru Culianu, unul dintre discipolii cei mai apropiați ai lui Eliade, a afirmat într-un text publicat în numărul special (48-49, noiembrie 1986) dedicat savantului al periodicului
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre”. Culianu considera că apelul la divinație stă la baza descifrării procedeului literar al prozatorului, iar criticul literar Monica Lovinescu l-a numit pe Mircea Eliade „litomantul incomparabil al literaturii române”. Tema principală a nuvelei o constituie experiența sacrului, care nu este precedată de unele semne ca în alte nuvele eliadești, ci anticipată de un act divinator. Ghicirea destinului se face de către cititorul în pietre Vasile Beldiman, prin cercetarea locului unde se așază oamenii, loc
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
baza descifrării procedeului literar al prozatorului, iar criticul literar Monica Lovinescu l-a numit pe Mircea Eliade „litomantul incomparabil al literaturii române”. Tema principală a nuvelei o constituie experiența sacrului, care nu este precedată de unele semne ca în alte nuvele eliadești, ci anticipată de un act divinator. Ghicirea destinului se face de către cititorul în pietre Vasile Beldiman, prin cercetarea locului unde se așază oamenii, loc care nu este ales la întâmplare. "„(...) După câte m-am lămurit eu, niciodată omul nu
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
lângă ele, sau, uneori, de-a dreptul pe ele”". Dezvăluirea destinului nu este însă recomandabilă a fi făcută celor vizați deoarece ar determina modificarea viitorului și poate fi realizată parțial doar în cazuri de forță majoră. Întâmplările prezentate în această nuvelă conturează o stare de confuzie ce va cuprinde mai multe personaje. „Ce urmează e complicat: faptele sunt povestite înainte de a se întâmpla, dialogurile pun și pe eroi și pe noi pe gânduri. Personajele se caută și nu se găsesc, se
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
două rânduri prin intermediul prezicerilor, mai întâi direct de Beldiman și apoi indirect de Adriana. Periplul său nocturn pare o rătăcire labirintică soldată cu eșec deoarece personajul refuză inițierea sacră, evitând s-o întâlnească pe Adriana. Cele două simboluri prezente în nuvelă (pietrele și marea) sunt elemente primordiale generatoare de viață, aflate în opoziție: solid vs. lichid, concret vs. abstract, având rolul de a evidenția căutarea fără oprire a statorniciei de către om. În studiul său dedicat istoriei literaturii științifico-fantastice din România, criticul
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
opoziție: solid vs. lichid, concret vs. abstract, având rolul de a evidenția căutarea fără oprire a statorniciei de către om. În studiul său dedicat istoriei literaturii științifico-fantastice din România, criticul Florin Manolescu afirmă că „Ghicitor în pietre” poate fi considerată o nuvelă S.F., dacă se acceptă definiția că o scriere științifico-fantastică poate avea la bază nu doar o ipoteză științifică „pozitivă”, ci și una „umanistă” sau chiar pseudoștiințifică. Explicarea aptitudinii unui individ de a anticipa destinul, în funcție de obiectele în apropierea cărora acesta
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
unui individ de a anticipa destinul, în funcție de obiectele în apropierea cărora acesta se plasează, prin cryptesthezia pragmatică a lui Charles Richet sau prin psihometrie poate fi o astfel de ipoteză. Academicianul Eugen Simion o asemăna într-o oarecare măsură cu nuvela satirică „Crima lordului Arthur Savile” (1887) a lui Oscar Wilde, personajele principale ale ambelor povestiri aflându-și prematur viitorul și încercând să se folosească de informația dobândită pentru a se sustrage destinului. Nuvela lui Wilde pune însă accentul pe obsesia
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
o asemăna într-o oarecare măsură cu nuvela satirică „Crima lordului Arthur Savile” (1887) a lui Oscar Wilde, personajele principale ale ambelor povestiri aflându-și prematur viitorul și încercând să se folosească de informația dobândită pentru a se sustrage destinului. Nuvela lui Wilde pune însă accentul pe obsesia creată de cunoașterea viitorului și pe dorința patologică de a provoca întâmplările prevăzute a avea loc, în timp ce nuvela lui Eliade analizează un șir de coincidențe misterioase și ambigue. Nuvela „Ghicitor în pietre” a
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
prematur viitorul și încercând să se folosească de informația dobândită pentru a se sustrage destinului. Nuvela lui Wilde pune însă accentul pe obsesia creată de cunoașterea viitorului și pe dorința patologică de a provoca întâmplările prevăzute a avea loc, în timp ce nuvela lui Eliade analizează un șir de coincidențe misterioase și ambigue. Nuvela „Ghicitor în pietre” a fost tradusă în mai multe limbi străine: franceză („Le devin des pierres”, în vol. "À l'ombre d'une fleur de lys...", Gallimard, Paris, 1985
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
a se sustrage destinului. Nuvela lui Wilde pune însă accentul pe obsesia creată de cunoașterea viitorului și pe dorința patologică de a provoca întâmplările prevăzute a avea loc, în timp ce nuvela lui Eliade analizează un șir de coincidențe misterioase și ambigue. Nuvela „Ghicitor în pietre” a fost tradusă în mai multe limbi străine: franceză („Le devin des pierres”, în vol. "À l'ombre d'une fleur de lys...", Gallimard, Paris, 1985; traducere de Alain Paruit), suedeză („En spaman i stenar”, în vol
Ghicitor în pietre () [Corola-website/Science/335013_a_336342]
-
se poate vedea teritoriul care aparținea, după tradiție, tribului Dan. Ehrlich a identificat și el un loc pe teritoriul tradițional al tribului Beniamin (Binyamin) - Nabi Rubin, care privește spre ținutul Moabului din Iordania, unde în vechime trăia tribul Reuven. În nuvela sa „Nikmat Haavot” (Răzbunarea străbunilor), a cărei intrigă se petrece în parte în timpul Mausimului Nabi Musa, scriitorul ebraic Ithzak Shami se referă la un mit religios înfiripat în jurul acestei sărbători. Allah însuși, dorind să-și împace alesul, Musa, și să
Sărbătoarea lui Nabi Musa () [Corola-website/Science/335167_a_336496]
-
lor. Unul din evenimentele cele mai populare era cursa de cai, care avea loc în afara sanctuarului. Unii cred că aceste turnee erau o datină încă din vremea lui Saladin. O astfel de cursă este descrisă și de Itzhak Shami în nuvela sa, „Răzbunarea străbunilor.” La sfârșitul festivităților, publicul revenea la Ierusalim, în amiaza Joii Mari a creștinilor ortodocși, ziua care precede Vinerea Mare. După o ultimă procesiune pe străzile orașului, delegațiile se risipeau fiecare în drumul ei către casă. Ziaristul britanic Philip
Sărbătoarea lui Nabi Musa () [Corola-website/Science/335167_a_336496]
-
„Hanul roșu” (în ) este o nuvelă scrisă de Honoré de Balzac și publicată în anul 1831 în "Revue de Paris", republicată în 1832 de editorul Gosselin în volumul "Nouveaux contes philosophiques" și apoi inclusă în colecția Études philosophiques a seriei "La Comédie humaine". Acțiunea nuvelei se
Hanul roșu (nuvelă) () [Corola-website/Science/335216_a_336545]
-
o nuvelă scrisă de Honoré de Balzac și publicată în anul 1831 în "Revue de Paris", republicată în 1832 de editorul Gosselin în volumul "Nouveaux contes philosophiques" și apoi inclusă în colecția Études philosophiques a seriei "La Comédie humaine". Acțiunea nuvelei se petrece în orașele Paris și Andernach. Traducătorul român Haralambie Grămescu o considera o „istorioară melodramatică”. Bancherul german Hermann, aflat în trecere prin Paris, este invitat să cineze în compania unor negustori și bancheri din înalta societate franceză. La rugămintea
Hanul roșu (nuvelă) () [Corola-website/Science/335216_a_336545]
-
El este deșteptat a doua zi de o mare gălăgie: industriașul fusese ucis în timpul nopții cu un instrument chirurgical. Prosper Magnan este arestat, condamnat la moarte și executat în regim de urgență. În timp ce bancherul german Hermann își relatează povestea, naratorul nuvelei ascultă cu atenție. El îl observă pe un alt oaspete cum începe să tremure vizibil și să transpire pe măsură ce aude povestea lui Hermann și-l suspectează a fi camaradul de arme al lui Prosper Magnan și adevăratul criminal al lui
Hanul roșu (nuvelă) () [Corola-website/Science/335216_a_336545]
-
se căsătorească cu moștenitoarea unei averi pătate de sânge. El cere sfatul prietenilor săi, iar majoritatea acestora crede că nu ar trebui să se însoare cu fiica unui ucigaș; grupul de prieteni recunoaște însă că fiecare familie ascunde secrete întunecate. Nuvela se încheie fără un răspuns. Nuvela este împărțită în trei părți: o introducere fără titlu și două capitole nenumerotate („Gândul și fapta”, „Cele două judecăți”). Balzac a scris nuvela „Hanul roșu” în mai 1831, dedicând-o marchizului Astolphe de Custine
Hanul roșu (nuvelă) () [Corola-website/Science/335216_a_336545]
-
pătate de sânge. El cere sfatul prietenilor săi, iar majoritatea acestora crede că nu ar trebui să se însoare cu fiica unui ucigaș; grupul de prieteni recunoaște însă că fiecare familie ascunde secrete întunecate. Nuvela se încheie fără un răspuns. Nuvela este împărțită în trei părți: o introducere fără titlu și două capitole nenumerotate („Gândul și fapta”, „Cele două judecăți”). Balzac a scris nuvela „Hanul roșu” în mai 1831, dedicând-o marchizului Astolphe de Custine, scriitor și aristocrat francez. Ea a
Hanul roșu (nuvelă) () [Corola-website/Science/335216_a_336545]