9,822 matches
-
ar mai fi fost de nici un folos din momentul în care carenele s-ar fi transformat în adevărate strecurători, incapabile să reziste loviturilor mării. Două zile mai târziu începu să plouă, de parcă cerurilor li s-ar fi părut că nivelul oceanului ar fi scăzut. Cantitatea de apă era atât de mare, încât deseori era imposibil de precizat care este limita dintre ocean și atmosfera. Uzi până la piele, cei de pe Marara rezistau, imperturbabili, ploii nesfârșite, întrebându-se care o fi motivul acestei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
reziste loviturilor mării. Două zile mai târziu începu să plouă, de parcă cerurilor li s-ar fi părut că nivelul oceanului ar fi scăzut. Cantitatea de apă era atât de mare, încât deseori era imposibil de precizat care este limita dintre ocean și atmosfera. Uzi până la piele, cei de pe Marara rezistau, imperturbabili, ploii nesfârșite, întrebându-se care o fi motivul acestei noi pedepse pe care le-o trimiteau zeii, care în ultima vreme se arătau atât de ostili. Începuseră să creadă că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
mult, continuă să plouă, iar căldură asfixianta ridică o perdea de ceață care limită vizibilitatea la o sută de metri, astfel că majoritatea pasagerilor de pe Peștele Zburător aveau tot mai mult impresia că erau condamnați să navigheze veșnic peste un ocean care parcă se transformase în anticamera infernului. Acesta era adevăratul Al Cincilea Cerc - locul din care nimeni nu se mai întoarce. Chiar și curajosul Tapú Tetuanúi începuse să simtă cum i se zdruncina încrederea și, la un moment dat, ajunse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
poposească și ei aici, și n-ar fi de dorit să descopere că am facut-o și noi. —De ce crezi c-au să vină? întreba Chimé din Farepíti, întorcându-se către Navigatorul-Căpitan. Asta nu e decât o insulița rătăcita în ocean... —E o insulița rătăcita în ocean pentru tine, răspunse. Dar sunt sigur ca Te-Onó o cunosc foarte bine. —De ce? Miti Matái îi arăta numărul mare de urme care se zăreau pe nisipul plajei și care conduceau de la marginea apei și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
ar fi de dorit să descopere că am facut-o și noi. —De ce crezi c-au să vină? întreba Chimé din Farepíti, întorcându-se către Navigatorul-Căpitan. Asta nu e decât o insulița rătăcita în ocean... —E o insulița rătăcita în ocean pentru tine, răspunse. Dar sunt sigur ca Te-Onó o cunosc foarte bine. —De ce? Miti Matái îi arăta numărul mare de urme care se zăreau pe nisipul plajei și care conduceau de la marginea apei și până la opt sau zece metri de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Doar vreo cinci dintre ele ajunseseră până pe partea cealaltă, provocând scurgeri de apă aproape neglijabile, însă numărul imens de găuri din exterior le permitea să-și formeze o idee clară cu privire la gravitatea pericolului prin care trecuseră, cât timp navigaseră în mijlocul oceanului. Totuși, Miti Matái știa foarte bine că aerul, căldura și lipsa de umezeală erau dușmanii de moarte ai Niho-Nui, care, în mai puțin de douăzeci și patru de ore, începură să se desprindă precum fructele coapte, căzând apoi imediat pradă unui adevărat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
fără nici o posibilitate de discuție, că nimeni nu avea dreptul să le deranjeze pe cele care arătau că nu vor să fie deranjate. Cât despre prințesa Anuanúa, aceasta se retrăsese în cel mai îndepărtat colț al insuliței, cu fața spre ocean, și-și petrecea orele acolo, la umbră unui palmier, privind orizontul, ca și cum ar fi așteptat, în orice clipă, să vadă apărând navă salvatoare a adoratului ei Octar. Părea cu zece ani mai bătrână, cu ochii umflați, înroșiți și injectați de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
porni din nou în larg, fugind de Te-Onó. Se opri, si se părea că încerca să analizeze reacția pe care o provocau cuvintele lui. Și am ajuns la o concluzie deloc liniștitoare, adaugă. Este foarte posibil să ne ajungă în mijlocul oceanului, în timpul unei perioade din acestea fără vânt, caz în care ar termină cu noi cât ai clipi, sau să ne urmărească până în Bora Bora, si sa ne atace acolo, provocând un masacru pe care nici nu vreau să mi-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
mare și de înțelept, că nici macar Tané n-o să-ndrăznească să-l doboare pe cel mai bun marinar care a traversat vreodată marile. Un marinar ajunge să fie cu adevarat bun doar atunci când accepta toate legile mării, răspunse. Ține minte! Oceanul este un zeu care, dacă-i dăruiești viața ta, jurându-i supunere, te lasă să trăiești pe suprafața lui până în ziua când se va hotărî să te transforme într-o parte din el... Căpitanul Mararei zâmbi cu o căldură ciudată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
deși, de fapt, destinul lui fusese marcat de către Navigatorul-Căpitan încă din acea prima noapte, când îi poruncise să învețe toate Avei’á posibile înspre nord-vest. Acela fusese momentul magic când Tapú Tetuanúi se îndrăgostise cu adevarat de stele și de ocean, o dragoste care depășea orice altă pasiune, căci senzația de pace și de grandoare pe care băiatul o simțea atunci cand contemplă ore întregi cerul înstelat, care se reflectă într-un ocean infinit, nu admitea comparație cu scurtă plăcere pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Tetuanúi se îndrăgostise cu adevarat de stele și de ocean, o dragoste care depășea orice altă pasiune, căci senzația de pace și de grandoare pe care băiatul o simțea atunci cand contemplă ore întregi cerul înstelat, care se reflectă într-un ocean infinit, nu admitea comparație cu scurtă plăcere pe care i-o dădea contactul cu o femeie, chiar dacă aceasta femeie era frumoasă și pasionala Maiana. Bora Bora avea deja un nou Navigator Căpitan, desi trebuiau să mai treacă ani de zile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
cel mai îndepărtat colțișor al insuliței, unde petrecu ore lungi, punându-și sufletul în pace în fața zeilor, pregătindu-se pentru momentul când ei vor decide să i-l ceară. El știa mai bine ca oricine că insulița aceea pierdută în ocean marca hotarul între cel de-al Patrulea și cel de-al Cincilea Cerc și că, din acel punct, nu-i era permis să mai înainteze. Poate că era vorba, așa cum îl asigura Tapú Tetuanúi, de o superstiție nefondată, însă, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
încă de spus ultimul cuvânt. —Trebuie să sosească, repeta cu convingere Chimé din Farepíti. Dacă sunt niște navigatori atât de buni, precum consideră Miti Matái, în curând vor ajunge aici... Iar dacă nu sunt, în curând vor ajunge pe fundul oceanului. Poate că încă mai urmăresc vasul cu ulei, îi amintea Vetéa Pitó. Până acuma ori l-au ajuns, ori l-au pierdut... răspundea el mereu. Presimt că nu mai e mult! Din clipă când soarele își trimitea prima sclipire la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
fuseseră deja mâncate, iar bărbații și femeile de pe Marara aveau ordine foarte stricte să nu scoată nici măcar un cuvânt, din acel moment nu se mai auzi nici cel mai mic sunet nepotrivit pentru o insulă pustie și solitara, aflată în mijlocul oceanului. Cât era încă noapte, iar navele dușmane se găseau la o milă și ceva depărtare, Navigatorul-Căpitan le dădu voie să le urmărească, si nu puțini au fost cuprinși de fiori văzându-le cum se apropie la lumina lunii, care era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
dădu voie să le urmărească, si nu puțini au fost cuprinși de fiori văzându-le cum se apropie la lumina lunii, care era deja pe punctul să dispară la orizont. Nu erau decât două pete care alunecau încet peste un ocean calm, insă Tapú Tetuanúi avea impresia că erau doi paianjeni uriași, cu niște picioare enorme, care se pregăteau să se arunce prin surprindere asupra victimelor, profitând de întuneric. Bietului băiat începuseră să-i transpire mâinile, apoi simți o dorință aproape de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Fură probabil orele cele mai amare din viața lor, până când, ca și cum s-ar fi plictisit de acel joc absurd și s-ar fi hotărât să-i lase pe bieții muritori cu problemele lor mărunte, soarele se ascunse dintr-odată în ocean, lăsându-le loc primelor umbre ale serii. —Gata? întreba Miti Matái. Erau gata cu toții. De ore întregi, de zile întregi, de secole întregi aproape, căci fiecare dintre ei își repetase în minte, de o mie și una de ori, până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
pronunțe un cuvant și fără să facă nici măcar un singur gest inutil, până în locul unde se găsea carena dreapta a Mararei și, după ce dădură la o parte, în liniște, camuflajul, începură să o târască centimetru cu centimetru către țărmul dinspre ocean, cel opus lagunei și recifului de corali. O oră mai tarziu, când aceasta se găsea cu jumătate din chila în apă și jumătate încă pe nisip, se întoarseră după cea de a doua și repetară operația în aceeași liniște; până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
dușmanii lor încercau să profite de nopțile cu luna plină pentru a scăpa de distructivii Niho-Nuí, căci, gândeau ei, ca niște excelenți marinari ce sunt, au fost în stare să găsească singură insula care există pe zeci de mile de ocean de jur împrejur. Dar cum înțeleptul lor rege prevăzuse că așa se va-ntâmpla, răzbunătorii Te-Onó erau acolo dinainte, așteptându-i. Dacă polinezienii ar fi cunoscut șahul, Octar s-ar fi felicitat pentru precizia cu care prevăzuse mișcările rivalului sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
ore, târând pe nisip ambarcațiunile grele, si ca nu puteau menține ritmul acesta multă vreme. Deocamdată, căpitanul Mararei reușise ceea ce-și propusese la început: să se depărteze cât mai mult de coastă și să pătrundă cât mai mult în ocean. Însuflețiți de ușurință cu care câștigau teren și de strigătele lui Octar, care se urcase pe prova celei dintâi nave, Te-Onó își dublară eforturile, transpirând și icnind, convinși că, în curând, îi vor ajunge din urmă pe dușmani, îi vor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
vâslașilor, apoi până la glezne și, în cele din urmă, până la gambe, moment în care își dădură seama că, oricât s-ar fi străduit, navele lor, care odinioară se supuneau imediat comenzilor, pierdeau tot mai mult din viteza, rămânând înfipte în mijlocul oceanului. Deja nu-și mai împingeau înainte ambarcațiunile, ci se chinuiau zadarnic să târască după ei tone de apă, căci războinicii lui RoonuíRoonuí își făcuseră bine treaba, iar acum se vedeau rezultatele. Octar sări pe punte, se apropie de una dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
suprafață, diagnosticul lui fu concis și crud: Ne scufundăm! strigă. Octar se întoarse să ceară ajutor celeilalte nave, dar ceea ce văzu îl făcu să pălească: aceasta se află la mai puțin de două sute de metri distanță, înfipta și ea în mijlocul oceanului, care amenință să-i atingă linia de plutire. Înghesuiți pe punte, aproape cincizeci dintre cei mai buni războinici ai lui îi făceau semne disperate, cerându-i să le vină în ajutor. Coasta insulei era o linie care abia se mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
nu era proximitatea morții, ci faptul că totul se petrecea sub ochii celor de care, cu atâta viclenie, isi bătuseră joc. Își făcură apariția și mai mulți rechini, ca și cum vestea banchetului care se apropia ar fi ajuns deja până în fundul oceanului, iar cei mai îndrăzneți dintre ei le atingeau deja picioarele naufragiaților. Era doar o chestiune de timp. Navă lui Octar abia se mai ridică la câțiva centimetri deasupra apei. Un om scoase un strigăt sfâșietor când un rechin-ciocan îi smulse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
și-l amintească până la sfârșitul zilelor lui. Dar și mai mult avea să-și amintească ceea ce se petrecu după aceea, căci, pe neașteptate, când totul părea să indice că pacea avea să pună din nou stăpânire, puțin câte puțin, peste ocean, prințesa Anuanúa făcu un salt înainte și, cu toate că încă mai era legată la mâini, apucă un cuțit pe care un războinic îl lașase pe punte și i-l înfipse lui Miti Matái în stomac, în timp ce urlă, ca și cum ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
mulțime de rechini se aruncară imediat asupra ei. Navigatorul-Căpitan al insulei Bora Bora, acela care ajunsese la capătul lumii, în locul în care apă se transformă în munți albi, acela care zărise Pământul Infinit și care se aventurase până în inima Infinitului Ocean al Infinitelor Insule, muri, în pace cu sine însuși și cu zeii lui, două zile mai tarziu. Nu dați vină pe Anuanúa, fură ultimele lui cuvinte. Ea n-a făcut altceva decât să asculte porunca lui Tané. Îi zâmbi cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
să vadă bolta cerească pe care acum toate Avei’á îl conduceau spre paradis, iar Tapú Tetuanúi simți cum inima i se sfărâmă într-o mie de bucăți, care erau apoi devorate de cel mai sângeros rechin alb din adâncurile oceanului, pentru că omul cel mai minunat care existase vreodată, idolul sau, exemplul sau și maestrul sau în arta dificilă a navigației îl părăsea pentru totdeauna. Nu existau lacrimi care să poată domoli o durere atât de profundă, nici nu se inventaseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]