9,213 matches
-
de subtile unduiri, al dicțiunii. De un pedantism cochet în aria informației, autorul cultivă formularea de efect, cu o slăbiciune pentru mânuirea paradoxurilor. Dramaturgul și poetul intră, în Hamlet sau Ispita posibilului, într-o fericită alianță. Tot astfel în Semnul ironiei (1972), unde sunt analizate, cu o priză mai strânsă la text, piesele shakespeariene Măsură pentru măsură și Coriolan. O punte leagă cele două reliefuri interpretative - ideea de absolut. Și fanaticul Angelo, și impulsivul Coriolan tind spre această himeră ce se
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288533_a_289862]
-
București, 1968; Dramele puterii, București, 1968; Fratele meu cu solzi de aur, București, 1970; Hamlet sau Ispita posibilului, București, 1971; Hamlet ou La Tentation du possible, Paris, 1987; ed. tr. Maria Ivănescu, București, 1999; Iadul și pasărea, București, 1972; Semnul ironiei, București, 1972; La Métamorphose de la tragédie, Paris, 1978; Othello, chef d’oeuvre en sursis, pref. Jan Kott, Paris, 1990; Lui et l’Autre, Amiens, 1992; ed. (El și Celălalt), București, 1992; Shakespeare, son art et sa „Tempête”, Paris, 1993; Le
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288533_a_289862]
-
Călinescu, „Hamlet sau Ispita posibilului”, ARG, 1972, 6; M. V. Nicolae, „Hamlet sau Ispita posibilului”, VR, 1972, 6; Cornel Ungureanu, Spațiul scenic, O, 1972, 7; George Pruteanu, „Iadul și pasărea”, CL, 1972, 8; Lovinescu, Unde scurte, II, 14-17; Sorin Titel, „Semnul ironiei”, RL, 1973, 5; George Banu, „Semnul ironiei”, „Scînteia tineretului”, 1973, 7414; Ioana Pârvulescu, Ispita posibilului, RL, 1994, 41; Alain Paruit, Ion Omescu. In memoriam, CNT, 2000, 42; Ghițulescu, Istoria, 247-251; Alexandru Mihalcea, Maître Omescu sau Lecția speranței, „Aldine”, supliment al
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288533_a_289862]
-
6; M. V. Nicolae, „Hamlet sau Ispita posibilului”, VR, 1972, 6; Cornel Ungureanu, Spațiul scenic, O, 1972, 7; George Pruteanu, „Iadul și pasărea”, CL, 1972, 8; Lovinescu, Unde scurte, II, 14-17; Sorin Titel, „Semnul ironiei”, RL, 1973, 5; George Banu, „Semnul ironiei”, „Scînteia tineretului”, 1973, 7414; Ioana Pârvulescu, Ispita posibilului, RL, 1994, 41; Alain Paruit, Ion Omescu. In memoriam, CNT, 2000, 42; Ghițulescu, Istoria, 247-251; Alexandru Mihalcea, Maître Omescu sau Lecția speranței, „Aldine”, supliment al „României libere”, 2001, 251; Luca Pițu, Ion
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288533_a_289862]
-
pentru „observarea mai îndeaproape a torsiunilor și a «convertirilor» care se petrec, la nivelul principalelor convenții și uzanțe literare, în proza lui Caragiale”. Figura definitorie a inovației lui Caragiale-prozatorul e găsită în ambiguitate, care privește statutul ficțional, relația autor- narator, ironia și absurdul. Ultima secțiune, Numărătoarea steagurilor, reia problema deschisă în Comediile lui I. L. Caragiale. Nu e un studiu clasic de receptare, căci accentul cade pe „«imaginile» lui Caragiale, ale creației sale, așa cum se succedă ele de-a lungul a cinci
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288669_a_289998]
-
suntem fragili, / alimentați de râuri, aer, soare, / noi nu respingem mila, dar umili / noi nu putem să fim, / n-avem chemare” (Poeții); „Poetul / simte mirosul / cernelii / și al abisului / la marginea scrisului” (Abis). Îmbinând buna dispoziție, manifestă îndeosebi sub forma ironiei, autoironiei sau a asociației de rime cantabile, cu notația rece, amară, poemele se nutresc dintr-o imaginație livrescă. SCRIERI: Numele profesorului, București, 1986; Profesorul de fericire, București, 1989; Vocea profesorului, București, 1993; Evreii. Istorie, valori, București, 2000; Viață de profesor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288025_a_289354]
-
Sion este opusă definiției acestei specii dată de Lessing și realizărilor lui La Fontaine; ceva mai îngăduitor a fost cu Ronetti-Roman, al cărui poem Radu îi ocazionează sfaturi literare pline de bun-simț. Adversar al efuziunilor stilistice, C. a folosit atât ironia, cât și sarcasmul, mânuite cu o artă care a făcut din el un polemist de temut. A tradus din Shakespeare piesele Macbeth și Othello, ajutându-se, uneori, și de tălmăcirea germană a soților Dorotheea și Ludwig Tieck. Transpunerile sale au
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286121_a_287450]
-
are o contribuție de neignorat la punerea în circulație și la cunoașterea prozei române contemporane. Traduceri: Vasile Rebreanu, Talita Kumi, București, 1968; Sorin Titel, A fogoly hosszú utazása [Lunga călătorie a prizonierului], București, 1975; A túlélés iróniája. Mai román kisregények [Ironia supraviețuirii. Romane românești de azi], Budapesta, 1976; Anton Holban, Értelmetlen halál [O moarte care nu dovedește nimic], București, 1978; Radu Flora, Csapda [Capcana], Novi Sad, 1980; Marin Sorescu, Hideglelés [Răceala], Budapesta, 1980; Alexandru Ivasiuc, Előszoba [Vestibul], București, 1983; Eugen Simion
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287701_a_289030]
-
pe lucrări anterioare, mai cu seamă ale stoicilor. Prin explicații luate din ordinea naturală (interpretationes physiologicae) el pune zeii statului În legătură cu „teologia naturii” (cf. subcapitolul 4.2b2). Creștinii datorează tradiției iudaice și romane critica pe care o aduc imaginilor. Spirituala ironie pe care Tertullian o formulează În privința fabricării și venerării imaginilor zeilor este luată de la Varro și Seneca (Tertullian, Apologeticum, 12; Minucius Felix, 24, 6 sqq.). Mai târziu, creștinii Își așează icoanele ca „pavăză” pe zidurile orașelor lor asediate; pe zidurile
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
vorba despre experiențe sporadice, absorbite larg de cadrele tradiționale ale religiei cetățenești care Își menține ritmurile și regulile ancestrale. Dacă uneori personajele divine și credincioșii lor se remarcă prin caracteristicile neobișnuite - față de canoanele - ale practicii rituale, ei devin obiect al ironiei sau al unei adevărate condamnări. Acesta este cazul frigianului Sabaziosxe "Sabazios", pe care Aristofan Îl amintește ca pe un „cântăreț din flaut” (Horae, fr. III, 478 Dindorf) și pe care Demostene, referindu-se la niște Întâmplări la care asistase cu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
dintre axele susținătoare ale panoramei culturale și religioase ale elenismului, din fazele lui cele mai vechi până la Înfloririle din epoca imperială târzie. 3. Alexandru din Abonotichos: un profet și fondator religiostc "3. Alexandru din Abonotichos \: un profet și fondator religios" Ironiei desacralizatoare a lui Lucian, alimentată de motive de ranchiună personală, Îi datorăm, odată cu descrierea aventurii umane și religioase a „falsului profet” Alexandru, un fragment de o extraordinară eficacitate evocativă a unei părți ample a vieții spirituale a elenismului târziu. Aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
potopului, povestirea turnului din Babel descrie un eveniment „tipic” și „emblematic”. Cetățile grandioase și impozante ale Mesopotamiei, prin construcțiile lor colosale, au exercitat o mare fascinație asupra israeliților care, cu siguranță, nu cunoșteau ceva asemănător. Această scurtă anecdotă „demitizează” cu ironie puterea babiloniană, totalitară și imperialistă, pentru a-i arăta limitele și a-i prevedea sfârșitul. Povestirea, în redactarea actuală, cu greu poate fi considerată mai veche decât epoca exilului deoarece doar în timpul acestei perioade Israel a luat cunoștință de ceea ce
Cuvântul lui Dumnezeu în povestirile oamenilor by Jean Louis Ska () [Corola-publishinghouse/Science/100975_a_102267]
-
un autor capabil să evite excesele și să controleze efectele asupra cititorului. Formula este, în general, aceea a postmodernismului, cultivat cu nonșalanță, în orice caz fără fanatism. Paginile, vii și pline de culoare, configurate ca un puzzle, sunt străbătute de ironie, de umor burlesc sau grotesc, adică de ceea ce trimite la distanțarea de lumea contemplată și reconfigurată în text, cu care scriitorul nu vrea ori ezită să se identifice. Personajele, sumar creionate, însă memorabile prin destin, limbaj și comportament, își trăiesc
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288975_a_290304]
-
cocostârcului (1967), Noile aventuri ale lui Nătăfleață (1978). Alte volume (Prafuri amare, 1955, Piatra de încercare, 1958, În alb și negru, 1977) vehiculează motive satirice curente, precum și locuri comune propagandistice. Limbajul poetic este aerisit și modern, uneori chiar proaspăt. Umorul, ironia ori șarja sunt folosite și în romanele Singur în fața dragostei (1966), Unchiul din Paris (1973), Local ploi de scurtă durată (1986). Dialogul este vioi, acțiunea se desfășoară dinamic. B. este și un dramaturg înzestrat, abil în construirea succesiunii de replici
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285963_a_287292]
-
numea "o femeie cultă înzestrată cu sensibilitate." Dezbaterile publicate ale Parlamentului român conțin cîteva epitete vulgare memorabile. Iorga era numit "femeia cu barbă" sau chiar mai rău (A. C. Cuza vorbea despre "menopauza" lui Iorga). Iorga trăia într-o relativă izolare. Ironia soartei constă în faptul că dușmanii lui cei mai înverșunați erau colegii lui din domeniul literaturii și al politicii naționaliste care încălcaseră principiile naționalismului său cultural. Iorga n-ar fi acceptat în veci să se împace cu Iuliu Maniu, liderul
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
românilor în Transilvania. Cartea a fost bine primită de istoricii occidentali. Era bine organizată și documentată, Iorga adăugîndu-i un caracteristic capitol final despre politica României contemporane scris mai mult ca ziarist decît ca istoric. În el îi critica cu o ironie mușcătoare pe adversarii lui politici și politicianismul. A trimis prompt cele două volume la Palatul regal. Bătrînul rege a fost atît de furios încît nici măcar nu i-a mulțumit 232. A urmat Inscripții din bisericile României, București, vol.1 (1905
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
1908; volumul 3, 1909): din păcate, modul în care tratează Iorga literatura română de după Societatea "Junimea" suferă de pe urma implicării sale emoționale în "Sămănătorul". Critica și istoria literară a lui Iorga după scrierea acestei opere voluminoase vor fi constituite numai din ironii dictate de opiniile lui sămănătoriste. Gheschichte des Osmanischen Reichs (5 volume, Gotha, 1908-1913) se ocupă de istoria Imperiului otoman de la ascensiunea lui pînă la Războaiele balcanice și la prăbușire. Lucrarea aceasta a fost inspirată de opera fecundă a lui Lamprecht
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
un antisemit intransigent. Dacă sîntem de acord cu acest aspect, gradul său de toleranță devine semnificativ. Iorga și-a dorit întotdeauna să aibă evrei la cursurile lui de vară de la Văleni; trata "doctrina" lui Cuza (antisemitismul intransigent al acestuia) cu ironie și dispreț. Totul este relativ, chiar și antisemitismul. Chiar și în timpul perioadei sale antisemite, lătratul lui Iorga părea să fie mult mai rău decît mușcătura sa. Prin 1918, antisemitismul lui Iorga dispăruse 82. Prin 1920, atacîndu-i pe Cuza, pe Șumuleanu
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
măsurată distanța străbătută de Iorga din momentul intrării lui în lupta politică pînă unde se află astăzi". Nota era nesemnată, dar scrisul lui Cuza era inconfundabil. BARSR, Corespondența lui N. Iorga, vol. 284, doc. 162 102 Iorga își amintea cu ironie sarcastică cum: "Își frîngea profesorul Cuza disperat mîinile" în Adunare, în timp ce se discuta problema drepturilor egale ale evreilor. O viață de om..., vol. III, p. 36 103 Partidul Comunist aflat în ilegalitate nu prezenta nici o atracție pentru evrei și (într-
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
altă parte nu dădea nici cel mai mic semn că i-ar fi vrut Înapoi. Nici În Occident evreii nu erau mai bine văzuți, mai ales dacă erau educați sau calificați pentru profesii nonmanuale. Ei au rămas așadar, printr-o ironie a soartei, În Germania. Problema „plasării” evreilor În Europa a fost soluționată abia prin crearea statului Israel: Între 1948 și 1951, 332.000 de evrei au plecat În Israel, fie din centrele IRO din Germania, fie direct din România, Polonia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colectivă, curată blasfemie pentru majoritatea juriștilor europeni. Prin urmare, acuzațiile au fost individuale, iar rezultatele diferite, În funcție de loc și de moment. Mulți au fost puși la zid pe nedrept. Alții, mai numeroși, au scăpat nevătămați. Au existat nenumărate nereguli și ironii procedurale, iar motivele guvernelor, ale juraților și procurorilor erau corupte - de interesul personal, de calcule politice sau de resentimente. Era o soluție imperfectă. Dar când analizăm procedurile penale și catharsisul public corespunzător, caracteristic pentru tranziția Europei de la război la pace
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
3 miliarde În 1948-1949 și Încă 1,6 miliarde În următorii trei ani) au finanțat aproape 50% din investițiile franceze În domeniul public, În cadrul Planului Monnet de la Începutul anilor ’50; fără ei, țara n-ar fi ieșit niciodată la liman. Ironia este că tocmai În Franța Planul Marshall a suscitat cele mai acerbe critici. La mijlocul anilor ’50, numai unul din trei adulți francezi auzise de el, iar dintre aceștia, 64% Îl declarau „nefast” pentru țară! Percepția defavorabilă a Planului În Franța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a revenit În centrul atenției internaționale: intelectualii francezi au devenit influenți purtători de cuvânt ai epocii deoarece sensul disputelor politice franceze rezuma fractura ideologică la scară mondială. Din nou - și pentru ultima oară -, Parisul era capitala Europei. Contemporanii au sesizat ironia situației. Numai un noroc istoric i-a adus pe intelectualii francezi În lumina reflectoarelor În acești ani: preocupările lor erau la fel de Înguste ca ale altora. Franța postbelică era la fel de cufundată În sărăcie, instabilitate politică și reglări de conturi ca orice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Square”). Astfel de Îngrădiri, cu aerul lor de strictețe și reformism edwardian, erau, poate, specifice Angliei. Dar tonul lor nu era străin nicăieri În Europa. În școli și biserici, la radioul de stat, În marile cotidiene pline de aplomb și ironie, dar și În presa de scandal, În discursul și vestimentația personalităților, europenii rămâneau prizonieri vechilor reguli și obiceiuri. Am văzut deja câți dintre politicienii epocii erau oameni din alte vremuri: Clement Attlee n-ar fi părut deloc deplasat Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nici americanilor și nici europenilor nu le displăcea o Germanie divizată pe termen nedefinit. Cum Îi spunea John Foster Dulles președintelui Eisenhower În februarie 1959, existau „multe argumente pentru actualul statu-quo”, dar ele nu puteau fi „susținute public”. Ca o ironie a sorții, URSS avea o atitudine similară. Stalin a susținut până la moarte poziția oficială sovietică: Moscova dorea o Germanie unită și ar fi acceptat-o chiar neutră, Însă neînarmată. Într-o serie de Note din primăvara anului 1952, Stalin propunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]