9,222 matches
-
Burgess acoperă Londra cu adolescenți criminali care vorbesc pe jumătate rusește (A Clockwork Orange), Lessing vede absurdul protestului anticapitalist (The Good Terrorist) ori moartea civilizației (The Memoirs of a Survivor), Gray se zbate prins în lațul îmbătrânirii (Lanark), Ishiguro trăiește spaima memoriei pierdute (The Unconsoled). Unii creează distopii ironice pe tema cortinei de fier: Burgess (Honey for the Bears), Brownjohn (The Long Shadows), Bradbury (Rates of Exchange), Barnes (The Porcupine). Oricum ar fi, eroii sunt dislocați din prezent, fie în trecut
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
a vizitat de multe ori România și a ajuns să se familiarizeze cu o parte din coduri, acești turiști nu reușesc să înțeleagă realitatea comunistă. Ei sunt naivi și se simt excluși, se îmbufnează și pleacă pe unde au venit. Spaima de dezrădăcinare, alienarea de uman, înstrăinarea de ființele de cealaltă parte a cortinei de fier îi apasă pe eroii care își fac curaj să se ducă să vadă estul cu ochii lor. Lessing însăși își amintește cum a plecat în
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
eroina lui Brownjohn, toți sunt victime ale unor ființe care, se tem ei, lor le-ar putea face rău. Nu e un rău fatal, dar schilodește. Toți acești autori par să spună în cor că frica e întemeiată. Râsul și spaima sunt singurele reacții ale vesticilor în fața comunismului în literatură. Comedia și tragedia în stare pură. Cum însă de multă vreme ele nu mai sunt separabile în convenția literară, imaginea vestică a cortinei de fier este inevitabil superficială. * Lipsurile economice din
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
în adâncul lor literar, sunt cel puțin la fel de umani ca și eroii vestici, dacă nu chiar mai intens. * De obicei, occidentalul, liber să călătorească unde poftește, face cunoștință cu robul comunismului, legat de glie. De aici se naște o nouă spaimă, aceea de a cădea în cursa unui sistem terifiant, pe care se bazează de fapt toate distopiile. Lanark e prins în cursa propriei vieți, care devine distopică și îl ucide; Ralph (eroul lui Golding) e prizonierul insulei terorizate de Împăratul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
viața lui) nu vor muri. Și totuși, pentru a înfrânge moartea, trebuie să se lupte cu ea de foarte de timpuriu. Ciuma îi ucide părinții, cruțându-l. Își pierde credința în Dumnezeu, pe care îl numește "acel mare Dumnezeu al spaimei". Scapă din casa cu ciumați, devine vagabond, vede "fantome" (numite Oameni Găunoși, exact ca în Eliot) și se scufundă într-o lume care e moșia nesfârșită a "mortalității". Minute, veacuri, sentimente, ființe sunt toate "țărână". Acest cuvânt se repetă obsedant
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
e un mănunchi de spectre cu mici rezerve de viață. E un text interesant, mai mult o demonstrație tehnică decât una de entuziasm, care nu ne bântuie și e destul de previzibil. Ackroyd dă aici dovadă de oboseală și slăbiciune. Spiridușul spaimei din creație lipsește. Romanul nu are forță. Prima pagină e un articol de dicționar literar. Spune tot (și de fapt nimic) despre Thomas Chatterton (1752-1770), băiat născut la Bristol, care a învățat foarte de timpuriu cum să falsifice texte vechi
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
englezească. Cei doi singuratici, tatăl văduv și fiul fără mamă, au în comun o "moștenire tainică" dar, ciudat pentru lector, Peter Ackroyd nu explică nicăieri în ce constă ea. Amintirea copilăriei lui Tim e amintirea unei profunde comuniuni, dar și spaime. Tatăl îi citește seara din The Pilgrim's Progress și Alice in Wonderland. Copilul nu merge la școală, studiază cu tatăl lui "muzica englezească", și are vise incredibile, transe de fapt, în care Clement Harcombe citește o legătură strânsă a
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
o mulțime de afirmații filozofice enigmatice, care ne adâncesc în lumea de dincolo. Vorbește despre "puterea invizibilului asupra vizibilului". Îi spune piticei Margaret Collins că "nu se petrece nimic pe lume din întâmplare", fiindcă "e o ordine în toate". Înlătură spaimele tuturor. Îi spune lui Mathew, care e îngrozit, că nu există case bântuite, "doar ființe bântuite". Nu ne e dat să aflăm dacă și Clement Harcombe e o astfel de ființă bântuită. Peste micul lui grup de adepți, peste fiul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ar trebui consemnate, că ar putea înfrânge spațiul și timpul născocind moduri de comunicare rapidă. Ackroyd închipuie o lume a tihnei, în care somnul e activitatea principală. E oare vorba de o distopie? Putem lua lumina drept o maximizare a spaimei? Putem, dar cu o condiție: să fie orbitoare. Iar în acest roman lumina chiar orbește oamenii. Moartea e orbirea finală. Nu se știe mai nimic despre trecut, dar nimănui nu-i pasă. Platon se simte chemat să înțeleagă ce nu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
scindat în două euri. Unul dintre ele cunoaște povestea adevărată dar nu vrea s-o dezvăluie (din motive ușor de înțeles când o aflăm, în cele din urmă); gândurile lui nu ne sunt cunoscute, poate că nici nu gândește nimic (spaima paralizează reacțiile). Celălalt eu, prizonierul interior neputincios, nu are trup fizic, dar are puterea de a gândi, e mereu uimit de ce se petrece, de întoarcerea drumului de la capătul la începutul lui. Ideea de început și sfârșit se aplică doar la
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
în SS și merge în lagăre, ca doctor. Ucide. Nemții pierd războiul, eroul scapă de ruși ca prin urechile acului, fuge în Portugalia și se îmbarcă cu destinația Ellis Island. Își schimbă mereu identitatea. Odată devenit cetățean american, trăiește cu spaima că va fi descoperit. Moare în final (începutul cărții) paralizat pe un pat de spital. În această clipă începe derularea inversă. Povestirea nu e nuanțată afectiv. Viața e uscată și stearpă: fără amoruri, fără familie. Putem să-i înțelegem golul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
teribil de puritană. Presupun că vă mai și amuzați în intimitate, dar pe dinafară păreți să detestați simplul amuzament voi aveți ordinea de zi în locul spontaneității. Cumplită uniformizare. O adevărată poliție a minții. De aici la fanatism e un pas. Spaima lui Lessing de fanatism e probabil cea mai mare deschidere a spiritului ei. "Mi-e groază de religie. Mă înfioară înclinația ei criminală", spune ea undeva. Și, în altă parte, " Oamenii ar trebui să gândească înainte să se pună pe
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
asemenea, și prin creațiile noastre ne aducem într-o stare de criză a civilizației, din propria noastră neglijență. Romane ca The Memoirs of a Survivor ori The Fifth Child sunt un disperat semnal de alarmă. Un semnal rămas neperceput, o spaimă ignorată de contemporanii lui Lessing: Cultura noastră se apropie de sfârșit, cred, și îmi tot spun că n-are importanță. Ce contează? Dar când mă gândesc la toată bucuria ei ce tristețe. Cândva toată lumea respecta cărțile și lectura. Acum nu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
nici literatura, nici educația, ci faima scriitorului. Ce păcat. Pierdută într-o lume a cărei filozofie a disecat-o în multe romane, pe care a prevăzut-o prin tot ce a scris (Doris Lessing este, înainte de toate vizionară), bântuită de spaima că omul se poate spulbera (mai degrabă auto-spulbera) într-o clipă de neatenție, de nechibzuință, Lessing trăiește o neliniște care nu se poate să nu ne înduioșeze, să nu ne facă să resimțim o frăție tandră cu această autoare țepoasă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
calmă odată ce trece de cincizeci de ani. Această metamorfoză a lui Ralph în fața ideii că ar putea muri încheie romanul. Pentru aceste personaje obsedate de sex, care au uitat să-și facă temele când vine vorba de sentiment, moartea e spaima supremă. Peste tot se simte prezența criticului literar David Lodge, care ia distanță față de propria narațiune, ca și față de narațiunile altora, cu precădere James Joyce și Henry James. Aproape uităm că Ralph e specialist în computere, nu literatură (specialista în
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
lui Pinter sunt: spațiul sufocant de mic și fix, dialogul imprevizibil, conflictul aproape (sau aparent) inexistent, aerul de mister total (adesea confundat cu absurdul), pofta personajelor de putere asupra celorlalți, nevoia celor slabi de a supraviețui apărându-se (de unde și spaima constantă), nevoia de (coexistând cu ura pentru) trecut. Personajele principale sunt lupta pentru putere și limbajul (înspăimântător de ritmat, de poetic în tehnica lui) prin care puterea se zvârcolește înainte de a dispărea de pe scenă. Raportul de forțe este marea enigmă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
o bună strategie dramatică. Poezia, pe de altă parte, l-a ajutat cu strategia verbală, cu concentrarea și ritmarea frazelor. Dramaturgul are un simț impecabil al dialogului poate reda fără greș o conversație aparent banală, dar cu accente enigmatice de spaimă și amenințare. Disperarea pe care o transmit piesele lui Pinter vine din imposibilitatea de a comunica pe care o resimt violent atât personajele cât mai ales spectatorul/cititorul. Unii critici numesc piesele lui Pinter "comedii ale amenințării", mulți discută însă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
care mai diferite, repetă poruncile zadarnice ale tunetului și se dă bătut. Viața nu poate câștiga. Poemul întreg este un strigăt de disperare. Iubirea a fost ștearsă de pe fața pământului și nu poate fi recuperată. Încarcerat în singurătate, vulgaritate și spaima de a se confesa, de a capitula ("înspăimântătoarea cutezanță a capitulării de o clipă" iubirea), Eliot și-a exprimat întreg infernul interior, strigând pe rând cu vocea lui Dante, Shakespeare și a multor altora. Ceea ce face din The Waste Land
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Iubirea este și nu este reală. Incident închipuie un "tu" și un "eu" întinși în nisipul cald. Ea adoarme și "visează că se prăbușește". În vis, poeta cu ironie Desperado trăiește "toate miturile peșterii", "toate / miturile tunelului, turnului, fântânii", presimte spaima morții. Când se trezește, moartea e doar la un pas: Fluxul e cât pe ce s-o înghită, pe când "el" se uită, fumează și așteaptă sfârșitul. Gând crud, în versuri de o cruzime sugestiv pusă în cuvinte: Cum zăceai pe
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
a fi cu a nu fi, sentimentul că rădăcina revine la viață din zăpadă (Eliot, "răscolind / Rădăcini tocite, cu ploaia de primăvară") se risipește în cele din urmă: "Știu că mă voi trezi". Ruth Fainlight se trezește pentru a înfrânge spaima. Deadheading the Roses (Decapitarea trandafirilor) e un poem care se luptă cu îmbătrânirea, cu moartea. Când taie floarea, poeta simte că înfruntă "destinul", care transformă "splendoarea" în sămânță, "disprețuind frumusețea / de dragul viitorului". Gestul simplu de a tăia câțiva trandafiri din
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
va trebui să aleg între a fi cheală sau căruntă. Yeats spumega de furie, Eliot jelea, Fainlight surâde. Trist dar inteligent, accentul ei cade pe gând, iar inteligența nu are vârstă. De la Modernism la Desperado, tragedia a părăsit poemul și spaima surdă a devenit o tovarășă de fiecare clipă: Fiindcă moartea a fost întotdeauna ca o mamă sau bunică, una din ele, cineva familiar acum, că mă apropii de vremea părului cărunt, mă tem de mască mai mult decât de țeasta
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
de veac, și pe care mi l-a dat mie după înmormântare. Dacă examinăm limbajul acestui poem (al oricărui alt poem de Fainlight), îl descoperim copleșitor de clar, aristocratic, cu povești și amintiri, cu imagini puternice, exprimând cu mult curaj spaima, sfâșierea, irecuperabilul. Ruth Fainlight face poezie din simplitatea însăși, și scrie cu intensitatea unui suflet veșnic la pândă. Simte că e de datoria ei să trăiască pentru toți cei pe care îi are în minte. Odată ce se mută în poezia
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ea tot războiul. Izul poșetei mamei: bomboane de mentă ruj și pudră Coty. Scrisori mototolite și roase la colțuri, desfăcute citite și mereu împăturite la loc. Scrisori de la tata. Miros de piele și pudră, toate înseamnă de atunci feminitate, iubire, spaimă și război. Acest obiect neînsemnat are izul a trei elemente importante din viața poetei: feminitate, iubire și istorie. De la mamă are poeta intuiția acestor coordonate. Mama este tiparul vieții. Poate tocmai de aceea pare uneori îndepărtată și neiertătoare: Fainlight simte
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Au motivele lor. Alăpta un prunc. Era zidită și nu mai avea mult. Chiar și când bănuiau că n-a rămas din ea decât țărâna și duhul, sânul ei nu uita ritmul, în zori, la apus, laptele curgea încăpățânat ca spaimele ce aveau să bântuie satul. Copilița supse la zid, scoase dulceața din piatră și crescu până ce prin crăpături nu mai treceau decât aer și ierburi și atunci încetă să sugă. Demult de tot. Poezia lui Mimi Khalvati zidește la temelie
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Vorbele, folosite până acum drept catharsis, nu mai au putere. Poemul îl refuză pe poet. Iată-ne în sfârșit aproape de Larkin: izgonit afară din cuvinte, îl sprijinim, îi împărtășim deznădejdea. Poetul privește vârsta în ochi și vede cum se unesc spaimele lui Eliot și Yeats la un loc: se cască guri, "te scapi pe tine", nimic nu poate opri sau întoarce deterioarea. Larkin e sufocat de indignare: "De ce nu urlă?" Ca și Emily Dickinson, Larkin e cel mai în formă când
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]