93,928 matches
-
Ion Tarnoschi scria și următoarele: În aceeași revistă a mai publicat articole ca: „Profanarea Imnului Regal și Jidanul Nuhăm Sokolow” Noi — și toată lumea — știe că, norodul jidovesc trăește răspândit pe toată, suprafața pământului, trăind ca un parazit pe spinarea tuturor popoarelor, pe care le suge fără milă..."), „Pe marginea peirei” ("Cu ocazia răsboiului pentru independență, din anul 1877, numai câțiva Jidani au luat parte ca soldați voluntari, dar colonelul Cantili Grigore observând că, toți acești Jidani, se strecurase ca garde la
Ion Tarnoschi () [Corola-website/Science/323322_a_324651]
-
i (în germană "Österreicher") sunt un popor etnic german a cărui origine se găsește în vestul Europei centrale, în Austria. Termenul englez "Austrians" (austrieci) a fost aplicat populației Austriei habsburgice în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea. Cuvântul englez "austriac" este un derivat al numelui
Austrieci () [Corola-website/Science/323336_a_324665]
-
la început, în sensul de "membri ai filialei austriece a Casei de Habsburg" (ramura junior emergente din divizarea dinastică în Habsburgii austrieci și spanioli în 1521), dar din secolul 18, de asemenea, "un nativ sau locuitor din Austria". În antichitate popoarele germanice, „barbare”, erau grupate în mai multe triburi, precum alemani, saxoni, frizi și bavari, care au luptat împotriva Imperiului Roman, unul dintre motivele pentru care romanii nu au reușit niciodată să cucerească toate teritoriile locuite de germani. Începând cu secolul
Austrieci () [Corola-website/Science/323336_a_324665]
-
în Creta și pe coasta Mării Negre. Inițial numită "Compagna Communis", numele de Republica a fost făcut oficial în 1528 la inițiativa amiralului Andrea Doria. Genova a fost o republică guvernată încă din Evul Mediu de consuli, primari sau căpitani ai poporului. Orașul a fost primul care s-a declarat comunitate liberă în secolul al XI-lea, devenind o puternică republică maritimă. Printr-o reformă din secolul al XVI-lea orașul avansează la un sistem de guvernare oligarhică. Perioada de apogeu a
Republica Genova () [Corola-website/Science/323326_a_324655]
-
consideră această insurecție fi a doua revoluție. Pregătirea acestei zile, plină de consecințe pentru viitorul Franței și al revoluției, a fost organizată și pusă în aplicare de către Comuna insurecțională din Paris și de către secțiunile revoluționare pariziene; după mai multe asalturi, poporul a cucerit palatul Tuileries, centrul puterii executive. Dar a fost și prima oară, de la începutul Revoluției, când acțiunile revoluționare au fost îndreptate în egală măsură împotriva Adunării Naționale. Această zi revoluționară a consemnat prăbușirea monarhiei constituționale. Pregătirea sa este prea
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
care beneficia de popularitate și de respect în rândurile supușilor săi, a dezamăgit pe reprezentații stării a treia, dovedindu-și incapacitatea de a înțelege și de a urmări importanța schimbărilor care aveau loc în regatul său. Sosirea la Versailles a poporului din Paris în ziua de 5 octombrie 1789, pentru a readuce familia regală la palatul Tuileries unde ea va trăi din acel moment sub supravegherea acestora, a afectat profund și pe termen lung prestigiul monarhiei. După dezastruoasa fugă la Varennes
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
profund și pe termen lung prestigiul monarhiei. După dezastruoasa fugă la Varennes din 20 iunie 1791, care a constituit unul din importantele evenimente ale Revoluției, la Tuileries s-a reinstalat o monarhie sub tutelă, total discreditată, care nu mai inspira poporului niciun respect, și care nu a mai regăsit puterea decât prin voința deputaților constituționali și regaliști din Adunarea Constituantă, dintre care s-a remarcat triumviratul: Barnave, Alexandre de Lameth, Adrien Duport, precum și la Rochefoucauld și La Fayette. Din acest moment
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
al XVI-lea și miniștrii săi girondini. Când regele a pus la cale formarea unui nou guvern cu Feuillanții, monarhiștii constituționali moderați, prăpastia dintre rege și mare parte din liderii Adunării s-a lărgit, ca și cea între rege și poporul parizian. La 20 iunie, mulțimea înarmată a invadat sala Adunării Legislative și apartamentele regale de la Tuileries, dar nu s-a îndreptat împotriva regelui. Eșecul insurecției a provocat o mișcare de simpatie față de rege. La Fayette a încercat să profite de
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
Legislative și apartamentele regale de la Tuileries, dar nu s-a îndreptat împotriva regelui. Eșecul insurecției a provocat o mișcare de simpatie față de rege. La Fayette a încercat să profite de ocazie pentru a pune capăt conflictului intern din Paris, dar poporul, deputații și Curtea l-au bănuit că acționează doar în scopul ambițiilor personale. O ultimă propunere a girondinilor a fost refuzată și Feuilanții s-au prăbușit. Girondinii au efectuat și ei o schimbare de poziție spre stânga, unindu-se cu
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
comunei și al secțiunilor. La 8 august, s-a discutat punerea sub acuzare a lui La Fayette. El a fost achitat, dar (cum afirmă François Mignet), „toți cei care au votat pentru el au fost fluierați urmăriți și maltratați de popor la închiderea ședinței”, mai ales Vincent-Marie Viénot de Vaublanc și Quatremère de Quincy. Această hărțuire a fost însoțită de amenințări cu moartea sau cu invadarea domiciliului. Étienne de Joly, ministrul justiției, a scris președintelui Adunării: „am denunțat aceste atacuri la
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
Adunării: „am denunțat aceste atacuri la curtea penală; dar legea este impotentă, iar eu sunt obligat de onoare și de probitate să vă informez că fără ajutorul prompt al corpului legislativ, guvernul nu va mai putea fi responsabil mult timp.” Poporul nu a mai vrut să aștepte rezultatul ultimei propuneri a lui Pétion pe cale legislativă. Secțiunea "Quinze-vingts" a declarat la 9 august că, dacă nu se pronunță detronarea în aceeași zi, atunci la miezul nopții vor bate clopotele și vor ataca
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
vor ataca reședința regală de la Tuileries. Toate cele patruzeci și opt de secțiuni din Paris, cu excepția uneia, i-au urmat exemplul. Pétion a informat Adunarea Legislativă că secțiunile și-au „reluat suveranitatea” și că nu mai există altă putere asupra poporului decât cea a persuasiunii. În noaptea de 9 august, o nouă comună revoluționară a ocupat Hôtel de ville din Paris, unde-și avea sediul guvernul. Planul iacobinilor din Adunare, susținut și de armata federaților, era cel de a dizolva departamentul
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
a cerut apoi marchizului de Mandat, comandant al Gărzii Naționale, să apere palatul Tuileries. Neștiind nimic despre schimbarea de regim de la Hôtel de Ville, el a executat ordinul. A fost apoi acuzat că ar fi autorizat soldații să tragă în popor. În timp ce era trimis la abație, mulțimea l-a ucis când a plecat din Hôtel de Ville. Comuna l-a numit imediat la comanda Gărzii pe Santerre. Pierre-Louis Roederer, grefier al departamentului Paris, și-a petrecut noaptea la Tuileries. Se știa
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
de gărzi au supraviețuit. Nobilii înarmați, în număr de aproximativ 200, au trecut neobservați, în haine civile și au reușit în mare parte să scape în confuzia creată. La sosirea insurgenților victorioși, Adunarea a emis o proclamație prin care cerea poporului să respecte justiția, magistrații, drepturile omului, libertatea și egalitatea. Dar mulțimea și liderii ei aveau toată puterea în mâinile lor, și erau hotărâți să o folosească. Noua administrație a orașului a venit să-și prea autoritatea, în frunte cu trei
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
intrat în contact cu Abba Mehari, germanul Johann Martin Flad, din Württemberg au relatat următoarele (în 1874): «O dată am cunoscut un călugăr, Abba Mehari, care era convins că se apropie timpul când Domnul îi va aduna pe evrei dintre toate popoarele și îi va aduce în țara strămoșilor lor. El credea că atunci ei vor reclădi Templul din Ierusalim, așa cum stă scris în proorocia lui Ezechiel și îl vor sluji pe Domnul după Legea lui Moise». Legenda povestește că în tinerețe
Mehari Suthal () [Corola-website/Science/323354_a_324683]
-
1300 bazată pe tradiții mult mai vechi. În carte se relatează cum regina din Saba l-a cunoscut pe regele Solomon, despre cum a ajuns Chivotul Legământului în Etiopia prin intermediul lui Menelik I dar și despre cum a fost creștinat poporul etiopian care la începuturi credea în soare, lună, stele. În secolele Xv-Xvi cartea a pătruns în Europa prin intermediul portughezilor, realizându-se și traduceri în unele limbi europene. "Cartea Slavei Regilor Etiopiei" este alcătuită din 117 capitole, iar unele dintre subiectele
Kebra Nagast () [Corola-website/Science/323349_a_324678]
-
s-a deschis la Ankara prima sesiune a Marii Adunări Naționale a Turciei, care a proclamat nulitatea acordurilor semnate de guvernul otoman de la Constantinopol. Trei zile mai târziu, președintele Marii Adunări Naționale, Mustafa Kemal, i-a propus președintelui Sovietului Comisarilor Poporului al RSFS Ruse, V. I. Lenin, stabilirea de relații diplomatice și sprijinirea de către bolșevici a luptei Turciei pentru independență. În aceeași zi, Armata a XI-a „roșie” a RSFS Ruse a traversat granița de nord a Azerbaidjanului, iar după numai
Tratatul de la Moscova (1921) () [Corola-website/Science/323369_a_324698]
-
lire turcești. 200 kg de aur au fost predate lui Karabekir Pașa, pentru finanțarea luptelor din regiune, iar restul a fost predat autorităților de la Ankara. O delegație a Marii Adunări Naționale a Turciei a fost primită de către Președintele Sovietului Comisarilor Poporului a RSFSR, Vladimir Ilici Lenin, pe 14 august 1920. Zece zile mai târziu, a fost semnat un acord între Guvernul RSFSR și cel al MANT pentru livrarea de arme, muniții, provizii și ajutorare financiare. De asemenea, acordul prevedea posibilitatea desfășurării
Tratatul de la Moscova (1921) () [Corola-website/Science/323369_a_324698]
-
articolul 89, otomanii acceptau arbitrajul președintelui american Wilson, prin care armenii primeau un teritoriu mult mai mare decât zonele locuite de o majoritate armeană semnificativă.. Marea Adunare Națională a Turciei, Comitetul Central Executiv din Întreaga Rusie (VȚIK) și Comitetul Comisarilor Poporului al RSFSR nu au recunoscut valabilitatea Tratatului de la Sèvres. Trupele Armeniei au ocupat pe 18 septembrie 1920 orașul Oltu, iar șase zile mai târziu au atacat pozițiile turcilor din zona Pasului Barduz. În fața rezistenței puternice a turcilor, armenii, după ce au
Tratatul de la Moscova (1921) () [Corola-website/Science/323369_a_324698]
-
CC al Partidului Comunist (bolșevic), au organizat o rebeliune împotriva guvernului legal al RD Armene și, pe 28 noiembrie 1920, au format Comitetul Revoluționar al Armeniei și au proclamat fondarea Armeniei Sovietice. Bolșevicii armeni au solicitat ajutorul Sovnarkomului (Sovietul Comisarilor Poporului) al RSFS Ruse. Guvernul rus a trimis în ajutorul bolșevicilor armeni trupele Armatei a XI-a Roșii staționate în Azerbaidjan, care au ocupat Erevanul pe 2 decembrie. În noaptea de 2 spre 3 decembrie 1920, delegațiile Armeniei Democrate și Marii
Tratatul de la Moscova (1921) () [Corola-website/Science/323369_a_324698]
-
reducerea forțelor armate la efective de numai 1.500 militari și a armamentului acestora la 20 de mitraliere și 8 tunuri. În plus, trupele turcești primeau dreptul la liberă circulație pe întreg teritoriu al Armeniei. Proaspătul format Soviet al Comisarilor Poporului al RSS Armene a declarat pe 10 decembrie că nu recunoaște valabilitatea tratatului semnat de guvernul Armeniei Democrate și a invitat guvernul naționalist turc să negocieze un nou tratat de pace, dar propunerea bolșevicilor de la Erevan a fost respinsă. În
Tratatul de la Moscova (1921) () [Corola-website/Science/323369_a_324698]
-
Zece zile mai târziu, Armata Roșie ocupa Tiflisul, iar pe 25 februarie a fost proclamată Georgia Sovietică. Guvernul legal georgian a fost obligat să se refugieze în Batumi, care fusese ocupat încă din 11 martie 1920 de către naționaliștii turci. Comisarul poporului pentru afaceri externe Cicerin a deschis lucrările conferinței de la Moscova pe 26 februarie 1921 . Tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție” a fost semnat pe 16 martie 1921, în condițiile în care reprezentanții republicilor sovietice azeră, armeană și georgiană nu au
Tratatul de la Moscova (1921) () [Corola-website/Science/323369_a_324698]
-
ruso-turc de „prietenie și frăție” a fost semnat pe 16 martie 1921, în condițiile în care reprezentanții republicilor sovietice azeră, armeană și georgiană nu au fost invitați sau măcar consultați. Tratatul a fost semnat din partea RSFSR de către Gheorghi Cicerin, Comisarul poporului pentru afaceri externe, și Jalal ad-Din Korkmasov Коркмасов, iar din partea MANT de către Yusuf Kemal-bey și Ali Fuad-pașa. Ca rezultat al semnării acestui tratat, turcii au părăsit regiunea orașului Batumi, al cărui control a fost preluat de Armata Roșie pe 20
Tratatul de la Moscova (1921) () [Corola-website/Science/323369_a_324698]
-
Țările de Jos austriece. Când împăratul Iosif al II-lea a încercat din nou schema în 1784, Frederic a creat Fürstenbund. Maria Anna Sophia de Saxonia și-a petrecut restul vieții la Palatul Fürstenried și s-a bucurat de recunoștința poporului bavarez și a moștenitorilor ramurei Zweibrücken, Karl al II-lea August, Duce de Zweibrücken și fratele său Maximilian I Iosif de Bavaria care i-a succedat lui Carol Theodore în 1799. A fost înmormântată la Catedrala Theatine din Munchen.
Maria Ana Sofia de Saxonia () [Corola-website/Science/323370_a_324699]
-
Sèvres pe 10 august 1920, puterea mandatară pentru Palestina a primit și responsabilitatea „punerii în practică a declarației făcute inițial pe 2 noiembrie 1917 de către guvernul britanic și adoptată de puterile aliate în favoarea fondării în Palestina a căminului național pentru poporul evreu” .
Conferința de la Londra (februarie 1920) () [Corola-website/Science/323386_a_324715]