9,974 matches
-
care învățase. Alin îi salută într-un stil a lor și spuse cu o voioșie în glas: „Băieți, e timpul să plecăm și încă iute!” Nimeni nu protestă, ca și cum le-ar fi fost agreabil acest lucru. Aproape că nici nu îndrăzneau să mai respire. Stăteau neclintiți ca stanele de piatră și afișau un surâs încremenit pe față, aveau ochii larg deschiși. Îl priviră în cele din urmă cu îndrăzneală pe Alin, punându-și toate speranțele în el, sperând că va fi
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
niciodată. Până când și animalele se zbat pentru puii lor. L. Deziluizii E foarte cald astăzi, chiar dacă vântul suflă ușor peste orașul întins și peste câmpii. Dacă ar fi aflat Valentin că venise Carlina în țară nu știu dacă ar fi îndrăznit să vină să o vadă sau i-ar fi reproșat mai degrabă cu ce drept mai calcă în acel loc. Carlina venise să vadă copiii, nepoata și alte persoane dragi. Acum zorile îi păreau plumburii iar apusul de un roșu
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
și pe Julia acasă, locuind mult mai departe. În noaptea aceea, Carmen nu închise nici un ochi. Cine ar fi putut dormi în circumstanțele de față? Îl așteptase toată noaptea de pe undeva să apară. Așternutul era vechi și șifonat demult. Nu îndrăznise să se facă mai comodă, capul și-l simțea ca prins într-o menghină; îi zvâcneau tâmplele. Se simțea îngrozitor și se întreba ce căuta ea acolo. Oare de ce fusese atât de bădăran cu ea?! Nu mai era deloc politicos
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
Elephant al lui Gus Van Sant, de pildă...). Eram euforici și ușor anxioși, gândindu-ne ce premiu urma să ia Cristi a doua zi (nu ne îndoiam nici o clipă că va lua ceva, dar ce ? Eu, cel puțin, nici nu îndrăzneam să mă gândesc la Palme d Or). Atunci au început să vină SMS-urile : filmul lui Cristian Nemescu, California Dreamin (nesfârșit), tocmai primise Marele Premiu al secțiunii Un certain regard ! Am lăsat baltă biftecul tartar și m-am repezit peste
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
ar plia pe opinia majorității, și cred că acesta este meritul său cel mai mare ; într-o țară care nu mai dă o ceapă degerată pe critica de film, apar două volume consistente de cronicăreală impresionistă, liricistă, zburlit neconvențională care îndrăznesc să nu fie de acord cu cei care cred că se pricep la Cinema și pentru care Cinemaul a nceput acum opt ani... Este cărămida lui Caranfil 1&2 : are exact dimensiunea cu care spargi geamurile în cazul de față
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
de la Cannes ! Cele două bătăi de pleoapă ale modernității Cinematograful românesc a fost întotdeauna contemporan, dar modern nu a fost decât începând cu 1965 ; și nici după aceea tot timpul... Contemporan atunci când, în 1912 (anul naufragiului Titanicului, ca fapt divers !), îndrăznea să facă pasul spre lungmetraj cu Independența României, filmul cu o paternitate disputată căruia Nae Caranfil (un contemporan al nostru, din fericire) i-a adus omagiu în recentul său Restul e tăcere. Contemporan în sensul All Art Has Been Contemporary
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
mai are de stat în lagărul "multilateral dezvoltat", asemenea celebrului Ivan Denisovici, (căci el, și scriitor fiind, are evadarea prin scris), ci visează la viitoarele iubiri tumultuoase, cum stă bine sângelui nostru latin. Parafrazând un roman în vogă cândva, aș îndrăzni să afirm că, în urmă cu vreo trei decenii, prin romanul Ziua magnoliilor viscolite, Constantin Munteanu ne-a spus că "așa s-a înnobilat oțelul fostei industrii grele românești" și, din dragoste și ură, solidaritate și indiferență deopotrivă, s-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
șefilor de secție, a strigat în gura mare spre Ștefănescu, să audă toți, inclusiv directorii: Ai acolo unul obraznic, unul Vlădeanu, care m-a luat cu "tu" și "măi" de parcă s-ar fi aflat pe maidan. Pe mine !... Cum a îndrăznit?!... După ce șeful m-a întrebat cum a fost, iar eu i-am povestit, el a conchis: "Bine i-ai făcut! Că ăsta e unul dintre acei care și-au pierdut pe undeva diploma pentru cei șapte ani de-acasă..." "Ba
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
dar bunul-simț îmi spune că trebuie să mă abțin. Acum, fata traversează aleea și vine în fața mea: Bună ziua, Mihai! Sărut mîinile! îi zic, încercînd în zadar să-mi amintesc cum o cheamă. Credeam că ai să mă cauți... Cum să îndrăznesc?! Te văd mereu cu un băiat blond, cred că-i prietenul tău... Nu pentru asta, precizează fata. Atunci?! Credeam că studiind atîta timp Biblia te-ai convins să... Știi, încep eu pe un registru de ironie fină, n-am studiat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
să nu vrea?! se miră Liliana, întinzîndu-mi dosarul. I-am spus că m-a trimis chiar tovarășul director general. S-a ridicat în picioare, a luat formularele și le-a semnat stînd aplecată. Abia după ce mi le-a înapoiat a îndrăznit să se așeze. Mulțumesc Lilianei și ies înfuriat că nu m-am dus personal la șefa Serviciului desfacere, să văd și eu bîlciul. Nu știu de ce, dar am în mine sămînță de scandal și asta nu e bine. Nu e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
să te pun pe drumuri?! Poftim și privește tabelul: numele Vlădeanu nu apare... Cercetez cu privirea tabelul care mi-a fost băgat sub nas și constat că numele meu lipsește. Strîng din umeri ca un fel de scuză că am îndrăznit să cer mai mult decît mi se cuvine și mă întorc să ies. Rotindu-mi privirea peste întreaga încăpere, întîlnesc pentru o secundă ochii blondului cu figură blajină: pare jenat de explozia colegului său. Drăcia dracului! exclamă cel scund, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de bărbat înalt, scuturîndu-și printr-un gest reflex părul blond, cu o șuviță rebelă ce-i cade mereu pe frunte. Bună ziua! îl salut, făcînd un pas spre el. Bună, tovarășe Vlădeanu! Cu ce problemă? Tovarășe director general..., încep eu timid, îndrăznesc să vă deranjez cu o problemă personală... Știți... Brusc, zîmbetul directorului general se transformă într-un surîs incisiv, dublat de lucirea vie a ochilor mici și albaștri: Tovarășe Vlădeanu, pentru problemele personale există zile de audiență... Totuși..., insist eu, problema
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
vreodată de un cuvînt de iubire, ori măcar de un gest?!... Da-da, vei fi pus în discuția comitetului de partid! repetă Brîndușa, însoțindu-și vorbele de o simplă strîngere din umeri, semn că "asta-i situația". Pe ce bază? îndrăznesc eu s-o întreb după ce-mi mușc buza pe dinăuntru, să-mi fac curaj. Aveți ceva scris din partea doamnei față de care pretindeți că am fost obraznic? Dacă va fi nevoie, voi avea! răspunde ferm inginera-șefă. Să nu-ți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
în birou și, plin de noi învățăminte cum era, le-a spus: Nu sînt mulțumit de munca voastră! Și-acum, după ce v-am spus ce-aveam de spus, afară!..." Unul dintre cei trei ingineri, mai tînăr și mai "neumblat", a îndrăznit să-i spună: "Tovarășe director, și unui cîine cînd îi dai cu piciorul, tot îi spui de ce..." Drept care, directorul a început să țipe, cei trei au ieșit din biroul lui, iar mai tîrziu, cînd directorul general a propus reorganizarea schemei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
te distanțezi de ea tot mai mult, între voi interpunîndu-se un zid rece. Și dacă o atrag eu pe Livia de partea mea? Dacă o fac să iubească teatrul? Să iubească literatura... Vlad surîde: Taci, măi Mihai. Tu nu ai îndrăznit nici măcar să o inviți unde locuiești... De unde știi?! tresar, întorcînd privirea mirată spre el. N-am știut, rîde Vlad. Am bănuit, iar tu te-ai dat de gol. Livia! Livia!! exclam eu. Ați înnebunit cu toții. Nu-i chip să existe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
să mă gîndesc bine și să fiu sincer, cred că noi doi ne asemănăm pe alocuri. De asta să fii sigur! Amîndoi am călcat cu stîngul, de la început, în combinatul ăsta, luîndu-ne în colți cu impostorii. Însuși faptul că eu îndrăznesc să fac invenții, iar tu să scrii literatură deranjează. Oricîte rezultate am avea noi doi, acolo în instalații, mereu se va spune: "Vlad face invenții în loc să se ocupe de producție", "Vlădeanu scrie literatură în loc să..." De pe pupitru, se aude hîrîitul înfundat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
sub tăcere pe ale mele. Dar noi două am fost cuplul ideal, sincer până la cruzime, exigent până dincolo de omenesc, încrezător și iubitor până dincolo de încredere și de iubire. O fi bine, o fi rău? Și una, și alta, fiindcă am îndrăznit să ne apropiem de ceva ce depășește simțămintele omenești. 15) Această idee a ta de a merge la Mirona mă înspăimântă; o asemenea distanță în plus între noi două? Și pentru că ideea „Mirona“ e legată de teza ta de doctorat
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
cel mare, ea împleticindu-se la fiecare pas, el buimăcit, bătut. Dar, în toată povestea asta, o sfidare și o demnitate admirabile. Când a intrat la jandarmerie și l-a găsit pe Atu cu obezi la picioare, a strigat: „Cum îndrăzniți? Cum îndrăzniți să-l puneți în fiare pe un fiu de boier, pe fiul lui B[ălăcioiu]?“ Și atunci, rușinat, jandarmul i-a scos lanțul și s-a scuzat. Apoi, când a plecat de la Cr[ușeț] pe jos, între doi
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ea împleticindu-se la fiecare pas, el buimăcit, bătut. Dar, în toată povestea asta, o sfidare și o demnitate admirabile. Când a intrat la jandarmerie și l-a găsit pe Atu cu obezi la picioare, a strigat: „Cum îndrăzniți? Cum îndrăzniți să-l puneți în fiare pe un fiu de boier, pe fiul lui B[ălăcioiu]?“ Și atunci, rușinat, jandarmul i-a scos lanțul și s-a scuzat. Apoi, când a plecat de la Cr[ușeț] pe jos, între doi jandarmi, le-
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
caierul suferinței ca să-i facă fetiței ei o rochie de aur, de perle și de diamante. M. 1/1950 4 ianuarie [1950], miercuri [...] Îmi spui că ai vrut să alergi la Gara de Est etc. Ce-i nebunia asta? Cum îndrăznești să-mi scrii așa ceva? Îți închipui că ai fi bine primită?! Că ești așteptată cu brațele deschise și că ți s-ar spune: așa, domnișoara a venit să-și vadă mămica, să-și bea biberonul?! Încă de la Curtici, fii foarte
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
bine primită?! Că ești așteptată cu brațele deschise și că ți s-ar spune: așa, domnișoara a venit să-și vadă mămica, să-și bea biberonul?! Încă de la Curtici, fii foarte sigură, fata mea, ai lua alt drum. Cum ai îndrăznit să te gândești la așa ceva? Nici în cel mai rău caz, auzi, nu-ți dau voie să te întorci. Sunt atât de bucuroasă că te știu la adă post. Fii bună și scutește-mă de ideea asta stupidă de a
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
privațiuni, precum amărâții care trăiesc de azi pe mâine, cu camping sau fără, o viață de pe urma căreia cu siguranță ai slăbit. Probabil arătai ca o biată aschimodie în jerseul ăla care-ți place, prea larg și fără nici o formă. Nu îndrăznesc să te contrazic, îți știu prea bine încăpățânarea de a purta haine cărora, din cine știe ce capriciu, le găsești un anumit șic de bună calitate. Cât despre faptul că îmi atribui talent literar, pot afirma cu mâna pe inimă că nu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
în casă. În momentul ăsta, o Mabell e o primejdie de moarte. Draga mea, am o grijă care mă chinuie zi și noapte. După cum merg lucrurile, mă tem pentru viața Micăi. Nu cred - dar nu sugerez nimic, căci cine ar îndrăzni să dea sfaturi în clipa de față - că ar fi bine ca Mica să plece de la Chris[tiane] și Francine. Oricum, partida e pierdută. Marina e o proastă care s-a lăsat păcălită; mai devreme sau mai târziu, dezastrul are să
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
oilor. La urmă, o pledoarie superbă a lui Sandu, într-adevăr de înaltă clasă, și amânare cu o săptămână, pe 7, a hotărârii. Rămâne de văzut (și asta se va hotărî) dacă aveam dreptul, conform zecilor de articole citate, să îndrăznesc să fac contestație împotriva unei decizii a statului. Îți dai seama că hotărârea asta va deveni literă de lege: n-are să atragă numai succesul ori înfrângerea unei singure persoane, ci are să antreneze sute de cazuri analoge. Și tocmai aici stă
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
țipătoare și peste tot sunt covoare roșii cu portocaliu. Dar fata (28 de ani, dar pare de 19), scundă și subțire, are ochi vioi și o figură deschisă - sper ca Mabell să n-o transforme într-o țață; ei nu îndrăznesc să intre în baie ca să nu mă deranjeze și am impresia că se spală într-un lighean, care când apare, când dispare. El, cu fața pătrată și roșcovană, cu dinți de țăran care a mâncat toată viața lui mămăligă, cu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]