9,213 matches
-
a Îngropa o epocă Întreagă. Fărădelegea, arbitrariul și decăderea morală din acei ani rușinoși trebuie Înmormântate pe vecie; iar pericolul pe care Îl constituie adepții maghiari ai guvernării prin forță și ai cultului personalității trebuie Înlăturat pentru totdeauna. Exista o ironie a sorții În simpatia pe care o stârnea acum destinul lui Rajk, un om care trimisese el Însuși atâția inocenți (necomuniști) la eșafod. Dar, cu ironie sau fără, reînhumarea lui Rajk a fost scânteia care a aprins revoluția maghiară. La
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ai guvernării prin forță și ai cultului personalității trebuie Înlăturat pentru totdeauna. Exista o ironie a sorții În simpatia pe care o stârnea acum destinul lui Rajk, un om care trimisese el Însuși atâția inocenți (necomuniști) la eșafod. Dar, cu ironie sau fără, reînhumarea lui Rajk a fost scânteia care a aprins revoluția maghiară. La 16 octombrie 1956, studenții din orașul de provincie Szeged s-au organizat În Liga Studenților Maghiari, independentă de organizațiile oficiale ale studenților comuniști. În decurs de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avut și părțile ei bune. Întrucât popoarele din Europa de Est comunistă erau acum cumințite, iar ordinea lucrurilor fusese restabilită, conducerea sovietică din epoca lui Hrușciov a ajuns cu timpul să permită un grad limitat de liberalizare locală - mai ales, ca o ironie a sorții, În Ungaria. Acolo, după Încheierea represaliilor Împotriva insurgenților din 1956 și a simpatizanților lor, Kádár a creat statul comunist „post-politic” model. În schimbul acceptării necondiționate a monopolului de putere și autoritate al partidului, maghiarilor li s-a permis un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
calitatea vieții În cele mai sumbre periferii -, pagubele nu au putut fi pe deplin compensate. Orașe importante - Frankfurt, Bruxelles, Londra mai ales - au descoperit prea târziu că și-au vândut titlurile de noblețe urbană pe un talmeș-balmeș brutalist. Una dintre ironiile anilor ’60 e aceea că peisajele urbane „renovate” și energic reconstruite displăceau În primul rând tinerilor. Străzi, case, fabrici, birouri, cafenele, școli, universități: toate erau moderne și de o noutate implacabilă. Dar tinerii, cu excepția celor mai privilegiați, simțeau că trăiesc
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fabrici și universități au ilustrat un gust accentuat pentru violență, atât retorică („Nu schimba statul, zdrobește-l!”), cât și reală. Cel mai popular cântec al mișcării studențești italiene În aceste luni era, cum nu se poate mai potrivit, La violenza. Ironia situației nu a scăpat contemporanilor. Așa cum remarca regizorul Pier Paolo Pasolini după confruntările dintre studenți și poliție În grădinile romane Villa Borghese, rolurile de clasă erau acum inversate: copiii privilegiați ai burgheziei urlau sloganurile revoluționare și Îi snopeau În bătaie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor erau general acceptate: victimele nu erau evreii, ci germanii, iar agresorul nu era național-socialismul german, ci capitalismul american. „Crimele de război” erau acțiuni ale americanilor - Împotriva vietnamezilor, de exemplu. Un „nou patriotism” Înflorea În Germania de Vest: ca o ironie a sorții, Baader, Meinhof și prietenii lor, a căror revoltă violentă viza inițial patriotismul narcisiac al generației părinților lor, au fost recuperați de reverberațiile aceleiași moșteniri naționaliste. Nu-i deloc surprinzător că Horst Mahler, unul dintre puținii teroriști de stânga
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unidimensională ca și gama lor muzicală, redusă la trei acorduri și un ritm: efectul depindea de volumul sonor. Ca și Facțiunea Armata Roșie, Sex Pistols și celelalte grupuri voiau mai ales să șocheze. Până și alura lor subversivă mustea de ironie, iar vulgaritatea era afectată: „Mai țineți minte anii ’60?” păreau să zică. „Vă place, nu vă place, noi suntem ce a mai rămas din ei.” Rebeliunea muzicală consta În piese furioase ce denunțau „hegemonia”, al căror fals conținut politic masca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale culturii de masă și ale pretențiilor mic-burgheze furnizau la rândul lor o abundentă materie primă pentru umoriști. Concursul de muzică ușoară Eurovision - o competiție anuală televizată transmisă pentru prima oară În 1970 - era, poate, cel mai faimos subiect de ironie. O sărbătoare comercială a noii tehnologii de transmisie TV simultană În mai multe țări, spectacolul avea, la mijlocul anilor ’70, sute de milioane de spectatori. Concursul - În care cântăreți de mâna a doua și indivizi obscuri de pe tot continentul interpretau piese
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai șic. În 1988, cu Mujeres al borde de un ataque de nervios (Femei În pragul unei crize de nervi), Almodóvar ajunge să realizeze un convingător portret cinematografic al unei societăți moderne trepidante, disperată să recupereze timpul pierdut 21. Culmea ironiei e că aceste schimbări fuseseră posibile nu datorită unor inovatori sau radicali din sfera culturii ori a politicului, ci datorită unor oameni de stat conservatori aparținând chiar vechiului regim. Konstantinos Karamanlis, António de Spínola și Adolfo Suárez - asemenea lui Mihail
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
grup de adepți ai pieței libere la Selsdon Park, În apropierea Londrei, pentru a discuta strategiile economice ale viitorului guvern conservator, acest flirt scurt și ambivalent cu propunerile mai degrabă moderate ale liberalilor a atras asupră-i un potop de ironii. Acuzat că Încearcă o Întoarcere la primitivismul neanderthalian al junglei economice, „omul de Selsdon” a trebuit să bată urgent În retragere. În deceniul următor, consensul politic britanic s-a destrămat nu din cauza confruntărilor ideologice, ci fiindcă nici unul dintre guverne nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
despre nemulțumirea crescândă din industrie, el a răspuns senin că nu există motive de Îngrijorare - de unde faimosul titlu de ziar („Criză? Care criză?”) cu care a pierdut alegerile generale pe care a fost nevoit să le organizeze În primăvara următoare. Ironia sorții, laburiștii au fost constrânși să combată În alegerile istorice din 1979 cu argumentul că nu creaseră o criză socială prin abandonul abrupt al convențiilor economice (când tocmai asta făcuseră), În vreme ce Partidul Conservator a revenit la putere sub conducerea energică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Occident. Într-o cronică din The Guardian la traducerea engleză, W.L. Webb scria: „A trăi În ziua de azi și a nu cunoaște această lucrare Înseamnă a fi păcălit de istorie, a ignora o parte vitală din conștiința timpului”. Ironia, după cum recunoștea Însuși Soljenițîn, era că mesajul cărții (faptul că „socialismul real-existent” era o escrocherie barbară, o dictatură totalitară Întemeiată pe muncă de sclavi și omucidere În masă) nu era deloc o noutate. Pe această temă mai scrisese chiar Soljenițîn
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lipsit de apărare și statul atotputernic. Așa cum recunoștea tânărul teoretician maghiar Miklós Haraszti, mișcarea pentru „drepturile omului” echivala cu afirmația că rectificarea defectelor comunismului consta nu Într-un comunism mai bun, ci În constituirea - or reconstituirea - societății civile (adică „burgheze”). Ironia conținută În deturnarea programului marxist și Înlocuirea statului socialist cu societatea burgheză nu le-a scăpat intelectualilor din Praga sau Budapesta. Dar, așa cum explica Mihály Vajda, colegul lui Haraszti, supremația burgheziei era clar preferabilă „insuportabilei experiențe istorice a tiraniei cetățeanului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cititorii occidentali, acuzați de neglijarea și ignorarea „celuilalt” Vest, aflat la răsărit de ei - temă deja schițată În anii ’50 de Mi³osz, care remarcase faptul că, „Într-o ipotetică antologie a poeziei poloneze postbelice, un capitol Întreg ar trebui dedicat ironiei și chiar deriziunii la adresa intelectualilor occidentali și În special francezi”. Pentru Kundera, care era sceptic față de inițiative civice precum Carta 77, starea cehilor sub comunism era doar un apendice al problemei mai vechi a identității naționale și destinului lor În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
capăt. Numai un comunist putea să o facă - și un comunist a fost cel care a făcut-o. Premisa fundamentală a proiectului comunist era credința sa În legile istoriei și interesele colectivității, care primau invariabil asupra motivelor și acțiunilor indivizilor. Ironia sorții este că În final, soarta comunismului a fost pecetluită de destinul unor indivizi. Pe 10 noiembrie 1982, la vârsta de 76 de ani, Leonid Brejnev, care semăna de mult cu o fantomă, a trecut În sfârșit În lumea umbrelor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
adevărat că, pe termen lung, ei ar putea fi marii perdanți din războaiele iugoslave. Ca să ne facem o idee despre starea țării lor, Bulgaria și România depășesc În prezent Serbia ca nivel de trai și perspective de viitor. Dar această ironie a sorții nu trebuie să oculteze vina sârbilor. Ferocitatea și sadismul Înfiorător al războaielor croat și bosniac (abuzurile În serie, degradarea, torturile, violurile și asasinarea a sute de mii de concetățeni) se datorează bărbaților sârbi, majoritatea tineri, Împinși la paroxistisme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Asemănarea cu Catalonia (ori Slovenia sau chiar Republica Cehă sub Václav Klaus) este evidentă. La alegerile naționale din anii ’90, Liga Nordului a obținut suficiente voturi În Lombardia și Veneto pentru a-și asigura participarea la coalițiile conservatoare de guvernare. Ironia sorții este că accesul Ligii la putere era condiționat de alianța cu Forza Italia, mișcarea lui Silvio Berlusconi, și cu ex-fasciștii din Alianța Națională, condusă de Gianfranco Fini - ce depindeau amândouă (În special ultima) tocmai de alegătorii săraci și subvenționați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Încât conflictul armat, deși nu absolut imposibil, devenise cumva de neconceput. De aceea „Europa” era atât de râvnită de statele aspirante ca Letonia sau Polonia: ca o cale de a scăpa de trecut și poliță de asigurare pentru viitor. și, ironia sorții, exact din același motiv liderii UE s-au dovedit ridicol de neajutorați În fața unei realități precum războiul din Balcani. Umilirea sa În războiul iugoslav 17 amintește că virtuțile Uniunii Europene au defectele lor, iar UE nu li se poate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Hohenzollern - era doar un serviciu de securitate dotat cu un stat, ea dovedea retrospectiv o capacitate remarcabilă de a trezi simpatia și chiar regretul. Pe când cehii Își admirau vechile haine, germanii se Înghesuiau să vadă Goodbye, Lenin, film În care ironia palpabilă față de neajunsurile, dogmele și absurditatea generală a vieții sub Erich Honecker era compensată conștient de o anumită simpatie pentru subiect și o atitudine mai mult decât ambivalentă față de dispariția lui subită. Dar nemții și cehii, ca atâția alții din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anii ’80, acea Britanie - mai precis, acea Anglie - care se hrănea din amintirea anilor ’40 sau chiar a anului 1913 a dispărut pentru totdeauna. În locul ei a apărut o țară incapabilă să se conecteze la propriul trecut altfel decât prin ironia involuntară a tăgăduirii sau prin intermediul unei „moșteniri” sterilizate, abstracte. Tăgăduirea e ilustrată grăitor de nesiguranța unor vechi instituții de Învățământ precum Oxford și Cambridge, obligate, În atmosfera de oportunism egalitar a regimului Blair, să insiste că sunt „antielitiste”, sau de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Marcel Carné În 1938. Dar filmul lui Carné a fost turnat integral În studio. Conservarea unei clădiri (sau a fațadei unei clădiri) care nici măcar nu apăruse În film poate fi privită, după gust, fie ca un subtil exercițiu francez de ironie postmodernă, fie ca un simptom al faptului că orice amintire Împăiată oficial capătă fatalmente un caracter fictiv. Mitterrand a avut o contribuție distinctă la patrimoniul național: nu atât prin conservare sau clasificare, cât prin fabricarea lui În timp real. Nici un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se făceau distincții În funcție de lagărele În care au fost trimiși oamenii sau de soarta care-i aștepta la destinație. Copiii evrei ferecați În trenuri și expediați la Auschwitz pentru gazare au fost numiți În documentele oficiale „deportați politici”. Printr-o ironie mușcătoare, deși involuntară, acești copii, În majoritate fii și fiice de evrei născuți În străinătate, despărțiți cu sila de părinții lor de către jandarmii francezi, au fost comemorați ulterior În documente și pe plăci memoriale ca „morți pentru patrie”2. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
părți ce nu comunicau, confruntarea dintre politicile economice ale Estului și Vestului european etc.), dar care s-au revelat a fi doar „accidente” ale istoriei. Drept urmare, „viitorul Europei se anunța cu totul diferit; la fel și trecutul”, notează cu o ironie amară istoricul. „Retrospectiv, anii 1945-1989 urmau să fie văzuți nu ca un prag al unei noi epoci, ci ca o perioadă interimară; o paranteză postbelică, epilogul lung de o jumătate de secol al unui conflict Încheiat În 1945.” Povestea cărții
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Rolul unor astfel de istorii e nu doar să repoziționeze și să redimensioneze evenimentele și personajele, ci să ne și reamintească veritabila lor contribuție la fericirea și nefericirea contemporanilor. Abordând acest subiect, Tony Judt Își permite și un dram de ironie, pentru a marca monstruozitatea proiectului comunist așa cum a fost el ilustrat de corifeii bolșevismului național: „În România, unde zeci de mii de țărani au fost băgați În colective În toamna anului 1950, iar regimul nu s-a sfiit să recurgă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a scris mai bun până acum, mai ales prin romanul Tangoul memoriei, autorul păstrează un echilibru ireproșabil între umorile epice (dacă pot fi numite așa), jonglând dezinvolt cu pateticul, grotescul și sentimentalul, grandilocventul, seraficul și atrocitatea, sublimul și ridicolul, cinismul, ironia bonomă, duioșia ipocrită - fără să alunece nici un moment pe panta kitschului. SCRIERI: Tratat de apărare permanentă, București, 1983; Tangoul memoriei, București, 1988; Dodecaedru (în colaborare cu Nicolae Iliescu), București, 1991; Ultimul Isus, magnificul, București, 1995; Călătoria Luceafărului, București, 1997; Requiem
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286610_a_287939]