95,170 matches
-
subțire de tristețe, prevestind nu lucruri bune, pentru toți și pentru el. Copilul însă surâdea drăgălaș și pe fruntea lui, în marginea bretonului tăiat scurt, o rază din soarele toamnelor noastre de-acasă, era imortalizată în fotografie. Și-a întors privirea la celălalt perete de unde îl priveau Căpitanul, Moța, Vasile Marin, generalul Cantacuzino și Vasile Cristescu, figuri de cremene, care trăiseră și trăiau în acel moment în el, de-asupra lumii noastre sensibile, într-o lume a lor, a neamului și
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
un locușor în veșnicie. Mântuitorul însă îi cunoștea slăbiciunea. El era robul bogăției sale, de ea inima lui era lipită. Ii atinge coarda sentimentelor atunci când îi cere să-și vândă averile și să le împartă la săraci; și-a plecat privirea și plin de întristare s-a dus din fața Domnului. Când i se cere jertfă, renunță la viața veșnică. Cât de mare este afluența celor ce vor să devină azi legionari! își motivează această dorință pe faptul că n-au lovit
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
și baionete, și-au închinat ultimul gând Ție, celui mai aprig și mai viteaz luptător pentru dreptatea neamului românesc. Acei care au trăit iluminata zi de bucurie a unui popor întreg, ne-am simțit sufletele cuprinse de nemărginita durere și privirile noastre triste au cercetat cărările însângerate ale prigoanelor, așteptându-te să vii și să ne deslegi de toate chinurile și apsările. Legionarii Tăi credincioși Te chemau să cobori în mijlocul lor, să-ți numeri oștile fără număr și să îmbrățișezi coloanele
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
seama că se întâmplase ceva foarte grav din punct de vedere politic. Ajuns la locuința lui Mișu Antonescu, acesta abia mai putea să articuleze câteva cuvinte. Era într-o stare de om pierdut, livid la față, cu buzele tremurânde, cu privirile înspăimântate și rătăcite în gol. Abia a reușit să îngăime câteva cuvinte: << A fugit Horia Sima.>> Ajunși la Președinție, Turtureanu a luat contact cu Legația germană din București, cu Legația română din Berlin și cu Serviciul Secret de Informații, pentru
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
o mașină, din care au coborât: mama Căpitanului, soția lui, Cătălina și Lizeta Gheorghiu. Așadar, pentru aceasta ne alungaseră de acolo! Căpitanul era în Jilava și noi nu trebuia să-l vedem. Numaidecât l-au adus. L-am urmărit cu privirea de când a pășit pe poarta fortului și, cu toate că ochii mei erau împăienjeniți de lacrimi, iam reținut toate detaliile. încadrat de doi soldați și urmați de un ofițer, pe care îl depășea cu un cap în înălțime, se apropia Căpitanul, cu
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
o mare emoție. Îl văzusem pe Căpitan. De o lună întreagă din ziua arestării sale, nimeni nu dăduse cu ochii de el; nici măcar familia lui. Și acum, iată, datorită încăpățânării mele, cocoțată ca o maimuță în vârful unui pom, cu priviri furtive, am putut săl văd, să-i urmăresc pasul, să asist la întâlnirea emoționantă cu familia sa... Sfertul de oră, cât a durat vizita reglementară a trecut ca un fulger. Din nou apare Căpitanul cu familia sa. Se desparte îmbrățișând
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
cele două doamne și sărutând cu sete pe fetița Cătălina. încadrat de aceeași soldați se îndreaptă Căpitanul spre poarta fortului Jilava. De două trei ori s-a oprit, s-a întors și a privit grupul femeilor ce-l urmăreau cu priviri plângânde. A schițat o mică fluturare de mână Cătălinei, care continua să strige: „Cănel...Cănel, vino!” Cu fiecare pas, cu fiecare strigăt al fetiței, parcă umerii Căpitanului se încovoiau mai mult, sub povara unor dureroase presimțiri..... îl priveam înmărmurită cum
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
când alerg Mă pierd în limpezimea de apă și de cer, Și-abia-mi aduc aminte că m-am deprins să merg Ținându-mă de cârja bătrânului Homer. Tot bunul orb, devreme , să văd m-a învățat, Spre zeii lui pe boltă, privirea să-mi ridic, Mă cățăram spre ceruri, pe brațu-i ridicat Și-mi măsuram statura cu degetul lui mic. „Era prea mare și prea puternic acest Costache Oprișan”, cum scrie Octavian Voinea și de aceea trebuia distrus, căci era un potențial
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
pat în timpul zilei, în afară de Oprișan Costache, care era tuberculos în ultimele luni de viață și care sa stins în secția de exterminare Jilava. Poziția obligatorie, între 6 dimineața și 10 seara era pe pat șezând, cu tălpile pe ciment, cu privirea la vizetă și mâinile pe genunchi. Această poziție provoca în timp o ptozare a ficatului și îmbolnăvirea lui gravă. Cei care au respectat-o cu strictețe ca Aristotel Popescu (Aligo) sau Dan Dumitrescu, „reeducați” de la Pitești, au murit de ciroză
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
am reușit să-l scoatem pe Domnul Petrașcu la plimbare, în curticica din fața „Cazimcii”. La una din plimbări Nicolae Petrașcu mergea la brațul lui Nuti Pătrășcanu, iar eu cu Tavi Voinea, rezemându-ne reciproc, unul pe altul. Mi-am aruncat privirea în sus spre cer și am observat o caschetă a unui ofițer, care ne supraveghea de sus de pe malul de pământ de deasupra „Cazimcii”. Ne urmărea desigur, nu pe mine sau pe ceilalți, ci pe Nea Pătru. Se mirau probabil
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
prânzul, când un deținut, cu fața răvășită și cu vocea răgușită ne anunță: Miron Chiraleu e mort. S-a sinucis spânzurându-se în podul turnătoriei. Am rămas ca trăsnit. Nu îmi venea să cred. Ii vedeam mereu ochii albaștrii și privirea luminoasă, privind parcă departe, spre cerul în care acum plecase. Toți cei care l-am iubit, l-am deplâns. Un tânăr, un intelectual de elită, preferă să moară decât să mai îndure infernul penitenciar comunist. Miron Chiraleu a fost prima
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
asupra unui sfânt. După o izolare cruntă a leșinat, când a fost adus în camera, rămânând chiar si fără respirație. Toți au crezut că a murit, chiar și Colonelul, care fusese chemat în grabă. Dar minune! Uță deschide ochii, întâlnește privirea zbirului Crăciun, care îi cere ceea ce îi ceruse și lui George Manu, înainte de a muri: să semneze desolidarizarea de Mișcarea Legionară, pentru ai acorda asistenta medicală în infirmeria penitenciarului. Același răspuns de refuz, îl face să înnebunească pe directorul de
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
sub formă de simpatie și admirație pentru cei care avuseseră cândva curajul să i se opună. El, avusese de nenumărate ori, ocazia să constate pe străzile Sibiului sau în vizitele sale la Sâmbăta, la Vurpăr sau în alte părți, cum privirile oamenilor, cunoscuți sau necunoscuți, se încrucișau cu ale sale, radiind bucuria revederii și abia reținându se să nu-l îmbrățișeze sau alții care treceau pe lângă el îl salutau totuși cu multă condescendență. Toate aceste manifestări încurajatoare pentru el, nu-i
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
pentru mine nici o alternativă, ci un singur drum. Și acum pentru încheierea acestui capitol, prezentăm selecțiuni din amplul articol al prof. Sebastian Mocanu: Un dac Cult Un dac cult Fotografia, reliefând un bust al unei figuri bărbătești poliedrice, cu o privire pătrunzătoare, de simți că trece prin tine și vede dincolo de tine, ațintită spre infinit, însoțită de un zâmbet uman perceptibil din toată seriozitatea feței, îți oprește în fașă orice eventuală intenție encomiastică. Pentru că Nicolae Petrașcu era sensibil la multe, foarte
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
vorbim de ieșirea în caz de urgență. Aveam senzația că fusesem închis într-un cavou. Nu se poate ca un asemenea lift să fi primit aprobarea de funcționare din partea pompierilor. Lifturile trebuie să respecte și ele niște reguli, nu? Cu privirile ațintite pe cei patru pereți complet goi, mi-am amintit de unul dintre numerele magicianului Houdini dintr-un film vizionat în copilărie. Fusese legat cu frânghii și lanțuri, băgat într-un cufăr, care la rândul lui a fost prins în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
yeni. Un fleac pentru sistemul meu de calcul. Mi se părea chiar mai simplu decât dacă mi-aș fi numărat degetele de la mâini. Mi-am proptit, satisfăcut, picioarele în podea și m-am rezemat de peretele din oțel inoxidabil, cu privirile ațintite la ușile din fața mea. Tot nu se deschideau. Nu pricepeam deloc de ce le trebuie unor uși de lift atât de mult timp ca să se deschidă. Am stat puțin și m-am gândit. Am ajuns la concluzia că era cazul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
dar legate printr-un fir nevăzut, într-un ungher neștiut. Nu pot să explic, dar mi s-a mai întâmplat și aproape întotdeauna mirosurile au fost cauza. — Ce coridor lung! am zis eu ca să rup tăcerea. Mi-a aruncat o privire, dar și-a văzut de drum. După părerea mea, avea douăzeci sau douăzeci și unu de ani. Nasul și ochii frumos conturați, fruntea lată, tenul proaspăt. „Proust“, a zis ea privindu-mă. N-a rostit chiar cuvântul, dar mișcarea buzelor ei asta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o iluzie a crepusculului. Când am deschis ochii, spuma dispăruse. Copitele erau doar copite obișnuite, iar orașul neschimbat. Animalele se scurgeau, asemenea unui râu, pe străzile pavate, întortocheate. Nu le conducea nimeni. Nu era nici un animal în frunte. Înaintau cu privirile plecate, într-o tăcere desăvârșită. Grebenelele tremurau ușor. Amintirea intimă ce le lega, de altfel indestructibilă, era greu de perceput cu ochiul liber. Au coborât dinspre nord, au trecut podul vechi spre malul de sud și acolo s-au întâlnit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ghicească de ce mă aflu eu acolo. — De ce aduni animalele seara și le scoți din oraș, ca să le dai iar drumul dimineața? l-am întrebat de îndată ce și-a revenit. La început s-a uitat prin mine, fără urmă de expresie în priviri. Apoi a spus: — Asta e regula și pentru că asta e regula, procedez ca atare. Și soarele răsare la răsărit și apune la apus, nu? Pe lângă datoria de a descuia și a încuia Poarta, Paznicul mai trebuia să își ascută uneltele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o strălucire ciudată, de gheață. Nu era o strălucire exterioară, ci venea parcă de undeva din interiorul obiectelor. Sau cel puțin așa mi se părea mie. Ori de câte ori mă uitam la tăișul lor, Paznicul zâmbea satisfăcut și mă urmărea atent cu privirea. — Ai grijă! Dacă le atingi, te tai, îmi spunea el, arătându-le cu degetul lui bont. Nu sunt vechituri. Le-am făcut și le-am ascuțit cu mâna mea pe fiecare în parte. Pe vremuri am fost fierar și sunt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
unei asemenea încăperi. M-am întors la canapea, m-am așezat picior peste picior și am căscat în voie. Tânăra a apărut după vreo zece minute. S-a dus direct la unul dintre fișete, fără să-mi arunce măcar o privire. A scos un pachet negru și lucios și l-a adus pe măsuța din fața canapelei. Când l-a desfăcut, am văzut o manta de ploaie și cizme de cauciuc. Deasupra, în pachet, erau și niște ochelari de protecție fumurii, ca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
amonte. Lespedea era udă, așa că trebuia să pășesc cu grijă. Dacă spărgeam lanterna sau cădeam în râu, acolo rămâneam. Pentru că toată atenția îmi era concentrată asupra picioarelor, n-am observat de la bun început o luminiță care pâlpâia. Când am ridicat privirile, era deja în fața mea, la o distanță de vreo șapte-opt metri. Am stins lanterna din reflex și am băgat mâna prin fenta pelerinei de ploaie ca să ajung la briceagul din buzunarul de la spate al pantalonilor. L-am desfăcut pe pipăite
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
permite să trândăvească. Toți lucrează. Treaba ta este să citești vise la bibliotecă. Doar n-ai venit aici ca să te distrezi, nu? — Nu mă deranjează munca. Mai bine muncesc decât să nu fac nimic. — În ordine, zise el încuviințând, cu privirile ațintite la vârful cuțitului cu care cioplea. Atunci, apucă-te de treabă cât mai repede. De-acum încolo vei fi Cititorul-de-vise. Gata cu fostul tău nume. Și pe mine mă cheamă Paznicul. Clar? — Da. — Așa cum în oraș nu există decât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
acolo. Nu pricepeam nimic. Ce naiba însemnau toate astea? Cuvintele păreau și ele îngropate într-o beznă îndepărtată. După cum vezi, nu prea vine nimeni aici. De fapt, chiar nimeni în afara Cititorului-de-vise vechi. Am dat ușor din cap fără să-mi dezlipesc privirile de pe chipul ei. Ochii, buzele, fruntea, părul negru legat la spate. Cu cât priveam mai atent pe bucățele, cu atât imaginea generală părea să se îndepărteze de mine. Am închis ochii resemnat. — Scuză-mă, dar poate ai greșit clădirea. Toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
voie să intre decât Cititorul-de-vise vechi. Intrarea este interzisă altcuiva. — Am venit să citesc vise... Asta mi s-a spus să fac. — Nu te supăra, ești amabil să-ți scoți ochelarii? Mi-am scos ochelarii cei întunecați și am ridicat privirile. S-a uitat atentă la pupilele mele. Își schimbaseră puțin nuanța, semn că aveam dreptul să citesc vise. Am avut senzația că mă privea până în străfundul sufletului. — Da, e în ordine. Pune-ți ochelarii. Vrei o cafea? — Da, te rog
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]