KorAP: Find »[drukola/base=privire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...3697 3698 3699 ...3807 >

95,170 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

peretele opus. Era un afiș care făcea reclamă la țigări. Bărbatul, bine făcut de altfel, ținea între două degete o țigară cu filtru aprinsă și privea puțin oblic, în zare. De ce naiba aleg întotdeauna asemenea modele la reclamele pentru țigări? Privirile ăstora nu-mi spun niciodată nimic. Și nici nu par să aibă ceva în capul lor sec. Mi-a trebuit mai puțin timp să analizez afișul cu tutunul decât pe cel cu orașul Frankfurt. M-am întors și am privit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-și scoată pantofii. A tras scaunul din fața mea. Pitic a apărut și el imediat și s-a așezat pe scaun. Matahală și-a rezemat fundul de marginea chiuvetei și și-a încrucișat brațele. Erau mai mari decât niște coapse normale. Privirile și le-a ațintit pe spinarea mea, undeva deasupra rinichilor. Mă ardeau pur și simplu. Ar fi trebuit s-o întind atunci când am mai putut. Doar avusesem scara din balcon la îndemână. N-aveam cum să le fac față ăstora

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
arzând“, din filmul lui Jean-Luc Godard. Nu știu dacă din fericire sau nu, dar asemenea filme nu mai sunt la modă. Când s-a adunat suficient de mult scrum în capătul țigării, l-a scuturat direct pe masă. Nici măcar o privire n-a aruncat scrumierei. — Cât despre ușă, începu el cu o voce pițigăiată, a trebuit să procedăm așa cum am procedat. De aceea am spart-o. Am fi putut s-o deschidem frumos cu cheia, dar n-am vrut. Sper că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
fix, așa că iar am încuviințat. — Doamne, ce l-am mai căutat de atunci! E vărul meu, să știi. — Am impresia că în familia voastră nu se poartă staturi normale, am intervenit eu. — Ia mai zi o dată! M-a străfulgerat cu privirea din cap până-n picioare. — Glumeam și eu. Am avut impresia că voia să facă ceva și nu era decis. Până la urmă a aruncat țigara pe jos și a stins-o cu talpa pantofului. M-am gândit că era spre binele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mai întâi și mai întâi, cine sunteți și ce aveți de gând să faceți? În ce calitate? — Astea da întrebări! zise Pitic întorcându-se spre Matahală de parcă voia să fie aprobat. Matahală dădu din cap și apoi își fixă iar privirile asupra mea. Mergi direct la țintă, nu-ți irosești nici un pic timpul. Pitic își scutură țigara în scrumieră de data asta. — Te rog să judeci lucrurile în felul următor. Am venit aici să te ajutăm. Deocamdată nu te interesează cărui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pe un ton cam ciudat. N-avem cum să stăm cu ochii pe toată lumea. Te-ai îndrăgostit de ea? — Nu, am zis. Sau cel puțin nu cred, am gândit. Pitic s-a ridicat de pe scaun fără să mă slăbească din priviri. A luat bricheta și țigările de pe masă și le-a băgat în buzunar. Mă bucur că am reușit să schimbăm câteva vorbe. Am să-ți mai mărturisesc ceva. Avem un plan. În momentul de față suntem cu un pas înaintea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Mai bine lasă harta până la primăvară. Când începe iarna? — O dată cu prima zăpadă. Primii fulgi anunță sosirea iernii. Când se topește zăpada de pe bancurile de nisip de la râu, înseamnă că iarna s-a sfârșit. Ne-am băut cafeaua de dimineață cu privirile ațintite la norii care pluteau deasupra dealului de nord. — Și mai vreau să-ți spun ceva. Cum vine iarna, nu te mai apropia de Zid. Și nici de pădure. Amândouă dobândesc o putere supranaturală. — Ce naiba mai e și cu pădurea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
rămășițele unei fântâni din piatră. Fusese astupată cu pământ și năpădită de buruieni. Oare fostul proprietar o fi astupat-o? M-am așezat pe marginea fântânii, m-am rezemat de piatra pe care-și pusese vremea amprenta și-am ridicat privirile. Dinspre coama de nord bătea un vânt care făcea să foșnească crengile copacilor din jur. Printre ele se zărea o pată de cer în formă de semicerc. Un nor gros și negru își croia drum printre crengi. În timp ce-l priveam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
lăsa seara. Umezeala îmi pătrunsese în toate mădularele. Temperatura scăzuse drastic. Tremuram. Mi-am strâns bine paltonul pe mine. Când m-am ridicat și mi-am scuturat iarba de pe haină, am simțit primii fulgi de nea pe obraji. Am ridicat privirile și am constatat că norii coborâseră mult, că erau mult mai întunecați. Fulgii de zăpadă dansau nestingheriți pe aripile vântului, atingând în cele din urmă pământul. A venit deci iarna. Înainte de a pleca din luminiș, am mai privit o dată Zidul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
bucătăriei. Nici nu știu prea bine cât timp i-a trebuit ca să-mi aducă apartamentul în halul în care-l adusese. Cincisprezece minute? Treizeci? Cam pe-acolo. Oricum au fost mai mult de cincisprezece și mai puțin de treizeci. După privirile satisfăcute ale Piticului care-și privea ceasul, am dedus că Matahală se încadrase în timp. Există pe lumea asta tot felul de măsurători standard. De la cronometrarea curselor de maraton total până la lungimea hârtiei de toaletă folosită o dată. — O să-ți ia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mult mai periculoasă decât crezi. Imaginează-ți că te afli pe un pod și că ești gata să cazi. Un picior a trecut deja de parapet... Te rog să mă crezi că regretele ulterioare nu-ți mai servesc la nimic. Privirile ni s-au întâlnit. — Am o întrebare. Ce avantaje aș avea dacă aș coopera cu voi și aș trăda Sistemul? Eu sunt Computator al Sistemului, iar despre voi nu știu absolut nimic. De ce să-i mint pe cei apropiați și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Nu-mi trebuia nimic. Poștașul s-a apropiat de intrare pe scuterul lui Supercub. A distribuit corespondența. Unele cutii primeau tone de scrisori, altele rămâneau chiar goale. De cutia mea nu s-a atins. Nici măcar nu i-a aruncat o privire. Lângă cutiile poștale era un arbust decorativ, iar vasul de ceramică ce-l găzduia era plin de mucuri de țigară și bețe de la înghețată pe băț. Arbustul arăta la fel de jalnic ca și mine. Am rămas cu impresia că toți cei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
urmă mi-a spus să mă întind pe pat. Mi-a dezinfectat rana, mi-a făcut câteva injecții, mi-a cusut-o cu îndemânare. După ce-a terminat doctorul, asistenta mi-a aplicat niște comprese sterile pe rană, aruncându-mi priviri bănuitoare. Mi-a pus un plasture mare și m-a încins apoi cu un bandaj elastic, roată, ca să țină pe loc compresele. Mă simțeam tare caraghios. — Să nu faceți mișcări dure, mă sfătui doctorul. Fără sex și fără hohote de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
spun ceva despre umbra ta. Am impresia că am întâlnit-o în fosta mea lume. — Posibil. Îmi amintesc că mi-ai spus că noi doi ne-am mai întâlnit. S-a așezat în fața sobei și a rămas o vreme cu privirile ațintite la foc. — Aveam patru ani când mi-au luat umbra și mi-au azvârlit-o dincolo de Zid. Ea a trăit în lumea de afară, iar eu în cea de-aici. Dar nu știu cum s-a descurcat și nici ce-a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Am umplut un termos cu apă. Apoi am luat toți banii pe care-i aveam în casă și i-am îndesat în buzunare. — Parc-am pleca la iarbă verde, zise fata. — Chiar așa. Înainte de a ieși, am aruncat o ultimă privire camerei ce se afla într-o stare absolut jalnică. Maldăre de gunoaie. Am mai luat o lecție de la viață: îți trebuie o grămadă de timp să o clădești și totul se poate distruge în câteva clipe. E adevărat că mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
alb, cu doi tineri. Un el și o ea mergeau să se distreze sau se întorceau de la distracții. Păreau tare plictisiți. Individa, cu două brățări din argint la mâna stângă pe care o scosese pe geam, mi-a aruncat o privire. Nu o privire plină de interes, ci una care nu spunea nimic, de parcă eram firma unui restaurant Denny sau un semnal rutier. Am privit-o și eu scurt. Era frumoasă, dar nu o frumusețe ieșită din comun. Genul acela de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
tineri. Un el și o ea mergeau să se distreze sau se întorceau de la distracții. Păreau tare plictisiți. Individa, cu două brățări din argint la mâna stângă pe care o scosese pe geam, mi-a aruncat o privire. Nu o privire plină de interes, ci una care nu spunea nimic, de parcă eram firma unui restaurant Denny sau un semnal rutier. Am privit-o și eu scurt. Era frumoasă, dar nu o frumusețe ieșită din comun. Genul acela de prietenă apropiată a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
inel de aur. Cadranul din sticlă al ceasului era făcut țăndări, iar obiectul în sine se înnegrise de tot. — E moștenire de la tata, zise fata. Inelul a fost al mamei. În rest, toate lucrurile au ars. Nu-mi puteam dezlipi privirile de pe obiecte. Fata le-a luat și le-a băgat înapoi în plic, iar plicul în buzunarul costumului. — Uitasem cu totul că mai am bani și aici, zise ea. A dezlegat apoi săculețul din pânză și a scos din el

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
deformat vreun pic. Ce buzunar special o fi și ăla! Bine croit, nimic de zis. A deschis apoi carnețelul cu coperte din piele pe la jumătate și a studiat îndelung, la lumina becului, o anumită pagină. Mi-am aruncat și eu privirile peste ea, dar nu pricepeam nimic. Era plină de simboluri, cifre, litere. — E carnețelul bunicului. Doar el și cu mine înțelegem ce scrie aici. Planuri, evenimente petrecute... toate sunt notate aici. Mi-a spus că dacă pățește ceva, să citesc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
continua cercetarea bunicului tău. Pe Întunegri i-au lăsat afară ca să nu fie spionați. De aceea au și încuiat ușa de la intrare. — Sper să nu fi luat nimic de valoare cu ei. Poate că nu, am zis eu aruncând o privire prin încăpere. Dar l-au luat pe bunicul tău și el era mai prețios decât orice altceva pe lume. Din cauza asta, n-am cum să mai aflu acum ce mi-a plantat el în cap. Nu mai pot face nimic

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
or să ne strivească în orice clipă. Nu se mișca însă nimic. Liniștea era profundă. Parcă ne aflam pe fundul unei fântâni. Nu se auzea decât ecoul tălpilor noastre de cauciuc, la îmbinarea dintre pereți. Ridicam din când în când privirile fără să vreau. Acolo, printre Întunegri, mă așteptam parcă să văd stelele și luna. Dar nu se vedea nimic. Simțeam greutatea beznei care mă apăsa. Nici o adiere de aer proaspăt. Nici n-avea cum să nu fie stătut. Mă copleșea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de șah. N-ar trebui protejate de zăpadă, vânt și frig? Nu să li se construiască cine știe ce adăpost, dar măcar un țarc cu acoperiș. S-ar salva multe vieți în felul acesta. — Vorbești prostii, zise bătrânul fără să-și dezlipească privirile de pe tabla de șah. Chiar dacă li s-ar face un țarc, cum zici tu, animalele n-ar intra în el. Ar continua să doarmă pe pământ, pentru că acolo se simt ele bine. În mijlocul naturii. Chiar dacă știu că zăpada, vântul și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
l-a șters, ca de obicei, cu o cârpă umedă mai întâi. Apoi l-a lustruit cu una uscată. Eu am rămas cu capul în mâini și îi priveam mișcările. — Aș mai putea face ceva pentru tine? întrebă ea, ridicând privirile. — Faci și așa destule, am zis. S-a așezat în fața mea cu craniul în mână. — Nu asta am vrut să zic. Ceva special. De exemplu, să mă culc cu tine. Am clătinat din cap. Mă bucur că gândești astfel, dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
începea să se descurce un fir încâlcit. Cred că lucrurile mergeau spre bine. — Am impresia că există niște instrumente muzicale în Camera Colecțiilor din această clădire. Le spunem noi colecții, dar de fapt sunt niște vechituri. Mi-am aruncat o dată privirea prin camera aceea. — Pot să le văd și eu? Nu prea mai am chef de citit vise astăzi. Am trecut prin încăperea cu rafturi pe care erau aliniate craniile, am ieșit în alt coridor și am ajuns la o ușă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
lapte din farfurie. Să absorb în mine, prin intermediul știrilor din ziare, frânturi din viața celor care trăiesc la lumina soarelui, să-mi alimentez fiecare celulă cu vești proaspete, pline de aer. — Se vede sanctuarul, zise ea. Am vrut să ridic privirile, dar am alunecat, așa că m-am concentrat mai departe asupra mersului. Oricum n-avea rost să aflu ce culoare și ce formă avea, din moment ce tot ne apropiam de el. Mi-am adunat ultimele fărâmițe de putere ca să rezist. Mai avem

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]