KorAP: Find »[drukola/base=privire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...3698 3699 3700 ...3807 >

95,170 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

corecte, însemna că partea superioară a turnului devenea un fel de insulă în mijlocul unei mlaștini întinse. Lanterna ei, prinsă de umăr cu o curea, se balansa ciudat, trasând în întuneric figuri geometrice întâmplătoare. Urcam și urcam, fără să-mi dezlipesc privirile de pe lanternă. La un moment dat, am încetat să mai număr treptele. Urcasem vreo sută cincizeci sau chiar două sute. Zgomotul apei se schimba mereu. La început fusese ca un vuiet furios, apoi ca un vârtej într-un bazin de cascadă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mă mai las manipulat! Îmi venea să țip ca să audă toată lumea, însă am realizat imediat că n-avea nici un rost să țip în poziția în care eram, agățat de stâncă, în beznă totală. Am întors puțin capul și am ridicat privirile. Ea urcase mai mult decât estimasem. Oare ce distanță era între noi? Dacă era s-o măsor în etaje de magazin universal, probabil trei sau patru. Până la raionul cu îmbrăcăminte pentru femei sau la cel de mercerie. Cam pe-acolo

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
fie asigurați în vreun un fel. Atâta vreme cât urci fără să te gândești la nimic, e în ordine, dar când începi să realizezi cât ai urcat și te mai și oprești, e jale. Am mai întors o dată capul și am ridicat privirile. Fata încă mai urca. Mi-am dat seama după cum i se mișca lanterna. Numai că ajunsese mult mai sus decât înainte. Distanța dintre noi se mărise considerabil. Chiar că era bună la alpinism! Ce situație cretină! Ce l-o fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
târască după el într-un asemenea loc? Putea foarte bine să ne aștepte liniștit în altă parte, într-o zonă mai accesibilă. În timp ce bombăneam astfel, mi s-a părut că am auzit o voce deasupra capului meu. Departe. Am ridicat privirile și am văzut o luminiță galbenă. Ca lumina de semnalizare a avionului. Fata ajunsese în vârf probabil. Am apucat funia cu o mână, cu cealaltă am scos lanterna din buzunar și i-am răspuns la semnal. Am îndreptat apoi lanterna

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Urcam puțin câte puțin, bălăngănindu-mă în aer. Parcă eram într-o scenă de film. Numai că în film funia n-ar fi avut noduri pentru că altfel spectatorii n-ar mai fi fost impresionați. Mai ridicam din când în când privirile și vedeam lanterna fetei fluturând în aer, dar nu eram capabil să apreciez distanța din pricina luminii care-mi bătea în ochi. Poate era îngrijorată și aștepta să ajung sus mai repede. Începuse iar să-mi pulseze rana de la burtă. Capul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
temporare. Când e vorba de flexibilitatea creierelor în timp, noi nu ne mai putem asuma nici o responsabilitate. Am reușit să rezolv însă altceva extraordinar: să transform cutia neagră în imagine vizibilă. Profesorul ne-a aruncat, mie și nepoatei, câte o privire plină de satisfacție. — Este imaginea nucleului conștiinței. Așa ceva nu s-a realizat până acum. A fost absolut imposibil. Eu am reușit însă. Cum crezi că am procedat? — N-am idee. — Le-am arătat subiecților un obiect, am analizat reacțiile electromagnetice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
zăpadă înghețată. Pe partea stângă se înșiruiau sălcii plecate peste râu. Păsărelele încercau să-și găsească un echilibru pe crengile acestora, dar văzând că nu reușesc, zburau resemnate spre alți copaci. Lumina soarelui era palidă. Am ridicat de câteva ori privirile spre cer încercând să absorb cu totul liniștea aceea minunată. Ea își ținea mâna dreaptă în buzunarul ei, iar stânga în al meu, peste mâna mea. În cealaltă aveam un cufăraș cu mâncare pentru noi doi și un cadou pentru

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de un auriu pal era mai lungă și mai deasă decât fusese toamna, dar se vedea clar că slăbiseră. Oasele li se zăreau la grebene precum arcurile unei canapele vechi, iar fălcile supte le atârnau pur și simplu. Luminițele din priviri abia se mai distingeau, iar picioarele ca niște fuse aveau încheieturile umflate. Singurul lucru neschimbat era unicul corn alb îndreptat, mândru, spre cer. Animalele, grupate câte trei sau patru, căutau de mâncare. Unii copaci mai aveau fructe, dar erau atât

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ca un cuptor uriaș pardosit cu același tip de cărămizi ca și cele din exterior. Am lăsat-o pe bibliotecară la ușă și am intrat singur. Bărbatul m-a observat când am ajuns în apropierea coloanei. M-a țintuit cu privirea fără să se miște și aștepta să mă apropii. Era mai tânăr decât mine cu câțiva ani. La o primă privire, mi s-a părut diferit de Paznic din toate punctele de vedere. Avea mâinile subțiri, gâtul firav, pielea fină

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ușă și am intrat singur. Bărbatul m-a observat când am ajuns în apropierea coloanei. M-a țintuit cu privirea fără să se miște și aștepta să mă apropii. Era mai tânăr decât mine cu câțiva ani. La o primă privire, mi s-a părut diferit de Paznic din toate punctele de vedere. Avea mâinile subțiri, gâtul firav, pielea fină. Era palid, fără barbă, cu început de chelie, îmbrăcat foarte îngrijit. L-am salutat. — Bună ziua! S-a uitat la mine, cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
care circulă vântul și apa. Eu răspund de acest dispozitiv. În zilele în care nu bate vântul, strâng bine niturile ventilatorului și le ung ca să nu înghețe. Trimit energia acumulată în oraș, printr-o conductă subterană. Bărbatul a aruncat o privire în jur. Pădurea care ne înconjura arăta ca un zid. Pământul negru părea cultivat, dar nu se vedea cu ce anume. — Când am timp, mai defrișez câte puțin teren. Îmi place să fac lucrurile cu mâna mea, deși nu reușesc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cânt și nici nu cred c-am să învăț vreodată, dar sunt foarte mulțumit că le am. Vi se pare ciudat? — Instrumentele muzicale sunt minunate. Nu-i nimic straniu în faptul că vă plac, am zis. Mi s-au oprit privirile pe o cutie ce se afla între violoncel și tobă. Am luat-o de jos și am scos din ea o armonică ce avea butoane în loc de clape. Burduful era plesnit pe alocuri, dar nu arăta chiar rău. Mi-am băgat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Astea se potrivesc, nu? întrebă el. — Da. — Eu nu mă pricep. E prima oară-n viața mea când aud așa ceva. Nu seamănă deloc cu vâjâitul vântului și nici cu ciripitul păsărelelor. Și-a pus mâinile în poală și-și muta privirile de la fața mea la instrument și invers. — Vi-l dau dumneavoastră. Dacă mai doriți ceva de-aici, vă rog să luați. E mai bine să le țină cineva care le folosește. Își ciuli urechile. Trebuie să verific mașinăria aia, să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și fiecare scoate sunetele lui specifice. — Arată ca niște foale. — Principiul de funcționare e același. — Pot să-l ating? — Bineînțeles. L-a apucat cu amândouă mâinile, cu grijă, de parcă ținea un pui de animal proaspăt fătat. Nu-și mai lua privirile de la el. — E cam ciudat, zise ea cu un zâmbet stânjenit. Dar bine că ai reușit să pui mâna pe așa ceva. Te bucuri? — A meritat să venim până aici. — Individului n-au reușit să-i desprindă umbra de tot. Doar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mă tund... Tot îți mai rămâne timp suficient. — O să mă gândesc pe urmă. — Pot să merg cu tine? Vreau și eu să fac o baie. — Te rog, nu mă deranjează. Al doilea metrou a venit dinspre Aoyama 1-chōme. Am plecat privirile și am închis ochii. Lumina a fost la fel de puternică, dar nu mi-au mai lăcrimat ochii. — Nu cred că-i nevoie să te tunzi, zise ea ridicând lanterna spre capul meu. Îți stă mai bine așa. Dar m-am săturat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pământul va fi iar acoperit de un strat gros de zăpadă. Fulgii tari prevesteau zăpadă mare de obicei. Bătrânii nu se sinchiseau de ninsoare. Cred că nici nu și-au dat seama că începuse să ningă. Nici unul nu a ridicat privirile spre cer, nici unul nu s-a oprit din săpat, nici unul n-a scos o vorbă. Până și canadiana aceea a rămas în copac, în bătaia vântului. Erau acum șase bătrâni. Groapa ajunsese până la talie. Unul din cei doi care au

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
apa în cadă. Mai aveam în baie săpun, lame de ras, periuță de dinți, prosop, șampon. Până și halatul de baie era întreg. Poate că îmi dispăruse câte ceva, dar aveam strictul necesar. Până s-a umplut cada, am aruncat niște priviri prin dormitor. Fata stătea tolănită și răsfoia Șuanii de Balzac. — Au existat vidre și în Franța? m-a întrebat ea. — Probabil. — Or mai fi și-acum? Nu știu. Chiar n-aveam de unde să știu asemenea lucruri. M-am așezat pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Doar ți-am mai spus asta! Mi-e frică să nu-i pierd. Țin foarte mult la ei. — Aha! Fata își atârnase lucrurile la uscat în baie: fusta, bluza, sutienul, chiloții. Toate erau roz. Singurele obiecte ce mi se ofereau privirilor. Tâmplele îmi zvâcneau de durere. Nu mi-a plăcut niciodată să văd chiloți și ciorapi în baie. N-aș putea spune că mă deranjează, dar pur și simplu nu-mi face plăcere. Mi-am șamponat părul, m-am spălat repede

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
N-aș putea să-ți spun de ce, dar n-am chef acum de-așa ceva. Ai încălca niște principii morale? — Principii morale? am repetat eu uimit. M-a mirat și pe mine ecoul propriei mele voci. Am rămas pe gânduri, cu privirile în tavan. — Nu, nu-i vorba de nici un fel de principiu moral. Instinctul îmi spune că nu trebuie să fac așa ceva. Poate se leagă și de fluxul invers al amintirilor. Nu-ți pot explica, nu știu cum. Tot ce știu e că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de ani, iar celelalte două, studente de la un cămin din apropiere. Gospodina stătea pe un scaun pliant și-și privea rufele învârtindu-se în uscător de parcă se uita la televizor. Fetele se uitau peste Japan Journalist. Toate trei au ridicat privirile când am intrat, dar s-au întors imediat la treburile lor. M-am așezat să-mi aștept rândul, cu sacoșa Lufthansa pe genunchi. Fetele n-aveau în mână decât ziarul, așa că am presupus că-și băgaseră deja rufele la uscat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ale mele, am închis ușa, m-am asigurat că tamburul se învârtea și am introdus niște monede. Nu-mi rămânea decât să aștept cuminte pe scaun. Era douăsprezece și cincizeci de minute. Gospodina și studentele au rămas încremenite, mutându-și privirile de la mine la uscător și invers. M-am uitat și eu mai atent și în clipa aceea am văzut că, de fapt, toate lucrurile puse la uscat erau de damă. Toate roz. Și colac peste pupăză, uscătorul mergea aproape în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
palidă. Aveau maxilarele îndreptate în aceeași direcție și orbitele priveau în gol. Tăcerea aceea rece plutea deasupra rafturilor ca o ceață fantomatică. M-au trecut fiori. — Chiar crezi că o să-mi poți citi sufletul? întrebă ea încercând să-mi prindă privirea. Cred că da, am zis calm. — Cum? — Nu știu încă, dar o să pot cu siguranță. Voi găsi eu calea cea mai bună. — Am impresia că tu cauți acul în carul cu fân. — Nu ai dreptate. Sufletul tău nu e ac

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
a spart, așa că nu cred că mai scoate sunete corecte. Nu știu ce să zic. A pus craniul de unicorn pe masă și a dus paharul cu vin la gură. Stăteam pe canapea, unul lângă altul, cu paharele în mână și cu privirile ațintite la craniu. Craniul acela de animal de pe masă, așa cum era îndreptat spre noi, părea că ne zâmbește și chiar respiră același aer ca și noi. Hai, mai pune niște muzică, zise ea. Am ales o casetă din maldărul de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
acolo și nu ți se mai poate fura. Am sărutat-o iar pe pleoape. — Aș vrea să mă lași singur. Sper să reușesc până dimineață să citesc tot. Apoi o să dorm și eu un pic. Fata a mai aruncat o privire craniilor sclipitoare înainte de a ieși din încăpere. A închis ușa în urma ei. Petele fosforescente dansau pe cranii. Unele erau vise vechi de-ale ei, altele, de-ale mele. Am căutat mult, e adevărat. Am scotocit fiecare colțișor al orașului împrejmuit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
întuneric încă. — Masa! Uită-te la masă! țipă ea. Era un obiect care semăna cu un brăduț de Crăciun. Dar n-avea cum să fie așa ceva. Era prea mic și ne aflam doar la începutul lui octombrie. Mi-am încordat privirile și mi-am dat seama că era craniul. Exact unde l-am pus eu sau l-a pus ea. Nu-mi aminteam exact care din noi, dar nu conta. Craniul unicornului pe care l-am adus din mașină. Deasupra lui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]