8,164 matches
-
cu Iuda. La rândul său, Iuda se vede învestit cu tragica misiune de a-și preda rivalul autorităților. Mesajul piesei lui Dulk depășește sfera esteticului: fără Iuda, Isus n-ar fi murit; fără Maria Magdalena, n-ar fi existat mărturia învierii. Paul Heyse, devenit Von Heyse, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1910, reia hagiografia din Legenda aurea pe alte coordonate într-o nuvelă intitulată simplu Maria von Magdala. Magdalena e o femeie bogată și independentă, înconjurată de pretendenți. La
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
că Iuda apare citat mereu după Simon Zelotul în „lista celor doisprezece”. Există însă două teorii cu privire la partida respectivă: unii istorici, e drept, minoritari, susțin că ea s-ar fi constituit efectiv abia în anul 60, așadar cu mult după învierea lui Isus. Majoritatea savanților optează pentru o soluție mai largă. Zelotismul reprezintă un curent popular, naționalist iudaic, născut odată cu revoltele macabeilor, în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr., a cărui ideologie a persistat fără întrerupere până la dărâmarea Templului
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
foarte importantă, poate chiar fundamentală: Iuda Iscariotul ar fi singurul apostol negalilean dintre cei doisprezece. Or, cel puțin la Marcu, există o opoziție radicală între Galileea și Ierusalim, prima fiind tot timpul conotată pozitiv (miracole, adunarea apostolilor, chemarea lor după înviere), al doilea, negativ (predarea, procesul, răstignirea, împrăștierea și disperarea apostolilor). Iuda este singurul de partea Ierusalimului. De altfel, o altă etimologie, propusă de Schwarz, este „omul din Ierusalim”. În Targumim, așadar mai târziu, keriotha e folosit adesea cu sensul de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
disperare în fața unui act socotit ireparabil. Efectul „convertirii” este salvarea; efectul disperării este moartea. Dacă Iuda ar fi trecut printr-o convertire, el s-ar fi întors la ucenici și ar fi primit iertarea lui Isus, ar fi asistat la înviere și la înălțare. Ar fi înțeles importanța actului său. Disperarea însă l-a făcut să se rupă abia acum definitiv de Mântuitor, cufundându-se într-o singurătate absolută, fără speranță. „și plecând, s-a spânzurat.” Cuprins de remușcări, Iuda își
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Se condamnă singur la moarte, intrând în șeol odată cu Isus42. Cum să ne închipuim un om, intim al lui Isus, vinovat de moartea Acestuia, continuând să trăiască liniștit, en cultivant son petit jardin, până la moarte? Fără doar și poate, vestea Învierii, răspândită de apostoli, i-ar fi ajuns la urechi oriunde s-ar fi retras. Ipoteza lui Klauck suferă de un antipsihologism idilic și aseptic, specific, aș spune, castei savanților istoricizanți. Personal cred (aici nu putem emite decât ipoteze, mai mult
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nevoia trădării din partea lui Iuda devine clară. Isus își asumă natura căzută omenească, restaurând-o, aducând-o la „desăvârșirea” originară. Dar economia divină nu s-a realizat complet numai prin întrupare; a trebuit să se împlinească prin patimile, moartea și învierea Celui întrupat. Mișcarea kenotică, prin care Fiul etern devine Dumnezeu-om în termeni istorici, e desăvârșită prin moartea și prin învierea Sa. Dar, pentru ca această mișcare să îmbrățișeze întreaga omenire, El a trebuit să coboare în „adâncurile iadului” sub toate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
economia divină nu s-a realizat complet numai prin întrupare; a trebuit să se împlinească prin patimile, moartea și învierea Celui întrupat. Mișcarea kenotică, prin care Fiul etern devine Dumnezeu-om în termeni istorici, e desăvârșită prin moartea și prin învierea Sa. Dar, pentru ca această mișcare să îmbrățișeze întreaga omenire, El a trebuit să coboare în „adâncurile iadului” sub toate aspectele. Isus a trebuit să asume firea omenească nu doar la modul abstract, ci să asume însăși suferința omenească, în aspra
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aspectele. Isus a trebuit să asume firea omenească nu doar la modul abstract, ci să asume însăși suferința omenească, în aspra ei realitate. Iar acest lucru a trebuit să-l facă „personal” („ipostatic”), în așa fel încât întruparea, moartea și învierea Sa să poată îmbrățișa fiecare persoană umană în parte, în propria ei realitate ipostatică. Cu alte cuvinte, „ca să ne facă pe noi ceea ce este El”, a trebuit ca „El să se facă ceea ce suntem noi” în felul cel mai deplin
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
protagoniști pe Isus și pe Satana. Origen reia, prelungește și adâncește în chip genial intuiția evanghelistului Luca. Trădarea constituie a patra ispită a diavolului, cea mai teribilă, pentru că începe cu o răstignire, dar și cea mai zdrobită, pentru că sfârșește cu învierea. Cât este vina lui Iuda, cât este vina diavolului? Cât se datorează liberului arbitru și cât posedării? Origen nu tranșează și nici nu cred că se poate tranșa. El duce însă problema până la ultimele consecințe, încercând să înțeleagă resorturile teologice
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sic!). Bănuind că leșul va fi furat de ucenici cu intenția de a-L proclama „înviat”, Iuda Îl ia pe ascuns și-L îngroapă la loc sigur, în propria grădină. Când apostolii, descoperind mormântul gol, încep să răspândească vestea despre înviere, Iuda merge și dezgroapă leșul, îl leagă de coada unui cal și-l târăște prin tot orașul până la „curtea reginei”. Astfel, confruntarea se termină cu victoria clară a iudeilor, iar „erezia” creștină este denunțată ca o impostură. Isus a existat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
viața lui, atât în veacul acesta, cât și în cel următor, va sta exclusiv sub semnul morții. Cine hulește împotriva Duhului Sfânt se instalează, moral și spiritual, în moarte veșnică. Pentru el nu există convertire (metanoia), întoarcere la viață prin înviere. Nici chiar judecata nu-i va fi de folos, întrucât judecata lui va fi veșnică, precum păcatul. Fiecare clipă a vieții este o judecată, viața îi devine nu doar moarte, ci judecată și condamnare fără de sfârșit. Termenii krisis, krima, kolasis
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
care să decidă în mod conștient că Isus nu lucra în Duh? Răspunsul e pozitiv: evreii au acționat conștient și sistematic, prin natura lor malefică, împotriva Duhului. I-au întins curse lui Isus, au tocmit martori mincinoși, i-au negat învierea etc. Dar, zice Augustin, să presupunem că până și asemenea indivizi ajung la o pocăință sinceră. Cine le-ar putea refuza convertirea? Concluzia vine de la sine, după eliminarea ipotezelor care s-au dovedit referitoare la păcate remisibile: quid aliud restat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
exista? Redactarea textelor creștine începe, așa cum știm, cu deceniul 6 al primului secol, odată cu Pavel, și se întinde până în primele decenii ale secolului al II-lea. Redactarea nu înseamnă revelație, ci consemnare a unor tradiții legate de viața, patimile și învierea Mântuitorului. Iustin Martirul 73, vorbind despre textele care se citesc la slujbele de duminică de către creștini, folosește expresia „memorii ale apostolilor” (apomnemoneumata ton apostolon). Or, „memoriile” nu pot să apară decât după trăirea și consumarea unui eveniment, nu înainte. „Memoriile
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de duminică de către creștini, folosește expresia „memorii ale apostolilor” (apomnemoneumata ton apostolon). Or, „memoriile” nu pot să apară decât după trăirea și consumarea unui eveniment, nu înainte. „Memoriile apostolilor”, adică textele evanghelice, sunt mărturii posterioare despre viața, învățătura, moartea și învierea lui Isus, redactate la peste treizeci de ani de la consumarea faptelor, când tensiunea eshatologică începe ușor să scadă, iar Biserica pământească începe să se pregătească de o așteptare cu termen imprecis, așteptarea celei de-a doua Veniri. A spune că
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de o așteptare cu termen imprecis, așteptarea celei de-a doua Veniri. A spune că religia creștină nu este o religie a Cărții nu înseamnă a impieta în vreun fel asupra dogmei creștine, una și sfântă: întruparea lui Isus și învierea Lui din morți. Înseamnă pur și simplu a reaminti un lucru banal pentru un creștin de la sfârșitul secolului I, și anume că revelația lui Dumnezeu a avut loc deplin în Întrupare. Textele cuprinse în viitorul Nou Testament au fost scrise
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
variante, mergând de la o literă schimbată până la fragmente întregi, adăugate ori suprimate. Cu toate acestea, nici un element esențial al credinței creștine nu se zdruncină. Avem de-a face cu variante, cu lipsuri și interpolări, dar învățătura fundamentală despre întrupare și înviere rămâne intactă, neatinsă. Ce vreau să spun? Două lucruri: textul Noului Testament, așa cum pretindem că-l avem din sursă divină ad litteram, este un text-mărturie despre Isus, redactat de urmașii direcți ai Acestuia, ale cărui prime versiuni integrale (manuscrise) datează
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
trei exemple, riscăm să pierdem înțelesul însuși al unei bune părți din Tradiția noastră transmisă liturgic, iconografic sau literar. Apocrifele marianice În Noul Testament, biografia Maicii Domnului se suprapune umil biografiei Mântuitorului. Ea apare în evanghelii odată cu Bunavestire și dispare după Înviere. Dogma fundamentală a creștinismului rămâne totuși dogma Întrupării lui Dumnezeu, a nașterii Lui dintr-o femeie neîntinată, fecioară ante partum, in partu și post partum. Maria joacă un rol-cheie în scenariul evanghelic, fapt pentru care creștinii din primele generații i-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
roman. Versiunea greacă cea mai veche este o remaniere din secolul al IV-lea, dar fondul urcă până la începutul secolului al II-lea, așadar foarte aproape de epoca redactării ultimelor scrieri ale Noului Testament. Rezum povestea: Iosif din Arimateea relatează despre învierea morților împreună cu Isus. Ca martori direcți îi citează pe Simeon, preotul, și pe cei doi fii ai săi, tustrei morți de puțină vreme și înviați de curând. Minunea începe cu o lumină orbitoare ce străpunge întunericul iadului. Pentru prima dată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
slavei, cu înfățișare omenească, tot întunericul Iadului s-a luminat.” Nu pot reproduce integral scena, care ar merita o interpretare profesionistă. De altminteri, cu această mise en scène, cu această „tragicomedie” sacră desfășurată la porțile iadului încep unele slujbe de Înviere. Iadul îl ia în primire pe Satana și, după ce-i ține o predică moralizatoare, îl pune în lanțuri și-l aruncă la beci până la a doua Venire. Isus apucă dreapta lui Adam și rostește asupra tuturor o formulă de eliberare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
grijă de oamenii binefăcători și de popoare; Sariel „se ocupă” de cei care păcătuiesc împotriva duhului; Gabriel are în grijă paradisul și heruvimii; în sfârșit, Remiel (derivat dintr-un verb care în ebraică înseamnă „a se ridica”) e „responsabil” cu învierea. Capitolele XXXI-XXXVI dezvoltă viziunea, prezentată sumar în capitolele precedente. Capitolul XXII este extrem de interesant, întrucât, sub influența doctrinei orfice grecești, vedem cum se modifică radical reprezentarea șeolului în imaginarul iudaic. Reprezentarea străveche era aceea a unei peșteri imense, în care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
că Seth ar închipui un anumit tip de omenire, reperabil cam în toată istoria. El nu este neapărat cel de-al treilea fiu al lui Adam, ci fiul care imită și perpetuează „sfințenia fratelui său” ucis, Abel; numele lui înseamnă „înviere” și, lucru semnificativ, descendența lui nu cuprinde nici o femeie; în plus, „numărul generațiilor care se succed prin Seth, de la Adam până la Noe, este de zece, numărul dreptății” (15,20). Istoria omenirii este urzeala în care cetatea lui Dumnezeu se amestecă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
forțează nota comentatorii „de șoc”. Iuda este al treisprezecelea daimon, cel mai rătăcit dintre apostoli, tocmai pentru că el Îl va preda pe Isus preoților ca să fie sacrificat. Toate curentele gnostice refuză ideea sacrificiului trupesc al lui Isus și, implicit, ideea Învierii trupești. Pentru gnostici, sacrificiul și martiriul sunt rătăciri ale neinițiaților, ale „oamenilor materiali”, ale falșilor creștini. Ei nu cred decât în sacrificiul spiritual și în învierea sufletească. Așadar, nu numai că Iuda nu poate fi considerat un erou, ci el
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sacrificat. Toate curentele gnostice refuză ideea sacrificiului trupesc al lui Isus și, implicit, ideea Învierii trupești. Pentru gnostici, sacrificiul și martiriul sunt rătăciri ale neinițiaților, ale „oamenilor materiali”, ale falșilor creștini. Ei nu cred decât în sacrificiul spiritual și în învierea sufletească. Așadar, nu numai că Iuda nu poate fi considerat un erou, ci el apare ca ultimul apostol pe scara valorică, cel mai pervers, întrucât crede în eficiența sacrificiului trupesc pentru mântuire, participând, în viziune, la o liturghie preoțească, lucru
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
voi, pe Mine însă, nu Mă aveți întotdeauna". Ca să vezi! În timpul mesei, nu scosese nici un cuvânt, nici când Maria, soră-mea, I-a uns picioarele, nici când ceilalți au încremenit de uimire, nici când satul venise să se mire de învierea lui Lazăr, frate-miu, și să-l atingă, nu cumva să fie vreun duh, și acuma... uite ce spune! Mai bine tăcea! Ce mai e și asta?! Ce înmormântare?! Dacă l-a înviat pe frate-miu, te pomenești ca i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
caracteristică a Sf. Toma din Kerala) O vezi, are postamentul ca al statuii lui Vishnu. Dar sus, e crucea. Crucea pe care a fost răstignit El. Și care e, de fapt, roata timpului. Care s-a oprit odată cu moartea și învierea Lui. Și suntem întotdeauna, cu toți cei pe care-i iubim, și în viață, și în moarte, tot noi, noi înșine, pentru totdeauna fiindcă numai viața, bucuria și iubirea durează pentru totdeauna. Vezi tu, mamă, am prins picioarele timpului ! Mama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]