4,216 matches
-
Pescărușii de pradă scoteau țipete ciudate printre frunzele palmierilor. Am ajuns la un pod de piatră arcuit peste un râușor puțin adânc și am zăbovit câteva minute ca să-i privim pe copilașii băștinașilor scăldându-se. Se alergau între, ei cu țipete și râsete ascuțite, iar trupurile lor cafenii și ude străluceau în lumina soarelui. LIV În timp ce mergeam mai departe mă gândeam la o împrejurare asupra căreia îmi atrăsese atenția tot ceea ce auzisem în ultima vreme despre Strickland. Aici pe insula asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
deschise sus, spre curte. Aerul greu, Îmbâcsit de miasmele de excremente, Îi tăie răsuflarea. Învingându-și amețeala, urcă până la celulele unde erau ținuți deținuții cei mai periculoși, până când ajunse Într-o Încăpere mai largă. De-a lungul Întregului traseu, un țipăt sfâșietor, repetat, Îi slujise drept călăuză. Dinaintea ochilor săi, pe jumătate despuiat, Fabio dal Pozzo se clătina Îndoit de durere, cu Încheieturile de la mâini legate la spate, cu o funie care urca până la un inel Înfipt În tavan și cobora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
de durere, cu Încheieturile de la mâini legate la spate, cu o funie care urca până la un inel Înfipt În tavan și cobora apoi până În mâinile unuia dintre cei doi călăi prezenți. Omul mai smuci odată cu putere, smulgându-i prizonierului un țipăt ascuțit și disperat, sub privirile mulțumite ale șefului gărzilor, care contempla scena cu brațele Încrucișate, rezemat de un stâlp. Căutând să Își Învingă durerea, sărmanul se aplecase și mai mult, aproape atingând pardoseala cu fruntea. Dante se năpusti spre el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
frământa, cu colții leviatanului, trupul unui om, scuturându-și capul cu violență și Împrăștiind În jur sânge și fâșii de carne. Cu scârbă, Își dădu seama că cele două trupuri erau Încă vii și se zbăteau În agonie, scoțând niște țipete sfâșietoare. Doi bărbați Încoronați cu aur, doi regi. Un tată și un fiu. 7 Zorii zilei de 12 august, la han Bernardo lăsă jos hârtiile pe care le consultase. Se ridică, iar privirea Îi era goală, ca și cum mintea i-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
țintească spre turn. Un nor de săgeți aprinse se abătu peste pietre, ricoșând Într-o ploaie de scântei. Câteva proiectile pătrunseseră prin ferestruici, iar altele se Înfipseseră În căpriori. Benzile de pânză rășinoasă Înfășurate pe vârfuri fumegau În văzduh. Un țipăt de durere, urmat de umbra unui trup În cădere, arătă printre strigătele de bucurie ale trăgătorilor că cel puțin una din săgeți Își atinsese ținta. Ici și acolo, pe acoperiș, poetul văzu cum se luminau punctele roșiatice unde acoperământul din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
acum că toată năuceala și debandada provocate de groaznica prăbușire Începeau să se risipească. Locul era Înțesat de soldați Înarmați, răspândiți În spațiul deschis al porticului, care răpuneau cu lovituri de spadă bărbați și femei neînarmați, care se ghemuiau printre țipete de groază și vaiete. Totul era pierdut, pentru Cecco și pentru confrații lui. Cum ar mai fi putut opri masacrul care se anunța? Însăși autoritatea sa avea să se sfârșească peste câteva ore. Începu să Își frângă mâinile, pe sub mânecile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
fi putut crede că e un simulacru organizat într-un decor pentru pitici de circ. Totul era atât de mic. Moartea nu rezista acestei micimi, își lua tălpășița, și odată cu ea, și bagajul ei de suferințe, de trupuri mutilate și țipete pierdute, de foame și frică, de tragedie. Lysia Verhareine privea toate acestea cu ochii larg deschiși. Ținea pe genunchi ceea ce am crezut inițial că era o carte, dar după câteva secunde scria pe cartea care era, de fapt, am văzut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
puștiul a început să scoată urlete prelungi, de animal, cum se spune că făceau lupii când încă mai existau prin pădurile noastre, și a ținut-o tot așa, în timp ce judecătorul și colonelul râdeau ceva mai încolo. Îi puteam auzi. Iar țipetele puștiului erau ca niște cârlige care mi se înfigeau în inimă. Pe Mierck și Matziev mi-i închipui în picioare, cu nasul lipit de geamuri, la căldură, cu un pahar de lichior în mână, cu burta gata să plesnească de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Când țip eu „hai, băiete, acasă!”, se trezește fata și cade jos de pe piatra aia mare, cam de la un metru, măi, frate, mă, și din somnul ăla, începe să plângă copila, da’ nu așa, ci cu muci și bale, în țipete, ieșise din album și căzuse pe pământul ud, în ape și noroi. Mi-am luat băiatul acasă repede, să nu răcească în ploaie, dar el nu și nu, că să luăm fata la noi, are altfel de păsărică, am văzut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
nimic, nu m-am dus la înmormântare. În ziua aia de-au băgat-o în pământ, a plouat de dimineață până seara, în sicriu, Ani se îneca și, de teamă, ridica brațele cerând ajutor, mă îneeec!!!, știu asta sigur. Dar țipetele celor morți nu se aud niciodată. Nu i-am dus flori de rugi, adică de măceș, ca la noi, la Cristești, să-i așez eu florile de rugi în sicriu, florile alea roz, pe care nu i le dădusem niciodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
care știi că n-ai să-l mai scrii niciodată. Căzut în el, ascultând orice zgomot, oricât de mic, sperând să fie mâna ei, încercând clanța ușii. Totdeauna când avea premieră se ducea la ea, căuta liniștea de acolo, aștepta țipătul, nașterea... Nu cuptorul de var din ochii Loredanei. El vroia liniște. El vroia Teatru. Și Tina nu e, fata nu e acolo, lângă el. Deschide computerul, poate un mesaj de la ea, nu intrase de mult pe Internet, căci Teatrul... Daaa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
de când sunt aici?, vine noaptea, își întoarce privirile metalice spre cerul tăiat de săgeți vorbitoare și ascuțite. Scrumiera e plină cu mucuri de țigară, paharul cu apă e tot neînceput. Strigătele găinilor din curtea din fața casei se amestecă ciudat cu țipetele de sus, de pe ceruri, pleacă păsările migratoare și o legătură de neexplicat e între păsări, își spun ceva, vorbesc stolurile alea de sus cu cele de jos. Știe de-acuma că vor poposi pe Lacul Snagov, poate unele vor rămâne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
depreciativ Amory. Dar am slăbit al naibii de tare. — Nu ești slab. Păi, eram mai solid astă-toamnă. — Of! După cină s-au dus la cinematograf, unde pe Amory l-au fascinat comentariile volubile ale unui spectator din rândul din față, cît și țipetele și râsetele nestăpânite ale sălii. — Yoho! — O, dulcele meu, ce mare și puternic ești, dar și ce tandru... Țintuiește-o! Hai, țintuiește-o! — Sărut-o, pup-o pe doamna, nu mai sta! Un grup a Început să fluiere Pe malul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
vocea, fără să pară alarmată. Cine ești? Manfred, Sfântul Cristofor sau regina Victoria? - Don Juan! a strigat Amory, ascultând de un impuls și ridicând vocea ca să acopere vacarmul ploii și al vântului. Dinspre stogul de fân s-a auzit un țipăt de Încântare. - Te știu - ești băiatul blond căruia-i place Ulalume! Îți recunosc glasul. - Cum urc acolo? a strigat el de la poalele căpiței, unde ajunsese murat până la piele. Un cap s-a ițit de după margine, dar bezna era atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
ce ești, a mîrÎit Amory. Ai să mă ții treaz toată seara, ca să dorm mâine pe tren ziua-ntreagă, ca un imigrant, când mă Întorc la New York. - Psst! Se apropie cineva pe drum. Hai să mergem! Iuhuu-huu! Și, cu un țipăt care probabil i-a dat fiori reci călătorului Întârziat, și-a Îmboldit calul să intre În pădure, iar Amory a urmat-o lent, așa cum o urmase pretutindeni timp de trei săptămâni. Vara se terminase, dar el Își petrecuse zilele privind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
Înghețat de frică și cu nervii zbuciumați. Nu avea șanse să o oprească. Luna intrase În nori și calul lui Eleanor avea să calce orbește În gol. Dar cam la trei metri de la margine, fata a slobozit dintr-o dată un țipăt și s-a aruncat Într-o parte, prăvălindu-se de pe cal și, rostogolindu-se de două ori, a aterizat Într-un pâlc de buruieni, cam la un metru de buza prăpastiei. Calul s-a prăbușit În abis, cu un nechezat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
se trezește la viață, ci mai degrabă că se Întoarce pe partea cealaltă În pat. Treceau grăbiți indivizi palizi, care-și țineau cu degetele gulerele de la haine; un roi mare de fete-coțofene obosite, de la un magazin universal, se Înghesuia cu țipete și râsete stridente, câte trei fete la o umbrelă; a trecut și o patrulă pedestră de poliție, agenții fiind apărați miraculos de ploaie de glugile lor impermeabile. Ploaia Îi insufla lui Amory un sentiment de detașare, iar numeroasele aspecte neplăcute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
la moarte, tinerii numai toamna, când are loc un declin general al plantelor și animalelor. Rainer spune că în nopțile de toamnă magia sa personală își desface aripile. Mai târziu, pisici sângerânde, în lanțuri, își ling de pe blana rănită un țipăt ce răzbate din șură. Asta e o poezie. Involuntar, lui Rainer îi vin în minte femeile atunci când se gândește la frunzele veștejite de toamnă; de exemplu mama lui se veștejește simțitor și înainte de vreme. O femeie vrea să aibă mereu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
și nu putem face nimic împotriva acestui fapt. La o nouă rafală de vânt, grupul de mesteceni oftează îndârjit, iar cele două sălcii oftează și ele la un interval bine calculat. O pasăre deranjată din somn se înalță cu un țipăt strident. Într‑un parc public n‑ai liniște, iar acum iată că ți‑ai pierdut și aici liniștea. Luna gonește ca o nebună pe cer, la mică înălțime, în realitate sunt doar norii cei care gonesc. Rainer studiază cu atenție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
scop. Aș vrea să știu ce ar trebui să urăsc. Rainer a îndepărtat din nou rochia în partea de sus și o mușcă pe Sophie de sfârcul drept, care e mic și rozaliu, ca al unui copil. Se aude un țipăt scurt care seamănă cu numeroasele chemări ale păsărilor de pe aici. Însă țipătul amuțește imediat. Aoleu, așa sunase țipătul. Ce prostie. Cred că trebuie să te răcoresc un pic. Îți aduc imediat înghețata, ți‑o aduc imediat. Gazonul parcă se ridică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
îndepărtat din nou rochia în partea de sus și o mușcă pe Sophie de sfârcul drept, care e mic și rozaliu, ca al unui copil. Se aude un țipăt scurt care seamănă cu numeroasele chemări ale păsărilor de pe aici. Însă țipătul amuțește imediat. Aoleu, așa sunase țipătul. Ce prostie. Cred că trebuie să te răcoresc un pic. Îți aduc imediat înghețata, ți‑o aduc imediat. Gazonul parcă se ridică înspre Rainer, are senzația asta din cauza greței, greața îi vine de la propria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
de sus și o mușcă pe Sophie de sfârcul drept, care e mic și rozaliu, ca al unui copil. Se aude un țipăt scurt care seamănă cu numeroasele chemări ale păsărilor de pe aici. Însă țipătul amuțește imediat. Aoleu, așa sunase țipătul. Ce prostie. Cred că trebuie să te răcoresc un pic. Îți aduc imediat înghețata, ți‑o aduc imediat. Gazonul parcă se ridică înspre Rainer, are senzația asta din cauza greței, greața îi vine de la propria agresiune, agresiunea vine de la pofta pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
apă unde ești neajutorat, nu poți să respiri ca lumea și cedezi ușor în fața unuia mai experimentat. Preferă să observe de sus. Un băiat - judecând după aspectul fizic, probabil lăcătuș sau strungar - se scufundă printre picioarele Annei, care scoate un țipăt și dispare plescăind sub apă. Precaut, fratele ei încearcă s‑o apuce pe sub apă, ca s‑o protejeze. Sophie vine și ea iute, ca un pește zglobiu, să dea o mână de ajutor, dar Anna e deja salvată. Rainer tremură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
acoliții acestuia. Hans spune că Rainer spune că ideea de a fi parte a unui întreg e dezgustătoare. Pentru că omul e întotdeauna o individualitate și e complet singur, dar în același timp inconfundabil, ceea ce‑i conferă tărie. Mămica scoate un țipăt strident, nu fiindcă s‑ar fi tăiat, ci pentru că fiul ei a apucat‑o pe o cale greșită. Revino‑ți! Distrugi nevoile propriei tale clase sociale, Hans. Nu există nimic universal. În loc să‑i dorești unitatea și, astfel, forța, tu vrei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
în căutarea unui sprijin pe care nu‑l găsește și se prăbușește aproape în gol, fiindcă n‑a observat o groapă de la o carieră de piatră. Sus pe cer se rotesc trei ulii. Sau poate că sunt niște ereți? Scot țipete stridente. Rainer simte ceva în legătură cu acest peisaj natural, în care omul a intervenit deja artificial, și își expune impresiile cu lux de amănunte. Anna se vaită și întreabă cu voce răgușită dacă n‑ar fi bine să se așeze undeva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]