998 matches
-
a cubului, iar aici jos cușca. E-un rezervor. Un acvariu. Uitându-mă în spate, am început să deslușesc impresia unei mari mingi întunecate înotând în mijlocul rezervorului. Colaci lungi și groși de vină, teamă și înfrângere se umflau și se alungeau din masa învolburată, apoi erau absorbiți sau alunecau înapoi înăuntru. Mai rău, mingea întunecată mi se părea familiară, un insuportabil rău de greutate și spaimă. — Ce-i înăuntru? — Un Gloom. M-am întors spre doctor. — Luxofagi, vigofagi și aptifagi, spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
Trilogie Dragoste dincolo de cuvinte... Ți-aș scrie mii de vorbe dulci... Numai să nu mă alungi. Ți-aș săruta buzele dulci, Dacă-aș ști că nu te duci. Dar știu că n-ar avea efect... Căci pentru tine,eu-s defect, Dar chiar si-așa, stricat cum sunt... Eu te-aș iubi și din pământ. Ți-
Ramuri, muguri si mugurasi de creatie olteniteana Antologie de poezie și proză oltenițeană by Nicolae Mavrodin si Silviu Cristache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91640_a_93419]
-
la autiști, nici la microbiști, nici la social-democrați, nici la vegetarieni. Pe scurt, viața Îl lăsa totalmente rece. Prezența lui putea fi caracterizată doar prin faptul că era permanent absent. Totuși, Îmbătrânea. Barba și mustățile Îi creșteau. Trupul i se alungise cu trecerea anilor, trăsăturile i se modificaseră. Era Însă ca și cum toate aceste schimbări i-ar fi fost total străine, nu-l afectau și nici nu-l priveau, iar el doar le găzduia pentru o oarecare perioadă de timp. Din punct
Câteva sfârşituri de lume by Georgescu Adrian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1315_a_2385]
-
diafane, perlă Închisă pe veci În scoica sigilată a inimii mele, petală de crin scăldată În roua dimineților mahmure, foșnet delicat al tresăririi interioare... În timp ce lansam aceste nerozii flaușate, urmăream efectul lor asupra câmpului de bătaie. Figura Verei s-a alungit, ochii i-au redevenit ampli, urechile i s-au deschis ca niște palme de cerșetor la trecerea unei divizii de măicuțe. Gurița i s-a crăpat și un „Ah“ firav ca o bulă de săpun i-a părăsit buzele. OK
Câteva sfârşituri de lume by Georgescu Adrian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1315_a_2385]
-
umflau, se revărsau peste pantofi. Nu mai putea să se descalțe. Zăcea rănită, fără somn, până reîncepea chinul. Am cunoscut un văr al doamnei Hariga. Directorul liceului meu, susură eleva. Glasul timid intimidează ; urmează o tăcere grea, lățită. Micuța își alungește mai mult ochii, speriată de propria îndrăzneală. Paharele sunt iar goale, apoi iar pline. Nimeni nu simte nevoia să privească personajul despre care se tot întind la vorbă. Deși se află aproape și se tot apropie : un cap sârmos și
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
vedem de ale noastre. Minos dădu atunci un răcnet gros și izbi cu pumnul În pământ. - Taci, Philo! Ne-am adunat aici ca să vorbim, nu ca să ne izgonim unii pe alții. Cu ce te crezi deasupra lui Scept, dacă Îl alungi din sat? - Cu ce să fie Philo deasupra mea? izbucni Scept, făcând bale la gură. Cu ce? Cu teama și cu lenea doar... Că uitați-vă și la porcii ăia mistreți pe care Îi ținem În țarcuri... Erau animale falnice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
a focului, e mai mult ca sigur că face parte dintr-un fel de actio al retoricii lui. „Îmi intrase mie În cap că trebuie să trăiesc la munte, că numai acolo e destul lemn ca să faci focul și să alungi frigul și destulă piatră ca să nu fie noroi.“ Surpriza acestei povești constă tocmai În subminarea așteptării. Noi toți am crezut că e vorba de o tăcere pioasă, de un moment de reculegere În amintirea acelei femei care a fost prima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
În fiecare seară. — Ea urlă așa noaptea. Nu mă deranjează. Da’ sunt niște animale dezgustătoare, oricum. Bând așa, fără să simtă vreo durere În afara disconfortului de a sta mereu În aceeași poziție, cu băieții care aprindeau focul și umbra lui alungindu-se peste corturi, fu cuprins iar de sentimentul că ar putea accepta tacit viața asta de plăcută capitulare. Ea era foarte bună cu el. După-amiază fusese crud și nedrept. Era o femeie de treabă, minunată chiar. Și tocmai atunci Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
podul palmelor apărîndu-mi omoplații care Încercau false mișcări de desprindere. „Keti nu!” - „Ba da! Nu sîntem În vis, e realitate”, Îmi răspunse, eu nu mai știam, și noaptea se rostogoli peste noi. Unghiul acelei litere se Îngustă, ne aflam acum alungiți alături, mai aproape unul de altul, păream o plutire pe suprafața unui ocean; ea mă sărută. „Dacă nu ne Întîlneam atunci”, spusei. - „Trebuia să ne Întîlnim!” preciza pentru a nu știu cîta oară. Unghiul literei nu se mai văzu, amîndoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
-i de-ajuns să dai viață pădurilor de altădată și nici să le sădești pe cele viitoare. Trebuie să faci ceva ca ele să trăiască și să crească în pace, trebuie să le aperi de dușmani. E obligatoriu să-i alungi pe zmei de pe bogățiile pe care le prăduiesc acum. Să-i alungi pentru totdeauna. Altfel ei vor ataca mereu și mereu pădurile, pământul și oamenii. E destulă bătaie de cap cu alungatul fără întoarcere al fiarelor. Zmeii nu pleacă ușor
Ticuță Reporterul by Eugenia Grosu Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91767_a_107350]
-
le sădești pe cele viitoare. Trebuie să faci ceva ca ele să trăiască și să crească în pace, trebuie să le aperi de dușmani. E obligatoriu să-i alungi pe zmei de pe bogățiile pe care le prăduiesc acum. Să-i alungi pentru totdeauna. Altfel ei vor ataca mereu și mereu pădurile, pământul și oamenii. E destulă bătaie de cap cu alungatul fără întoarcere al fiarelor. Zmeii nu pleacă ușor. Oamenii au tot încercat să stârpească „dăunătorii” din agricultură, cu otrăvuri numite
Ticuță Reporterul by Eugenia Grosu Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91767_a_107350]
-
fac. În dimineața asta, grădina e somnoroasă și rece. M-ai lăsat deasupra, pe scoarța asta aspră; ți-ai tras pămîntul peste tine, peste muzica ta, peste cuta de pe frunte (pe care nu-ți plăcea s-o ating), peste ochii alungiți de prinț oriental... "Te las aici, Iordana. Sînt mai priceput decît tine în plecări afară. Tu rămîi, e departe. Cel mai tîrziu în noiembrie, am să mor. Cum am să mai mor!" S-a ținut de cuvînt. Am așteptat (nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
Îi privesc figura dăruită. Da, avea o figură dăruită pentru scenă. Îmi alunec degetul pe cuta de pe frunte nu-i plăcea s-o ating -, pe buzele curbate estetic, mă apropii cu fruntea de fruntea de carton, mă uit în ochii alungiți pînă amețesc, ațipesc, adorm. Somn fără vise. După el: soarele e mai rece, tăcerea orașului, în prima zi a Anului Nou, mai apăsătoare, mirosul de benzină al străzii mai sufocant, claxoanele mai ascuțite, cupola cerului mai joasă, "orizontul misterului" cît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
președinte al țării, Emil Constantinescu, l-a decorat pe torționarul acela de la Sighet, din greșeală? Să aibă dreptate Octavian Goga? "Țară minoră, țară de secături". N-aș vrea să aibă. "Aiștea au băgat lupu-n sat, Lenoră, cum să-l mai alungi?", aud vocea de bariton a bunicului. Cînd mă cuprinde obsesia dubioasă a zădărniciei (starea "miel la cuțit"), cînd încep să-mi repet că totu-i pierdut și nimic de îndreptat, antidotul e vitraliul lui Rusalin. Îi percep, prin vechiul vitraliu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
sale; în fond, fiecare ființă trăitoare pe acest pământ are dreptul și la un dram de fericire. Necazul nu trebuie chemat, acesta vine singur, se așază uneori pe pragul casei, ca un câine credincios, pe care ai vrea să-l alungi, dar el nu manifestă nici un semn că intenționează să părăsească locul unde s-a aciuat. După scurgerea unui timp relativ scurt, cam un an și ceva, misivele Olgăi, optimiste, exuberante, înflăcărate de plinătatea unei vieți nevisate, se încețoșară. Era vădit
La marginea nopții by Constantin Clisu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1690_a_3122]
-
dulce prefăcătorie și simularea aceea atât de perfectă a manierelor aristocrate face din noi, măcar pentru câteva clipe, niște actori desăvârșiți. (iunie) Îmi amintesc acel urcuș brusc pe lângă cimitirul În pantă, ale cărui cruci păreau să se aplece, să se alungească vangoghian către drumul Îngust pe care se circula cu dificultate. Urcam gâfâind, Împins de un impuls concret, precis, aproape palpabil. Ceva mă făcea să mă opresc lângă fântâna cu ciutură, Înconjurată de tufișuri sălbatice, de bozii și mărăcinii Înalți, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
se conturează misterios, coborând lent dintr-un cer abstract; deschizătura peșterii dezvăluie brusc protuberanțe Întunecate și luminoase, zone infernale și paradisiace; În același timp, a o privi din mai multe unghiuri Înseamnă a străbate o infinitate de itinerarii posibile; concavitatea alungită În scoică dă impresia vagă și obsedantă a unui sex uriaș ce se cască spre tine absorbant și amenințător. Abia acum observi că obsesia sexului feminin Însoțește tot timpul privirea scotocitoare a actantului romanesc retras Într-un anonimat foarte dubios
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
care mă chinuie până la strigătul de bucurie? 31 mai 1965 (luni) Iată, rup toate florile albe pe care le-am urât totdeauna și le presar Încet deasupra pământului sub care tu ai Îngropat Dragostea... Nu-ți plac darurile mele, mă alungi... te vrei gol, te vrei trufaș, dar va trebui, pentru că așa se face, să suporți povara cerului și-a tuturor florilor grădinii mele moarte. Toate drumurile sunt pline de reguli de circulație. Oameni au vrut să mă strivească și mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
care abia dacă îți ajunge până la tălpi. De aceea trupurile noastre nu aveau umbră. Era o lume fără umbre, noi înșine eram propriile umbre. Trupurile creșteau și descreșteau în locul umbrelor noastre. Încheieturile ne trosneau, fălcile se căscau, obrajii se scobeau, alungindu-se. Altă dată, creștetele se turteau, oasele apăsau la încheieturi, tălpile se lățeau, ca la melci, scurtându-ne. Imaginează-ți un veșnic pat al lui Procust pentru măsura căruia eram mereu, într-un fel sau altul, nepotriviți. Mi-era dor
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Ea strânse, descumpănită, foaia și o strecură în deschizătura poșetei. — Cum poți lupta împotriva demonilor ? întrebă. Cu glon țul de argint, cu descântece, cu usturoi frecat de tocul ușii ? — Numindu-i. Entitățile bune le chemi rostindu-le numele. Demonii îi alungi tot așa. Nu e ușor să le știi numele, trebuie să fii, pentru asta, un inițiat. Ca orice om care a trecut de limita oricărei suferințe, bătrânul tău era un inițiat. Cosmina întoarse capul să-l privească. Vocea lui continua
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
era poroasă, ca o piele privită prin lupă. Avea și un gust nou, ciudat, parcă ar fi fost petale pisate de flori de primăvară. Povestea începea cu propoziții lungi, leneșe, care, după două-trei pagini, începură să se legene. Literele se alungeau, începuturile încolțeau, crescând neînchipuit, ca niște tulpini firave, apoi cât niște trunchiuri, cu scoarța încrustată. Florile strivite erau ale unui cais ori ale unui migdal și chiar și paginile, întoarse cu limba, căpătau gust de sâmbure de caisă ori de
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
vechilor greci, Marchiza era făcută numai din forme care te îmbiau să torni înăuntru. Contururile ei erau lipsite de echivoc, întruchipau cea mai izbutită dintre lumile posibile, în care aparențele și esențele sunt una. Ochii se încondeiau cu linii groase, alungite spre tâmple. Locul sprâncenelor rase îl luaseră două linii curbate, ca niște arcuri de elipsă. Pe obraji elipsele erau întregi, sub forma unor pomezi roșietice, care spre buze se făceau roșii de-a binelea. De ce pe acest chip care arăta
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
mai agite aripile, strângându-și brațele pe lângă trup și înghițindu-și piuitul. Calu fornăi, sumețindu-se ; în liniștea care se lăsă, se auzeau măruntaiele muntelui de gunoi, bolborosind. — Bă, care ești acolo ? necheză Calu și ceilalți i se alăturară. Umbrele lor, alungite de asfințit, cădeau spre interiorul cercului, până la câlcâiele lipite unele de altele ale celor trei, încât părea că soarele apune de peste tot, ceea ce ar fi fost cu putință, într-un loc ca acela. Ce treabă ai tu ? se răsti Pârnaie
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
azi a fost o zi proastă. Au trecut de dimineață haitele de câini, nu mai rămâne nimic după ei. De când s-a închis abatoru’, nu mai ai loc de cotarle... Puțică încropiseră o grămăjoară de nuiele. Flăcările săltară cu vioiciune, alungindu-le fețele. Fiecare își căută un loc în care să se oploșească, mai aproape de foc. Mai puțin Faraon, care se temea de dogoare și prefera să stea lângă caroserie, aruncând priviri neîmpăcate către Pârnaie și ai lui. Căutau unii la
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
multe voci, ca o herghelie întreagă. Ceilalți se tăvăliră de râs, având, de fiecare dată, grijă să pună sticla jos, să nu se răstoarne. Apoi părul i se zbârli, se întinse scurt și aspru până între umeri, gura i se alungi, urechile i se ascuțiră și tresăriră scurt. Abdomenul se umflă, iar mâinile și picioarele se înfipseră în pământ, tropăind scurt. În schimb, începu să vorbească, rostind limpede : „Eu sunt calul care vorbește, pot să vă traduc ce necheza adineaori omul
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]