992 matches
-
măsurile persecutoare împotriva creștinilor nu ocupă un loc deosebit, astfel încât afirmațiile de simpatie pentru creștini sunt date de tendința epocii în discuție. Odată amintită aceasta, expresiile acestei compilații istorice asumă un profil caracterizat; sub vălul precedentelor modele de viață ale Cezarilor, răsună vocea păgânismului amenințat și redus aproape complet la silențiu după victoria de la Frigidus (394) a împăratului Theodosius I asupra lui Eugenius. Condiționat de acest aspect, autorul anonim luând exemplu din istorie, actualizează problematica chestiunilor de pe ordinea de zi și
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
puterea împăratului roman, din moment ce dinarul avea reprezentată pe o parte efigia împăratului, sacralizată de înscrisul Tiberius Caesar divi Augusti filius Augustus, iar pe cealaltă erau gravate cuvintele Pontifex Maximus. Isus reia problema în alți termeni. Arătând o monedă spune: Dați Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu (Mc 12, 17). Raportul de egalitate între cele două paradigme pare absent în această frază; al doilea termen are un conținut prioritar față de cel dintâi, prin prezența conjuncției și care
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
din moment ce dinarul avea reprezentată pe o parte efigia împăratului, sacralizată de înscrisul Tiberius Caesar divi Augusti filius Augustus, iar pe cealaltă erau gravate cuvintele Pontifex Maximus. Isus reia problema în alți termeni. Arătând o monedă spune: Dați Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu (Mc 12, 17). Raportul de egalitate între cele două paradigme pare absent în această frază; al doilea termen are un conținut prioritar față de cel dintâi, prin prezența conjuncției și care ar avea semnificația
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
cei marginalizați ai lumii: persecutați, asupriți, flămânzi... Preceptele iubirii și iertării dușmanilor, din predica fericirilor, se substituie miturilor bogăției materiale, curajului războinicului, puterii dezordonate: elemente ale abuzului. Dacă în lumea elenistico-romană titlul de Victor Pacatorque Gentium făcea referință la persoana cezarului, prin apariția creștinismului fericirea aparține celor blânzi, celor non-violenți, făcătorilor de pace, căpătând o valoare tot mai concretă: trebuie să se facă pace și să fie construită în Cristos (cf. Efes 2, 14-18). Pacea depășește orice dezagregare: Dumnezeu este cel
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
propria credință în public: Christianus sum; printr-un limbaj mistico-alegoric, trece la descrierea soldatului care se îndreaptă spre gloria martiriului. Putem vedea etapele succesive care conduc soldatul creștin spre conștiinciozitatea de a aparține numai lui Dumnezeu: se trece de la soldatul cezarului, la soldatul lui Cristos, la martiriu. Aceasta ne ajută să înțelegem în ce măsură conceptul de martiriu este strâns legat de teologia escatologică. Mantia militară devenită foarte grea ne spune că tot ceea se referă la serviciul militar a devenit insuportabil. În timp ce
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
fost apartenența la structura militară. Asistăm la o contrapoziție dintre promisiunile de la botez (sacramentum divinum) și jurământul militar (sacramen-tum humanum), crucea (signum Christi) și însemnele militare (signum diaboli), oștirea luminii (castra lucis) și cea a tenebrelor (castra tenebrarum), Dumnezeu și cezarul. Spre deosebire de De corona relevăm o anumită radicalizare: dacă în acel tratat putea să pară acceptabilă profesiunea militară, cu condiția ca să rămână intactă etica evanghelică, aici nu doar că este interzis bellare ci chiar și militare, adică serviciul în armată indiferent
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
ex. Adversus Iudaeos, 3, 9-10, unde legea talionului era considerată abolită în virtutea legii noi, iar simultan ca alternativă la război și la folosirea armelor propune activitatea blândă, indicând ca model pe cea a agricultorului. Conștientizarea profundei diversității dintre Dumnezeu și cezar, dintre religie și stat, a determinat autorul să considere societatea păgână ca fiind demonică. Refuzul structurii militare nu apare numai din adversitatea sa față de cultura idolatrică ci și din convingerea ticăloșiei războiului, a mijloacelor și a efectelor sale ucigașe, străine
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
fie pentru a da de înțeles păgânilor că nu aderau la riturile lor, fie pentru a da mărturie publică despre profesiunea credinței lor. Consolidarea vizibilă a creștinismului și ostilitatea maniheismului, credințe contrare cultului împăratului, au devenit suspecte împăratului Dioclețian și cezarului său, Galerius, care, printr-o serie de edicte, au restabilit obligația sacrificiilor neglijate chiar de soldații lor. Acest aspect ridica anumite suspiciuni referitoare la decăderea cultului oficial și la consecința acestuia: regresul spiritului războinic al soldaților era privit ca un
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
se va vedea mult mai bine în persecuția lui Dioclețian. Din Lactanțiu (De mortibus persecutorum) aflăm că incendiul palatului imperial din Nicomedia și teama de a-și pierde viața în asemenea atentate, l-au determinat pe împăratul Dioclețian, la sugestia cezarului său Galerius (293-305), să dezlănțuie o persecuție contra creștinilor (23 februarie 303-30 aprilie 311), pe care o considera necesară, însă nu o voia din rațiuni politice. Creștinii au fost acuzați de incendiu de către Galerius, luând exemplul aceluiași eveniment din timpul
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
popor roman și întreaga noastră lume. După cumpănirea mai multor cauze și situații, care l-au convins pe Dioclețian să se decidă politico-religios față de creștini, s-a pregătit psihologic și pentru persecuția generală, încurajată și susținută la rândul ei de cezarul său, Galerius. Influența acestuia, asupra hotărârii lui Dioclețian, a fost susținută și de refuzul soldaților creștini de a aduce onoruri divine împăratului și de a participa la sacrificiile păgâne. În concepția lui Dioclețian, o atare participare era un semn al
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
în fața necesităților Imperiului, după cum și Imperiul a cedat în fața cerințelor Bisericii. În această armonie de activitate și intenții s-a dezlănțuit persecuția lui Dioclețian, inițial contra soldaților creștini, iar mai apoi a tuturor creștinilor. Se pare că ar fi fost cezarul Galerius cel care în anul 297 (după victoria împotriva perșilor), a readus la viață legea romană căzută în uitare, care obliga soldații să ia parte la sacrificiile în cinstea zeilor Romei și ai împăratului. Această impunere era de așa natură
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
că epurarea soldaților creștini din rândurile armatei a început atunci când Dioclețian a trimis scrisori către guvernatorii provinciilor, poruncindu-le să constrângă soldații la sacrificiile păgâne, iar cei care s-ar fi împotrivit, să fie îndepărtați din serviciul militar, sau, că, cezarul Galerius, fiul unei preotese păgâne fanatice, l-ar împins pe Dioclețian la declanșarea persecuției, de fapt, motivele reale ale persecuției au fost diferite și determinate de provocarea anumitor comportamente militare (aruncarea armelor de către soldați și ofițeri creștini, care au refuzat
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
aruncat centironul, refuzând să se mai supună poruncilor împăratului: Nu au trăit o viață străină cruzii oboseli Soldații, pe care Cristos la veșnica oștire i-a chemat; Virtutea războiului și a armelor deprinsă, lăcaș în templul sacru au aflat. Ale Cezarului steaguri ei lasă și apucă al Crucii semn: Nu vor ca să mai poarte ale dragonului steaguri, ce flutură în vânt, Ci duc cu dânșii lemnul glorios care dragonul a înfrânt. E o lașitate să pregătească săgeți mâinilor agile, Să lovească
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
în legiunile sale, decât ale celorlalți doi. Din mărturiile panegirice ale lui Lactantius și Eusebiufață de Constantius I Chlorus (305-306), care nu i-a persecutat pe creștinii, deși erau numeroși și pe teritoriul său, putem deduce că fiecare împărat sau cezar dădea o interpretare personală edictelor de persecuție. Unicul act de ostilitate al lui Constantius Chlorus contra creștinilor a fost acela de a fi doborât templele pe care aceștia le-au înălțat. În atitudinea sa, cezarul Occidentului nu a întâlnit lamentațiile
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
deduce că fiecare împărat sau cezar dădea o interpretare personală edictelor de persecuție. Unicul act de ostilitate al lui Constantius Chlorus contra creștinilor a fost acela de a fi doborât templele pe care aceștia le-au înălțat. În atitudinea sa, cezarul Occidentului nu a întâlnit lamentațiile, dezaprobările și nici interferențele colegilor săi de domnie, care au observat în mod cert simpatiile acestuia față de creștinism ori dezinteresul aplicării edictelor persecutoare ale lui Dioclețian. Să fi fost oare teama lui Dioclețian de a
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
mai mult silită (de Galerius) decât voită? Ori să fi fost informat îndeajuns despre prezența nesemnificativă a soldaților creștini din trupele ori în ținuturile încredințate stăpânirii lui Constantius? Nu știm! Însă e foarte probabil că Dioclețian a suspectat oarecum atitudinea cezarului occidental, reținându-l pe fiul acestuia, viitorul împărat Constantin I (306-337), o perioadă pe lângă sine la Nicomedia. Văzând lipsa de reacție a lui Constantius, interpretată ca un semn al gândurilor pașnice, i-a îngăduit fiului să-și viziteze tatăl în Gallia
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
ignominiosa missio) care ducea la pierderea tuturor drepturilor civile. Unii dintre cei exonerați, fiind acuzați la scurt timp de inițiatorii persecuției dioclețiene de a fi creștini, au fost iarăși arestați și condamnați la moarte. Toate acestea ne confirmă auguștii și cezarii tetrarhiei nu au avut un criteriu unic pe durata persecuției și că fiecare persecutor își dirija acțiunea proprie într-un mediu specific. Maximian a lovit cu precădere soldații; Dioclețian a persecutat îndeosebi episcopii și ecleziasticii, respectând persecuțiile precedente (ale lui
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
în armata romană a secolului IV 1. Imperiul roman de Orient După renunțarea la tron a lui Dioclețian și Maximian în 305 p.Chr., puterea imperială a fost preluată de Galerius și Con-stantius I Chlorus ca auguști, fiind numiți ca cezari Maximinus Daia pentru Galerius și Severus pentru Constantius I Chlorus. După moartea naturală a acestuia (306) și prin luptă a cezarului său (307), în disputa pentru tronul imperial au mai rămas Constantin, Licinius, Maxentius și Maximinus Daia, înfrânți în 312
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
305 p.Chr., puterea imperială a fost preluată de Galerius și Con-stantius I Chlorus ca auguști, fiind numiți ca cezari Maximinus Daia pentru Galerius și Severus pentru Constantius I Chlorus. După moartea naturală a acestuia (306) și prin luptă a cezarului său (307), în disputa pentru tronul imperial au mai rămas Constantin, Licinius, Maxentius și Maximinus Daia, înfrânți în 312, respectiv 313. 1.1. Creștinismul oriental sub domnia lui Licinius După uciderea lui Maxentius (306-312) la Pons Milvius, pe Tibru, prezența
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
mersul nesigur, nasul neobișnuit, râsul strâmb și convulsionat, mișcările capului fără nici o logică, cuvântul ezitant, întrebările puse fără nici o rânduială și gândire, și răspunsurile care se încurcau între ele ca ale unui lipsit de cultură. În 355 a fost numit cezar în Gallia, iar în 361 a ajuns împărat. Se pare că atitudinea sa confuză și complexă a devenit tot mai vizibilă în aceste împrejurări în care, creștin aparent, a încercat să restaureze păgânismul. Cu acest prilej apar și ultimii obiectori
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
ascuțită erau oarecum întunecate de un caracter volubil, irascibil, fariseic și iritant, care îl făceau foarte dușmănit de popoarele Orientului Mijlociu. Iată câteva dintre atitudinile sale neobișnuite: a) a luptat împotriva trupelor binefăcătorului său Constantius II (337-361), care îl promovase cezar (355), iar după moartea acestuia a asistat întristat la funeraliile (361), nu știm cu ce opinie din partea celor prezenți; b) sacrifica în secret zeiței Beluna și imediat după aceea vorbind trupelor sale din Orient, se adresa Dumnezeului cerurilor, adică celui
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
să naști și să plângi»”.) Cine obligă se obligă. Cine impune cuiva un lucru, o regulă, o cerință are datoria morală de a dovedi că poate el, În primul rând, să facă acel lucru sau să respecte acea cerință.) Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului. (Trebuie să acordăm fiecăruia cinstirea pe care o merită.) „Un om care este atât de drept și generos Încât recunoaște valoarea altuia, chiar și În detrimentul său, vădește atâta demnitate, Încât se poate socoti superior oricui
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
Cine obligă se obligă. Cine impune cuiva un lucru, o regulă, o cerință are datoria morală de a dovedi că poate el, În primul rând, să facă acel lucru sau să respecte acea cerință.) Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului. (Trebuie să acordăm fiecăruia cinstirea pe care o merită.) „Un om care este atât de drept și generos Încât recunoaște valoarea altuia, chiar și În detrimentul său, vădește atâta demnitate, Încât se poate socoti superior oricui.” (F.M. Dostoievski) Cine are urechi
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
Ipotești, "Buletinul "Mihai Eminescu"" nr. 3 și 4 din 1930. 34. ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA, Mihai Eminescu, București, 1963, pag. 24. 35. GEORGE MUNTEANU, Un episod nelimpezit al biografiei eminesciene, în revista "Ateneu" anul VI (nr. 6), 1969 iunie, pag. 6. 36. CEZAR PETRESCU, Romanul lui Eminescu, 1935. 37. GH. TOMOZEI, Miradoniz Copilăria și tinerețea lui Eminescu, București, 1970. 38. AUGUSTIN Z. N. POP, Ipoteștiul lui Eminovici, în Contrib, documentare, pag. 13-104; IDEM, Ipoteștiul copilăriei lui Eminescu, în Noi contrib. documentare, pag. 50-97
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
HUBERMAN, Cum se produc schimbările în educație, 1973; J. THOMAS, Marile probleme ale educației în lume, 1975 (toate traduse în limba română, la Editura Didactică și Pedagogică în anii 1976, 1978 și, respectiv, 1977). A se vedea și 5. 8. CEZAR BÂRZEA, Reforme de învățămînt contemporane. Tendințe și semnificații, studiu introductiv de M. Malița, E.D.P., București, 1976. 9. JACQUES HALLAC, Investir dans l'avenir, Editions L'Harmattan, Paris, 1990. 10. GEORGE S. PAPADOPOULOS, Les réformes éducatives dans le monde occidental, le
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]