1,905 matches
-
sale rezidă atât în capodoperele pe care le-a produs, dar și în fascinația ulterioară pe care a generat-o, marcând, într-un fel sau altul, evoluția culturală a fiecărui secol care a urmat. Prin raportare apologetică sau antagonică, insurgentă, clasicismul francez a fost imposibil de ignorat, un reper estetic de prim ordin în cursul dezvoltării literaturii. În această ordine de idei, clasicismul francez nu mai poate fi considerat o simplă copie a modelului greco-latin. Cu toate că ideile directoare sunt preluate din
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
un fel sau altul, evoluția culturală a fiecărui secol care a urmat. Prin raportare apologetică sau antagonică, insurgentă, clasicismul francez a fost imposibil de ignorat, un reper estetic de prim ordin în cursul dezvoltării literaturii. În această ordine de idei, clasicismul francez nu mai poate fi considerat o simplă copie a modelului greco-latin. Cu toate că ideile directoare sunt preluate din poeticile Antichității, curentul literar coagulat în Franța secolului al XVII-lea a reușit să le reformuleze într-o manieră extrem de convingătoare, de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
acestui aspect este că redimensionarea principiilor antice nu a fost una artificială, searbădă, ci a generat o serie impresionantă de capodopere. Fedra, Avarul, Fabulele lui La Fontaine etc. stau mărturie pentru fertilitatea deplină a codului estetic clasic. De altfel, reușita clasicismului francez se datorează, pe de altă parte, și seriozității acordate întemeierii unei baze teoretice a curentului. Poeticile care încep să fie scrise încă din primele decenii ale secolului al XVII-lea atestă o preocupare aparte pentru constituirea unui sistem estetic
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
unei baze teoretice a curentului. Poeticile care încep să fie scrise încă din primele decenii ale secolului al XVII-lea atestă o preocupare aparte pentru constituirea unui sistem estetic solid. Numărul deosebit de mare al acestor metatexte accentuează pregătirea îndelungată a clasicismului care nu mai poate fi privit, în acest sens, drept rodul accidental al unei izbucniri bruște a spiritului creator. De asemenea, poeticile, prin eforturile lor de ordonare a actului artistic, concretizează pe deplin dimensiunea accentuat rațională a clasicismului care nu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
îndelungată a clasicismului care nu mai poate fi privit, în acest sens, drept rodul accidental al unei izbucniri bruște a spiritului creator. De asemenea, poeticile, prin eforturile lor de ordonare a actului artistic, concretizează pe deplin dimensiunea accentuat rațională a clasicismului care nu vedea exprimarea artistică decât sub semnul unei organizări stricte, cerebrale, a substanței creative. În acest sens, tratatele de poetică au un statut superior unor simple anexe la operele propriu-zise. O demonstrează cel mai bine, desigur, Arta poetică a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în subcapitolul dedicat acestuia, devine o creație în sensul deplin al cuvântului, impunându-se, de altfel, mai mult datorită stilului, decât datorită conținutului care valorifică principii deja cunoscute. Însă chiar dacă în plan sincronic, textul lui Boileau nu influențează decisiv istoria clasicismului francez, care deja fusese în mare parte scrisă, în plan diacronic raporturile sunt cu totul altele, Arta sa poetică devenind un reper fundamental pentru teoreticienii neoclasicismelor. În acest sens, se poate afirma că substanța clasicismului s-a putut regenera în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Boileau nu influențează decisiv istoria clasicismului francez, care deja fusese în mare parte scrisă, în plan diacronic raporturile sunt cu totul altele, Arta sa poetică devenind un reper fundamental pentru teoreticienii neoclasicismelor. În acest sens, se poate afirma că substanța clasicismului s-a putut regenera în secolele următoare mai ales datorită coerenței și forței persuasive prin care a fost coagulată la nivelul poeticilor sale, dintre care cea mai importantă rămâne desigur cea a lui Boileau. Neoclasicismele au valorificat mai ales doctrina
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
lui Boileau. Neoclasicismele au valorificat mai ales doctrina clasică în varianta ei absolută, ideală, așa cum se regăsește în aceste texte. Acesta este și principalul motiv pentru care în lucrarea de față se va urmări evoluția (sau involuția) sistemului estetic al clasicismului la nivelul artelor poetice sau al altor texte din aceeași sferă, aparținând unor momente istorice și spații diferite. Se va observa, astfel, că perpetuarea modelului clasic se va realiza în veacurile următoare mai mult într-o formă abstractă prin exprimarea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
sau al altor texte din aceeași sferă, aparținând unor momente istorice și spații diferite. Se va observa, astfel, că perpetuarea modelului clasic se va realiza în veacurile următoare mai mult într-o formă abstractă prin exprimarea teoretică a afilierii la clasicism, concretizările propriu-zise fiind mult mai puțin numeroase și mai impure. Însă dincolo de orice, curentul francez din secolul al XVII-lea și-a dovedit pe deplin forța și măreția atât în planul desfășurării interne, dar mai ales prin fascinația pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
conflicte, acestea au totodată rolul de a scoate în evidență mai pregnant și principiile ideologiei care este contestată căci orice antinomie, orice dihotomie, presupune o accentuare reciprocă a termenilor. Așadar, Disputa nu a avut doar rolul de a marca sfârșitul clasicismului, dar și de a duce la o reluare, în manieră polemică, de această dată, a ideilor ce constituiau esența edificiului clasic. Este prima "bătălie" pe care o poartă clasicii, iar rezultatul este unul indecis. Finalul acesta neclar atestă, în fapt
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Antichității, toate în numele progresului ce presupune invariabil o evoluție, o dezvoltare ascendentă. Poemul a fost văzut de către admiratorii anticilor drept suprema blasfemie, sesizându-se pericolul, real, de altfel, de a duce la o prăbușire a sistemului unitar și dogmatic al clasicismului. Astfel, ceea ce se intuia doar din conflictele anterioare privind miraculosul sau limba inscripțiilor, se afirma acum explicit și cu o destul de mare forță persuasivă. Ceea ce se contesta, de fapt, era calitatea de modele absolute a anticilor, superioritatea acestora. În liniile
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a-și căuta propriul drum spre lumină, este necesară retezarea trunchiurilor. Această atitudine insurgentă, justificată până la un punct de dorința de afirmare, nu putea rămâne fără răspuns din partea celor care încă mai apărau reduta, nu foarte de mult înălțată, a clasicismului. Astfel, lui Perrault i se răspunde prin două epigrame scrise de Boileau și puțin mai târziu prin Epistola către Huet a lui La Fontaine. Dar acesta nu reprezenta decât începutul. Gradat, taberele se conturează, se omogenizează și își delimitează în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
absolutismului monarhic, textul lui Perrault trebuie privit și din perspectiva viziunii moderne pe care o deschide. Conștient sau nu, prin efectele pe care le va genera, poemul va juca rolul buturugii mici care răstoarnă, într-un final, carul mare al clasicismului. De altfel, grandiosul fenomen clasic părea a-și fi epuizat la acel moment substanța-i colosală, intrând sub semnul unui Götterdämmerung. Revenind la poemul propriu-zis, se observă că primele versuri citate anterior sintetizează de fapt principiile Modernilor. Deși scris sub
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
anumită liniște și dă totodată putere: "Mă iau în derâdere, dar eu, stăpân pe lecturile mele / Merg pretutindeni, predicând arta simplei naturi."77 Versurile conturează atât un elogiu erudiției cât și al simplității estetice unul din principiile de bază ale clasicismului. Scris într-un ton viu, familiar, fără a avea asperități dogmatice sau violențe polemice, textul lui La Fontaine redefinește câteva din aspectele doctrinei clasice, mai ales cele privitoare la principiul imitației. II.5. Fénelon Ultima piesă în mozaicul Disputei dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de mediere între cele două părți, însă preferințele și convingerile sale intime se îndreaptă nemijlocit către Antici. Așadar, în cadențele unei persuasiuni elegante, ideile și impresiile lui Fénelon conturează în fapt imaginea unui "modern paseist"85 ce marchează reminiscențele unui clasicism aflat în agonie, dar și zorii unei noi ideologii. II.6. Epilogul britanic În 1704 Jonathan Swift publica Istorisirea amănunțită și adevărată a bătăliei dintre cărțile antice și cele moderne petrecută vinerea trecută în biblioteca de la Saint James, mai pe
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
se naște fără trecut, suspendat într-o dimensiune atemporală.95 Acest conflict literar al secolului al XVII-lea generează, într-adevăr, idei esențiale, de aceea importanța acestui moment în istoria literaturii nu trebuie diminuată. Se marchează astfel, este drept, moartea clasicismului propriu-zis, dar se conturează momentul nașterii neoclasicismelor care vor prelungi prin zeci de neașteptate reveniri seva trupului originar. III. Neoclasicismul secolului al XVIII-lea III.1. Contextul general În cursul abrupt al istoriei, schimbarea secolelor nu a rezultat neapărat într-
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
dezvoltarea culturală. Cu toate acestea, autorul însuși recunoaște că apelul la cifre rotunde s-a făcut din necesități de ordin practic, deoarece realitatea avută în vedere este una greu delimitabilă, un "timp al suprapunerilor" în care diversele tendințe culturale (barocul, clasicismul, luminile) "se îngrămădesc parcă una într-alta în chip necesar." În această ordine de idei, mai precaut ar fi poate să afirmăm pur și simplu că granițele dintre cele două mari epoci (clasică și iluministă) sunt extrem de fluide, fiind aproape
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
aproape imposibil de a stabili cu exactitate liniile de contur care le despart. Această situație neclară se datorează parțial și faptului că iluminismul din punct de vedere literar și chiar filosofic nu se naște polemic față de trecutul apropiat. Relația cu clasicismul anterior nu este una de ostilitate și ca urmare nu implică o ruptură brutală, ci vizează mai mult o trecere care, ca orice trecere, presupune o anumită continuitate. De aici eterogenia accentuată a secolului al XVIII-lea, lipsa de unitate
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
tabloului pestriț al începutului de veac, autorul propune sintagma de "epocă a luminilor", pentru a evita suprapunerea peste întreaga desfășurare cronologică a secolului al XVIII-lea care debutează sub auspiciile încă destul de pregnante ale ideologiei clasice.99 De fapt, prelungirea clasicismului peste granițele secolului său, nu trebuie privită drept o anormalitate având în vedere forța principiilor impuse care răspundeau unei coagulări ideologice aproape fără precedent și care au generat o serie de capodopere incontestabile. Un curent de o asemenea amploare care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
într-o liberalizare a doctrinei, care va deschide treptat, nu brusc, drumul către alte orizonturi. De altfel, simplificând oarecum lucrurile, s-ar putea afirma că Europei i-a trebuit aproape un secol pentru a se desprinde de fascinația exercitată de clasicism și pentru a intra sub semnul unei alte zodii spirituale și anume cea a romantismului. E vorba, aici, despre marile culturi occidentale, căci așa cum vom demonstra într-un capitol ulterior, țările estice vor mai prelucra elemente ale clasicismului și în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
exercitată de clasicism și pentru a intra sub semnul unei alte zodii spirituale și anume cea a romantismului. E vorba, aici, despre marile culturi occidentale, căci așa cum vom demonstra într-un capitol ulterior, țările estice vor mai prelucra elemente ale clasicismului și în secolul al XIX-lea. Analiza începuturilor clasice ale secolului al XVIII-lea dezvăluie o realitate complexă, marcată de varietatea raporturilor pe care Franța ca generatoare a puternicei ideologii a epocii precedente le stabilește cu restul Europei. Prestigiul culturii
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
franceze. Cu alte cuvinte, în termenii lui Eugen Lovinescu, are loc acum o "mutație a valorilor estetice", concretizată prin adaptarea la spiritul veacului, coagulat în liniile directoare ale civilizației franceze. Națiunile Europei pulsează în ritmul unui sincronism dat de prelungirile clasicismului și, mai ales, subordonat dorinței ardente de prelucrare a acestuia în termeni proprii pentru a asigura scoaterea din marginalitate. Este un efort care duce, în final, la diferențiere, după cum sugera același Lovinescu, atrăgând atenția că "prezența unei sensibilități cu note
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
realizeze procesul de adaptare: "Mecanismul oricărei imitații [...] se descompune în două elemente esențiale: în transplantarea integrală a invenției și apoi prin prelucrarea ei prin adaptări succesive la spiritul rasei."103 În acest sens, încercările de adaptare sau chiar impunere a clasicismului în culturile europene ale veacului nu trebuie privite drept declarații servile de supunere, ci drept impulsuri necesare pentru dezvoltarea particularizată a fiecăreia dintre ele, după cum afirma într-un mod extrem de clar și de convingător Paul Hazard: "Nu există nici o țară
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
larg în cursul capitolului de față, reprezintă punctul central al neoclasicismelor literare care au marcat debutul secolului al XVIII-lea. Importanța lor rezidă, mai ales, în faptul de a fi coagulat aspirațiile către idealul de perfecțiune pe care-l propunea clasicismul, dar și în ilustrarea dorinței de depășire a provincialismului cultural. De aceea, în ciuda numeroaselor minusuri pe care le au și, mai ales, în ciuda faptului că la o privire superficială ar putea fi judecate drept manifestări epigonice, tratatele unui Gottshed, Luzán
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
despre care s-a afirmat că a ridicat estetica "la rangul unei științe riguroase, situând în locul postulatelor abstracte, realizarea concretă și expunerea științifică."108 Prestigiul imens al personalității autorului francez și a operei sale a funcționat, la fel ca și clasicismul în sine, într-o dublă direcție prin crearea de epigoni, dar și prin impulsionarea fertilă a urmașilor. Admirația unui model va genera, într-un final, un alt model. Așa după cum Horațiu, Longinus sau Aristotel l-au generat pe Boileau și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]