KorAP: Find »[drukola/base=cumani & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...36 37 38 ...47 >

1,164 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

latinii, feudalii greci din Tracia s-au manifestat ostili față de Ioniță, ei au încercat să împiedice trecerea Philipopolului în stăpânirea lui și au organizat o revoltă la Târnovo. Intervenția energică și succesele militare ale lui Ioniță în Tracia, obținute cu ajutorul cumanilor, au dus la o neașteptată apropiere între Imperiul latin și cel de la Niceea. Armistițiul încheiat între împăratul latin, Henric de Flandra, fratele lui Balduin, și împăratul bizantin, Theodor Lascaris, i-a permis lui Henric să-și concentreze forțele pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Kaloian era acum destul de puternic pentru a se opune presiunilor politice și militare ale regatului apostolic ungar și ale Imperiului de Constantinopol. În vremea domniei lui Asan Borilă (1207-1218), nepotul său, statul de la Târnovo a continuat să fie sprijinit de cumanii din nordul Dunării, dar a cunoscut un regres. Urmașii n-aveau personalitatea lui Kaloian. În acești ani, după 1207, s-au accentuat tendințele particulariste ale marilor feudali bulgari și români, susținuți de forțe politice externe. La slăbirea statului Asăneștilor au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
capăt ostilităților. Țarul bulgar a înțeles că pentru a-și atinge scopul, cucerirea Constantinopolului, era necesară consolidarea stăpânirii în nordul țării, el temându-se de o năvălire a regelui Ungariei în Bulgaria. În acest scop, el a strâns relațiile cu cumanii și românii din nordul Dunării și a încercat să încorporeze statului său Serbia, ca și ținuturile românești din nordul fluviului. El a dus lupte înverșunate cu regatul Ungariei pentru stăpânirea Severinului, punct strategic important de control a teritoriului nord-dunărean. Într-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
este acel "modus vivendi" stabilit între români și alogeni (vezi Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, București, 1901, p. 338). Rolul acestor popoare migratoare târzii (vezi pe larg cap. X) trebuie privit cu prudență, fără a fi subestimat, dar nici exagerat. Astfel erau cumanii, statorniciți pe teritoriile românești, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, teritorii numite de izvoarele istorice "Cumania". Denumirea aceasta indică, pe lângă sensul geografic, și statutul de putere dominantă politică și militară a cumanilor suprapuse celei locale (românești), fără

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dar nici exagerat. Astfel erau cumanii, statorniciți pe teritoriile românești, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, teritorii numite de izvoarele istorice "Cumania". Denumirea aceasta indică, pe lângă sensul geografic, și statutul de putere dominantă politică și militară a cumanilor suprapuse celei locale (românești), fără a cunoaște formele instituționale ale dominației. Cumanii reprezentau, în vremea aceasta, o problemă și pentru Imperiul bizantin și Regatul ungar. Izvoarele îi arată pe cumani și pe români ca aliați pe tărâm militar, ca în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
doua jumătate a secolului al XI-lea, teritorii numite de izvoarele istorice "Cumania". Denumirea aceasta indică, pe lângă sensul geografic, și statutul de putere dominantă politică și militară a cumanilor suprapuse celei locale (românești), fără a cunoaște formele instituționale ale dominației. Cumanii reprezentau, în vremea aceasta, o problemă și pentru Imperiul bizantin și Regatul ungar. Izvoarele îi arată pe cumani și pe români ca aliați pe tărâm militar, ca în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
geografic, și statutul de putere dominantă politică și militară a cumanilor suprapuse celei locale (românești), fără a cunoaște formele instituționale ale dominației. Cumanii reprezentau, în vremea aceasta, o problemă și pentru Imperiul bizantin și Regatul ungar. Izvoarele îi arată pe cumani și pe români ca aliați pe tărâm militar, ca în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți de cumani și români, în acest sens, cronicarul Nicetas Choniates arată că, în 1199, sciții (cumanii) împreună cu o ceată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
reprezentau, în vremea aceasta, o problemă și pentru Imperiul bizantin și Regatul ungar. Izvoarele îi arată pe cumani și pe români ca aliați pe tărâm militar, ca în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți de cumani și români, în acest sens, cronicarul Nicetas Choniates arată că, în 1199, sciții (cumanii) împreună cu o ceată de vlahi au trecut Istrul", cu referire la românii nord-dunăreni. Pe la 1210, când la Vidin a izbucnit o răscoală, în ajutorul țarului Asan

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
îi arată pe cumani și pe români ca aliați pe tărâm militar, ca în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți de cumani și români, în acest sens, cronicarul Nicetas Choniates arată că, în 1199, sciții (cumanii) împreună cu o ceată de vlahi au trecut Istrul", cu referire la românii nord-dunăreni. Pe la 1210, când la Vidin a izbucnit o răscoală, în ajutorul țarului Asan Borilă a venit o oaste condusă de comitele Ioachim de Sibiu, alcătuită din "sași

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Țara Bârsei, în 1211, de către regele Andrei II al Ungariei reprezenta un scut față de pericolul cuman, autoritatea regatului în sudul Transilvaniei încă nu era consolidată. În acești ani de la începutul secolului al XIII-lea, politica papală miza pe creștinarea cumanilor și atragerea lor la catolicism. În 1227, papa Grigore IX aprecia că "autoritatea apostolică s-a bucurat întotdeauna de mare prețuire în Cumania". În 1228, el constata dorința de sedentarizare a cumanilor. Politica papală își arăta roadele: călugării dominicani din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al XIII-lea, politica papală miza pe creștinarea cumanilor și atragerea lor la catolicism. În 1227, papa Grigore IX aprecia că "autoritatea apostolică s-a bucurat întotdeauna de mare prețuire în Cumania". În 1228, el constata dorința de sedentarizare a cumanilor. Politica papală își arăta roadele: călugării dominicani din regatul Ungariei au contribuit la înființarea unui "episcopat catolic", în frunte cu Teodoric, în Milcovia, localizarea sa este incertă, undeva în apropierea Țării Bârsei, în nord-estul Munteniei și sud-vestul Moldovei. A fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de la sud de Carpați, a apărut un adevărat cap de pod, prin care regele ungar urmărea promovarea unei politici de expansiune în sudul Dunării. Dar regele va avea surpriza de a întâlni în teritoriile de la sud de Carpați nu pe cumani, dominatorii de până atunci, ci pe români!31 Aceștia "sparg", în sfârșit, după o mie de ani de tăcere, "crusta" istoriei și, în felul acesta, în secolul al XIII-lea, fenomenul românesc iese la lumină în toată amploarea sa. Să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
iar unii, atât unguri cât și germani, împreună cu alți credincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și, astfel, alcătuiesc un singur popor cu acești români". Având în vedere cele de mai sus, papa îl împuternicește pe episcopul cumanilor să orânduiască un păstor catolic pentru români. Din această scrisoare, datată 1234, document major al istoriei noastre medievale, răzbate o lume românească vie, autentică, organizată politic și bisericesc, în jurul arcului carpatic, dar nu numai acolo. Papa se arată îngrijorat de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fi cel din 1148, când o căpetenie "cumană", Lazăr, a înfrânt armata bizantină în nordul Dunării. La sfârșitul secolului al XII-lea, în lupta Asăneștilor cu Bizanțul, ei apelează la românii din nordul Dunării. Acestora li s-au alăturat și cumanii, care dominau această regiune. Un nucleu politic cu alte trăsături s-a constituit în sud-vestul Moldovei, extinzându-se și în nord-estul Munteniei, în zona de curbură a Carpaților, aflat în sfera intereselor cavalerilor teutoni, la începutul secolului al XIII-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
extinzându-se și în nord-estul Munteniei, în zona de curbură a Carpaților, aflat în sfera intereselor cavalerilor teutoni, la începutul secolului al XIII-lea. Concret, este vorba despre intervalul prezenței lor în Țara Bârsei (1211-1225), inclusă din 1228 în Episcopia cumanilor-a se vedea și scrisoarea papei Grigore IX din 1234, amintită de noi mai sus. Astfel, ierarhia bisericească constituită aici presupunea în mod necesar o organizare politică anterioară în această regiune, pentru a se putea opune infiltrărilor patronate de biserica

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din 933-955, triburile cabare au fost retrase în rezervă în estul Ungariei și în Câmpia Crișurilor, pentru apărarea întăriturilor din zonă. După organizarea regalității ungare, în prima jumătate a secolului al XI-lea, și după luptele regelui Ladislau I împotriva cumanilor, o bună parte a cabarilor, numiți acum sikuli, a fost mutată în sudul Transilvaniei. Secuii au ocupat aici teritoriul estic al viitoarelor scaune secuiești: Konigsbodon. Viețuirea și deplasările secuilor se pot reconstitui, pe lângă anumite toponime, și prin analiza numirii viitoarelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în cadrul voievodatului. În 1291, la Alba Iulia, în prezența regelui Andrei III, avea loc congregația țării, cu participarea secuilor alături de nobilii unguri, sași și români. În anul următor, 1292, secuii figurează alături de marii dregători ai regatului, împreună cu nobilii, sașii și cumanii, la Buda, ca stare privilegiată, la fel și la Pesta, în 1298.44 Pe teritoriile amintite mai sus au existat în această vreme colectivități românești și grupuri de pecenegi-regele Andrei II, în diploma din 1224, vorbea despre "pădurea românilor și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prerogative politice, în 1291, și participa alături de alte stări privilegiate la congregația ținută la Alba Iulia, în prezența regelui Andrei III. În 1298, are loc o nouă congregație a regatului, la Pesta, cu toți nobilii unguri, cu secuii, sașii și cumanii. Astfel, la sfârșitul secolului al XIII-lea, comunitatea săsească (universitas saxonum), cf. textului diplomei Andreanum și teritoriului propriu din sudul Transilvaniei, își fixase locul în sistemul de guvernare al Transilvaniei, ca stare privilegiată și factor politic în țară. 48 La

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din "frați preoți" (călugări) ce constituiau clerul ordinului și din "frați slujitori" care aveau obligații față de nobili. Cavalerii teutoni au fost aduși în Țara Bârsei (colțul de sud-est al Transilvaniei) în scopuri militare, pentru apărarea graniței sudice a regatului împotriva cumanilor, dar și social-politice, pentru consolidarea regalității și feudalității ungare. În plus, cavalerii au fost aduși aici din rațiuni de prozelitism: aducerea sub ascultarea bisericii catolice a populației românești ortodoxe din aceste părți. Cavalerii teutoni sau "cruciații ospitalieri ai ordinului Sfintei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sate și târguri, cu instituții proprii economice și social-politice. Existau și cetăți modeste ale românilor din lemn și pământ, precum cea descoperită lângă Hărman (jud. Brașov), alături de care cavalerii și-au construit cetăți și orașe de lemn, pentru apărarea împotriva cumanilor. Având în vedere misiunea lor principală, de apărare a sud-estului Transilvaniei, cavalerii erau scutiți de obligația de găzduire a voievodului Transilvaniei, de orice dări, inclusiv de dinarii liberi și de pondere, iar ei nu puteau fi judecați de nici o instanță

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al X-lea, românii erau închegați ca unitate de neam și limbă, iar sub aspect social-economic se aflau în plin feudalism timpuriu. Evoluția lor firească a fost brutal întreruptă de năvălirea noilor popoare migratoare de rasă turcă, pecenegii, uzii și cumanii, urmate mai târziu de mongoli, începutul secolului al X-lea și mijlocul secolului al XIII-lea. Năvălirile acestor populații au avut urmări negative asupra evoluției societății românești, dominația lor apăsătoare a întârziat cu două veacuri nașterea statului medieval românesc. Unii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În urma acestor tulburări, Bizanțul a pierdut temporar controlul politic asupra teritoriilor dintre Dunăre și Haemus, unde stăpânirea sa a devenit pur nominală. Numai în 1091, după ce a mobilizat o armată puternică (inclusiv vlahii sud-dunăreni) și după ce și-a asigurat sprijinul cumanilor, împăratul Alexe I Comnenul a înfrânt pe pecenegi, la Lebunion, fapt ce a dus la eliminarea lor ca factor politic și militar în sud-estul Europei. Dar ei nu au încetat să existe ca popor, efective pecenege continuau să fie semnalate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Din alte izvoare rezultă că grupuri de pecenegi au rămas în nordul Dunării și Mării Negre, la începutul secolului al XII-lea. Unele din triburile pecenege au mai sălășluit o vreme în stepele nord-pontice, apoi, pentru a nu fi nimicite de cumani, în înaintarea lor, au intrat în serviciul cnejilor ruși și s-au așezat în sudul Rusiei, împreună cu uzii și berendeii. În letopisețele rusești, ultima atestare a pecenegilor datează din 1169, dar ei erau deja incluși alături de alte popoare în uniunea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au devastat teritoriile bizantine, după cum relatează Anna Comnena. Un ultim atac al pecenegilor împotriva Bizanțului pare să se fi produs la începutul domniei lui Ioan II Comnenul (1118-1143), opinia generală este că invazia aparține pecenegilor, dar alte izvoare vorbesc despre cumani. Operațiile militare din zonă sunt descrise de cronicarii Cinnamos, Nicetas Choniates și de Eustathios al Thessalonicului, ei vorbesc despre "sciți", nume sub care istoricii bizantini desemnau neamurile din stepele nord-pontice. Acești pecenegi se refugiaseră în sudul Dunării, după ce au fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
neamurile din stepele nord-pontice. Acești pecenegi se refugiaseră în sudul Dunării, după ce au fost izgoniți din sudul Rusiei de cneazul Vladimir Monomahul, în 1121, împreună cu berendeii (vezi mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]