1,932 matches
-
mă priveau ciudat acuma. Dintrodată aveau înțelesuri și dorinți; parcă ardeau plini de altă viață. Nu, nu era o deșteptare a simțurilor mele, asta o pot spune cu credință; nu vedeam ceea ce nu era; într-însa, în ochii ei, se deșteptase ceva, care mă tulbura, mă cucerea. Iar n-am băgat de samă când s-a strecurat afară. Am rămas singur. M-am întins pe pat cu fața în sus. Și dintrodată am văzut-o, mi-am înfățișat-o în gând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de demult, 1908 Fiorul a apărut prima dată în Viața românească, nr. 10 din octombrie 1907. Profira Sadoveanu notează că o anume Polixenia, „femeie simplă“, ar fi fost modelul real. Codrultc "Codrul" Eu știu de la bunicul Manole multe istorii vechi. Deștepta el din când în când lumea lui, a tinereții, adormită în veșnică liniște - și totdeauna când vorbea, îmi aduc aminte, pâlpâia în sobă focul și vânt de toamnă se strecura oftând pe la ferestre. Cum povestea el anume nu pot să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
știu; acuma nu-l mai aud; căci s-a călătorit și bunicul spre lumea umbrelor. Mi-a rămas totuși ceva în suflet, și parcă răsună în mine, în singurătatea ce mă împresură, din când în când, glas domol- și se deșteaptă fantome. Ș-așa - îmi spunea parcă bunicul Manole - am cunoscut eu atuncea, încolo, spre munte, pe un pădurar pe care îl chema Voinea... Codrii Antileștilor stăpâneau o întindere de cincisprezece mii de fălci, erau codri bătrâni, codri nestrăbătuți; și pădurarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
oprise și stătea neclintit, ca de piatră, cu coada întinsă, cu botul spre un pâlc de tufe mărunte. Eu mă întorsei, cu Voinea. Auzii, după ce cotii după un pâlc de copaci, strigătul cunoscut. Aici, Hector! Într-un târziu, câteva bubuituri deșteptară singurătățile; liniște se făcu după aceea pretutindeni; contenise și bocănirea securii în pădure. M-a căutat pesemne și pe acasă... zise deodată Voinea, lângă mine. —Cine? boierul? — Da. Văd că m-a găsit și nu mi-a spus nimic. Eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
românești, unde era liniște, răcoare și livezile risipeau adieri parfumate. La vârsta ei găsea puțină plăcere numai în aceste clipe de răgaz; iar în ceasurile când sta acasă lucrând la o cusătură ori la un călțun, icoanele văzute i se deșteptau în lumina umedă a ochilor. Viața care fierbea în juru-i săracă și năcăjită, figurile palide și flămânde, săptămânile și lunile de răbdare, toate, fără ca ea să-și deie samă, câteodată o făceau să râvnească la altă viață, să invidieze soarta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
multe, parcă o cercetau, parcă o spionau până în toate cutele îmbrăcămintei. Și toate vecinele încete, când ieșeau ca să-și culeagă de prin pulbere ori din marginea băltoagelor, odraslele târâtoare, aveau și-nspre dânsa o privire de înțeles, o privire ascuțită, care deștepta parcă o clipă obrazurile ofilite. Haia lui Sanis venea acu mai rar în odăița curată, în care ascultase povestirile triste de dragoste. Și când venea, avea o însuflețire ciudată, aducând vești de prin alte părți ale târgului, despre greșala unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
când venea, avea o însuflețire ciudată, aducând vești de prin alte părți ale târgului, despre greșala unei fete, despre despărțenia unei cucoane. Vorbea cu amănunte, se interesa de intrigile de dragoste cu sete, parcă o viață nouă și chinuită se deșteptase într-însa. Vorbi de câteva ori, cu teamă însă, și despre Ștefan Bucșan. — Am aflat și despre domnu Bucșan ceva... —Ce-ai aflat? — Am aflat că acu un an fata lui Gavrilaș îi scria bilete de dragoste... Bine, putea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Fata lui Sanis tăcu iar și rămase privind cu luare-aminte, cu curiozitate, la obrazul bolnavei, pătat ușor în umerii obrajilor și pe frunte. Ce te uiți așa la mine? zise deodată Tudorița, ridicându-se în picioare. În glas i se deșteptase un fior de mânie. —Poate te superi? întrebă Haia arătându-și dinții. —Haie! strigă deodată Tudorița privind-o țintă. Tu nu-mi mai ești prietină. Văd eu bine că nu-mi ești prietină... Vii să mă spionezi... Pe urmă umbli
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
primi alăturea pe oaspetele acesta necunoscut, slab, care scheuna tremurat. —Nu-i de toate lunile... șopti iar moașa. Dar are să trăiască... Bine că-i băiet... Lehuza nu zicea nimic. Auzea cum umblă pași împrejurul ei, căci toate simțurile i se deșteptaseră, ațâțate; dar nu se întorcea să vadă ce se petrece în casă; simțea ceva cald lângă piept și începu să se gândească cu ochii ațintiți în tavan la tovarășul năcazurilor ei, pe care avea să-l crească dânsa, să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
știu... vorbi Isailă cojocarul. Se vede după căutătură. Eu parcă spun ceva? Ia și eu cu nacazurile și cu gândurile mele. Moșneagul se aplecă asupra cojocului lui și prinse a mormăi pe nas un cântec. Într-un târziu i se deșteptă glasul, trăgănat și melancolic: De friguri zaci și te scoli... De dragoste zaci și mori... — Nu te uita la ce spun eu... zise el cătră flăcău... Aista-i un cântec din tinerețele mele... Amândoi râdeau uitându-se unul la altul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Deodată, în ziua tristă și fără soare, care se prefira prin cetinile înzăpezite și învăluia ca într-o negură bolțile de dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un tremur, ca o chemare, un sunet nou se deștepta în munte: un glas de corn. Boghean tresări, tulburat, și ridică fruntea. Cunoștea cornul. Era al lui moș Calistru. Și înțelegea că-i un semn de primejdie. Își aplecă țeava puștii, stătu la îndoială. Cânii se apropiau. Cornul se stânse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cantorul o cetise în toate zilele vieții lui. Puține și scurte fuseseră zilele acestei vieții. Puține și scurte și totuși întunecate de destule mânii. Iar după fiecare mânie, rugăciunea și împăcarea păreau mai scumpe.Cu toată tulburarea pe care o deșteptaseră în ea aceste aduceri-aminte, femeia observă atentă pe Nicula, așteptându-l să răspundă lui Dumnezeu, Maicii Preciste și „puterilor“. Ursake mai ceti o dată, simțindu-se pătruns de blândeță. Zâmbi mamei sale. — Voiam să-ți mai spun, zise nana Floarea, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
coborau de sus la vale se umflau. Nu recunoșteam nici oamenii, nici locurile, nu-i mai căutam pe frații și pe verii mei. M-am aruncat sub o poartă și am adormit, de oboseală, dar și de disperare. M-am deșteptat un ceas-două mai târziu. Era mai puțin întuneric, dar continua să toarne cu găleata și un bubuit surd îmi ajungea la urechi de peste tot, făcând să tremure lespedea pe care eram așezată. Ulicioara pe care mă aflam, de câte ori o cutreierasem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
tatăl tău trebuie să-l convingi. — Totuși, nu Mariam ar fi cea care ar putea refuza să se mărite! Dacă ar cuteza să scoată fie și un sunet, i-ar rupe oasele! — Rămâne logodnicul! Nu pricepeam. Cu siguranță nu mă deșteptasem bine. — Zeruali? — Da’ cine altcineva, și nu te mai uita la mine cu ochii ăștia! Scoală-te și hai după mine! Pe drum, mi-a explicat stratagema. Nu la ușa bogatului bandit trebuia să batem, ci la aceea a unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
vedea doar pânza albă, foarte aproape de el. Spectatorii dispăruseră. Adversarii erau un detaliu neglijabil, un fel de energie invizibilă care îl respingea, dar nu îl rănea. Focul îl simțea în spate, în biciul care-i amintea de inviolabilitatea organismului său, deșteptând durerea aceea bine dozată, niciodată destul de intensă ca să-l facă să se prăbușească, dar nici ușor de îndurat. Loviturile de bici deveniseră o obsesie. Nu avea altă cale de ieșire decât să ajungă la altar. Furia lui Antonius își schimbă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Tu eziți. Ți-e teamă să faci rău cuiva, să rănești... Lovește cu hotărâre. Ești gladiator, Valerius. Valerius tresări. Într-o clipă, revăzu coliba în care îl îngrijise pe Titus și auzi cuvintele acestuia: „Tu, gladiator“... Revolta pe care o deșteptaseră în el cuvintele acelea nu anticipa oare situația în care se afla acum? Oftă. — Dar punctul tău slab care e? îl întrebă pe Marcus. Celălalt ridică din umeri, râzând. — Eu n-am nici un punct slab. Îi zâmbi lui Florius, punându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cu valuta pe care o arunc eu pe piață. Aș fi fost mai fericit în zilele de mult apuse. Pe Martina nu era nevoie să mă plătești cu bani. Puteai folosi toate celelalte articole în locul banilor murdari. Câteodată Banii îmi deșteaptă un sentiment straniu, de anxietate. Îmi amintește de vremea când Doris Arthur mi-a spus ceva de neiertat pe East Ninety-Fifth Street. Am impresia că totul a fost ulterior. Și că tu ești amestecat, nu-i așa? Ești, așa-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
cu tine? — Joci mult? — Da. Am jucat. Și tu joci, nu? Ești bun? — Firește, spuse el. Ce-ai zice de o partidă? Trece timpul mai ușor. — Sigur că da, am spus eu și m-am simțit învăluit de căldura interesului deșteptat brusc. Ce era oare? Perspectiva reabilitării, a revanșei? O să-i arăt eu, fir-ar al dracului să fie, mi-am spus eu, îl învăț eu minte pe mucosul ăla, pe student, pe abstinent, cu veselia lui căznită și cu diplomele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
cred că era femeie. Am stat nemișcat ca-n mormânt, el a dat din cap, a plecat și atunci m-am întors ca să pun mâna pe pușcă. NU MAI ERA ACOLO. O mutase de cealaltă parte a focului. Mamă, ce deștept mai era! Și-ți mai zic ceva, domnule Vânător stilat. Poate că nu l-am prins pe ticălos, dar el m-a făcut mai bărbat decât o să fii dumneata vreodată. VINO ȘI PRINDE-MĂ - parcă asta voia să zică atunci când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
e criză la toată Europa?!», adică era pericol de răspundeam la provocări, noi ne ambalam și gata, izbucnea războiul. Poate era bine, nu zic nu, aveam demnitate, băgam Europa la idei. Poate Anglia, Franța, cine mai știe, și americanii se deșteptau mai de dimineață, nu poți ști niciodată. Nu discutam noi altfel cu Hitler, cu Stalin și cu cine mai venea să ne-ntrebe de mamă? Crezi că ne mai lua Basarabia sau Ardealul dacă porneam noi războiul?“ Pericolul era altul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
M-am gîndit la cît de puține aveam să-i ofer și cît de multe voiam de la ea. — Îți sfîrÎie creierul, Daniel, zise ea. Ce tot urzești acolo? Mi-am Început relatarea cu zorii aceia de demult, cînd m-am deșteptat și nu-mi puteam aminti chipul mamei, și nu m-am oprit pînă cînd n-am amintit lumea de penumbre pe care o intuisem chiar În acea dimineață, În casa Nuriei Monfort. Bea mă asculta În tăcere, cu o atenție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
pe strada Ganduxer, am băgat de seamă că Fermín se făcuse ghem sub pardesiu și tot trăgea la aghioase, cu gura deschisă și cu chipul fericit. Autobuzul se prelingea printre domnii scrobiți pe de promenada San Gervasio, cînd Fermín se deșteptă brusc. L-am visat pe părintele Fernando, Îmi zise. Numai că În visul meu, era echipat ca centru Înaintaș la Real Madrid și avea lîngă el cupa Ligii, de aur lucitor și curată ca lacrima. — Adică? am Întrebat eu. — Dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
ducea pe Bea, două puncte de lumină adîncindu-se Într-un puț de beznă. N-am izbutit să adorm pînă cînd zorii nu au revărsat peste fereastra camerei mele o sută de tonuri cenușii, care de care mai pesimiste. M-a deșteptat Fermín, care azvîrlea cu pietricele În geam, din piața bisericii. M-am Îmbrăcat cu ce mi-a venit la Îndemînă și am coborît să-i deschid. Fermín aducea cu sine entuziasmul lui insuportabil de luni dimineața. Am ridicat grilajul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
apropiaților. E mai bine așa, Își spunea Jacinta. N-avea timp de prostii. Tot timpul ei era Închinat Penélopei. Îi citea, o Însoțea pretutindeni, o Îmbăia, o Îmbrăca, o dezbrăca, o pieptăna, o scotea la plimbare, o culca și o deștepta. Însă mai ales vorbea cu ea. Toți o luau drept o doică lunatică, o fată bătrînă fără altă viață În afară de slujba din casă, Însă nimeni nu știa adevărul: Jacinta nu era doar mama Penélopei, dar era și prietena ei cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
vindea sufletul pe bucățele și să se teamă că dacă, Într-o bună zi, avea să ajungă s-o merite pe Penélope, atunci nu va mai fi rămas nimic din acel Julián care o văzuse prima oară. Uneori, Julián se deștepta În zori, arzînd de mînie, dornic să-și declare În fața lumii adevăratele sentimente, să-l Înfrunte pe don Ricardo, spunîndu-i că nu-l interesau nicidecum averea lui, șansele lui de viitor și compania sa, că nu o voia decît pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]