1,480 matches
-
frîu, de un cult excesiv al individului. Cugetul lui Nietzsche îi robește. Toți pregătesc și anunță mesiile de mîine: supraoameni”. Textul exprimă - „în oglindă” - sensibilitatea estetico-ideologică a comentatorului, opțiunea sa pentru apropierea prozei de poezia lirică, refuzul „anecdoticului” tradițional, gustul decadent pentru „geniul melancolic” al modernității, sensibilitatea social(ist)ă pentru marginali și dezmoșteniți: „Vagabonzii și cerșetorii defilează, desenați cu o nemaipomenită îndrăzneală și poetizați, în decorul cel mai încîntător; cum zice Vogue: realism liric. Nenorocul, mizeria, lenea, vițiul, alcoolul, totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
XX-lea, ca o reacție împotriva provincialismului și a verismului în artă. Originile sale intelectuale sînt, pe de o parte, cultura politică anarhistă, naționalistă, socialistă și sindicalistă - de sorginte soreliană - a Italiei post-Risorgimento și, pe de altă parte, estetismul „independenților” decadenți (Marinetti a fost inițial un discipol al lui Gabriele d’Annunzio), sursele filozofice asumate fiind intuiționismul lui Bergson, pragmatismul lui William James și vitalismul lui Friedrich Nietzsche. Poemele lui Whitman și Verhaeren (cu ale sale „orașe tentaculare”) au reprezentat, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Simultaneismul“ al aproape adolescentului Ion Vinea (1915), vădește în schimb o destul de bună familiarizare cu principalele tendințe ale poeziei noi. Autorul articolului vede - nu fără temei - în noile curente postsimboliste o tendință de extravertire a poeziei (după introvertirea nevrotică a decadenților) și o formă modernă de mimesis liric: „Poetica contemporană derivă de la Walt Whitman și Émile Verhaeren, și caracteristica ei (vorbind în termeni generali) e sforțarea de a reda cît mai fidel viața modernă. Aceasta se poate vedea și din școlile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
va fi promovat de ei atît înainte, cît și după apariția lui din 1927. Atitudine cît se poate de logică: nu era, oare, Arghezi cel mai important deschizător de drum al modernismului românesc, acela care aclimatizase cel mai convingător estetismul decadent și morbid în solul sănătos al tradiției autohton(ist)e? Faptul că îi tăia lui Ion Vinea „bucățile cele mai libere” în perioada cînd scria la Cronica (1915-1916) rămîne doar un detaliu... În nr. 76, Contimporanul găzduiește o anchetă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
revistei conduse de Sașa Pană, mai precis, prin „excomunicarea” lui Ilarie Voronca și prin victoria opțiunii lui Roll pentru o hardline ideologică bolșevizantă, antimodernistă, bref, pentru o „avangardă politică” în locul celei „estetice”, denunțată ca „emasculată”, „sterilă”, „mistică”, făcînd „jocurile burgheziei decadente și profasciste”. Același tip de argumente la adresa suprarealismului vor fi vehiculate, de altfel, și în perioada dictaturii preletariatului... În numărul 47 (septembrie 1924) al Contimporanului este publicată următoarea notiță: „Marinetti și Prampolini ne scriu: Scumpi amici, așteptînd marea plăcere de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
apropiat foarte de tradiția ocultă a marii arte: cea numenală și deasupra valorilor estetice” este scos, astfel, de sub incidența interpretărilor reductive, fie ele „tradiționaliste” sau „moderniste”, și așezat sub zodia unei vizionarism integrator: „A face din Arghezi un poet al decadenții, pervers adorator al hidosului, dovedește o desăvîrșită neînțelegere a mesagiului poetic al dlui Arghezi, care constă în anexarea tuturor domeniilor și instituirea pentru sensibilitatea noastră a unui platou de unde toată creațiunea, scîrnavă sau îngerească, să se poată vedea, ridicată și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Virgil Teodorescu, Paul Păun, Maxy, Gellu Naum ș.a. erau militanți radicali de stînga). Odată cu instaurarea dogmatismului realist-socialist, componenta de libertate artistică - anarhică, revoltată, ludică și imaginativă - trebuia însă abandonată în favoarea „necesității înțelese” a Revoluției proletare și denunțată ca reminiscență burgheză, „decadentă”. În deceniul șapte, recuperarea estetică a avangardei interbelice s-a produs pe o linie ideologică marxizantă (în virtutea opțiunilor politice de stînga ale majorității avangardiștilor interbelici, dar și ca replică pozitivă la „dezumanizarea”, „alienarea” și „reificarea” artei în societatea capitalistă contemporană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
escroc și mecena Alexandru Bogdan-Pitești, figură informală excentrică a epocii, protector și susținător al primei noastre modernități artistice. Repatriat din Franța după o tinerețe anarhistă și aventuroasă, acesta a intermediat, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, vizita oficială a „magului” decadent Josephin „Sâr” Peladan (al cărei succes are o notă certă de spectacol provincial) și a sponsorizat expoziția din 1908 de la București a pictorilor impresioniști Derain, Forain și Galanis, invitați de emulul lor Iosif Iser. Cu toate contradicțiile aferente, rolul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Marin, Eseu despre textul poetic II, Editura Cartea Românească, București, 1986 Mioc, Simion, Opera lui Ion Vinea, Editura Minerva, București, 1972 Mirodan, Al., Dicționarul neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română, Editura Minimum, Tel Aviv, 1986 Mitchievici, Angelo, „Portretul unui decadent - Alexandru Bogdan-Pitești”, în revista Ex Ponto, Constanța, nr. 3 (12), anul IV, iulie-septembrie 2006, pp. 108-119 Mîndra, Mihai, „Felix Aderca: jewishness and modernism”, publicat în Studia Hebraica, nr. 1, București, 2001 Modernismul în literatura română. Contribuții bibliografice, București, Biblioteca Centrală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dispută, dar, când vru să deschidă gura, se pomeni lângă el cu individul cu figură de hingher, care începu imediat să latre dojenitor și paternalist: Asta nu e poezie scrisă de Eminescu!... Nu e "Împărat și proletar"!!... E o poezie decadentă, burgheză și reacționară!!!... V-ați adunat aici, ca să ascultați poezii burgheze și reacționare, tovarăși studenți?... Cum se poate așa ceva?... De-asta vă ține partidul și guvernul la școală?... Iar dumitale, tovarășe, continuă vigilentul, întorcându-se cu trupul lui mătăhălos spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
se potrivește mai bine cu rochia ei venită direct de pe podiumurile de modă de la Paris. Pe mama, care, de când o cunosc eu, n-a avut altă decorațiune decât verigheta simplă, de aur. Pe mama, care consideră ca metodă de răsfăț decadent o baie fierbinte și un ulei organic cu aromaterapie, pe care i-l dă cea mai bună prietenă a ei din Iowa - o fermieră lesbiană / camaradă într-ale artei, care-și face singură săpunul. Pe mama, a cărei garderobă este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
mod mai plăcut să-ți începi ziua. Am întins brațul peste masă și i-am strâns mâna lui Randall. — Ei, bine, pot să-mi imaginez un mod mai plăcut... dar numai pe ăla. Randall a rânjit către mine. După masajul decadent, îl smulsesem de lângă laptop și-l trăsesem înapoi în pat. — M-am gândit că după masă am putea să mergem pentru niște cumpărături pe Faubourg St.-Honoré, a zis el. E la o scurtă distanță de mers pe jos de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
părea atras la fel de mult de frumusețea feminină ca și de cea masculină și Harland (care era căsătorit) datorită interesului său față de ceea ce, odată, se numea estetism și acum Începea să se cheme, pe măsură ce se apropia le fin de siècle, spirit decadent. În fapt, toți trei erau prieteni ai lui Oscar Wilde, mentorul acestei mișcări artistice În Anglia. Chiar dacă se ținea la distanță de Wilde și de aura de scandal sexual pe care acesta o purta cu sine pretutindeni, aceasta nu afecta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
abil, cu o soție mărginită și Îngâmfată, care comisese o faptă necinstită În trecut, În ciuda căreia spectatorului i se cerea să Îl compătimească atunci când era amenințat cu demascarea de către o aventurieră fără scrupule și să aprobe eforturile unui prieten aristocrat decadent de a-l salva. Aristocratul cel decadent, evident copiat după modelul creatorului său, era incapabil să deschidă gura fără a scoate o epigramă sau un paradox. „- Ador să vorbesc despre nimic, tată. Este singurul lucru despre care știu câte ceva. — Pari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
care comisese o faptă necinstită În trecut, În ciuda căreia spectatorului i se cerea să Îl compătimească atunci când era amenințat cu demascarea de către o aventurieră fără scrupule și să aprobe eforturile unui prieten aristocrat decadent de a-l salva. Aristocratul cel decadent, evident copiat după modelul creatorului său, era incapabil să deschidă gura fără a scoate o epigramă sau un paradox. „- Ador să vorbesc despre nimic, tată. Este singurul lucru despre care știu câte ceva. — Pari să trăiești În Întregime de dragul plăcerii. — Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
de mii. Amenința vizibil să se transforme Într-un roman scurt sau mai degrabă de lungime medie. Îl lăsă deoparte și se apucă de altă povestire, intitulată Vârsta ingrată, despre tinere care „ieșeau În lume“ Într-un context social londonez decadent, dar și aceasta ajunse În scurt timp să aibă ritmul și amplitudinea unui roman. O lăsă și pe aceasta deoparte și, În disperare de cauză, produse rapid o povestire de calibru ușor, denumită Ochelarii, ca să nu-l supere pe Scudder
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
asigură Dolores. Vultur-în-Zbor închise ochii. — Vă rog! Spuse el. — Ne roagă atât de politicos, rosti cu disperare Dolores. Așa că i-au povestit. De la Dolores a aflat că acel K era un oraș al celor netrebnici și decăzuți, oameni egoiști și decadenți, de care nici o femeie cumsecade n-ar fi vrut să se apropie. Doar că Vultur-în-Zbor nu era o femeie cumsecade. De la Virgil Jones a aflat ceea ce sperase să afle. Aici era locul de care vorbise Sispy. O insulă a nemuritorilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
mai Întorc doar pentru proces. Asfințea cînd am lipit plicul, iar luminile Estrellei de Mar tremurau peste Întinderea de apă Întunecată. Simțurile mi se ascuțeau cînd priveam la această peninsulă privată, cu teatrele și cursurile sale de scrimă, cu psihiatrul decadent și doctorița cu fața Învinețită, cu profesorul de tenis obsedat de mașina lui de mingi și cu decesele din lumea bună. Eram sigur că soluția crimelor de la reședința Hollinger nu rezida În legătura dintre Frank și producătorul de film retras
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1875_a_3200]
-
și tot ce câștigi îți vor fi ca pielea de om pe sub degete“. Teoria complotului era un slogan la ordinea zilei. De la Președintele Ahmadinejad până la ultimul amalleh din sud, toți credeau în forțele sioniste, gata să boicoteze Iranul, în America „decadentă, imperialistă“ și în ziariști BBC care le uzurpau Revoluția, precum șoarecii o bucată uscată de brânză. Era miercuri, 3 iunie 2009, și, la douăzeci și două treizeci, o întâlnire istorică urma să se-ntâmple: o dezbatere în direct, à l
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
fenomen, realizată de Adrian Marino dintr-o perspectivă psihologizant-moralizatoare, este Întru totul elocventă. Revenind Însă la sfârșitul veacului al XIX-lea, să aducem un prim și evident argument care ar pleda pentru Înrudirea celor două tendințe: parte din autorii considerați decadenți „propriu-ziși” sau anticipând curentul sunt ei Înșiși dandy, măcar Într-un interval al vieții lor. Să ne amintim doar faptul că scriitorii din jurul revistei Le Décadent littéraire et artistique sau al rivalei sale, La Décadence, ambele apărute În 1886, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
et artistique sau al rivalei sale, La Décadence, ambele apărute În 1886, și-i revendică drept Înaintași pe Baudelaire și Gautier. Sau că Huysmans, cu al său des Esseintes, eroul romanului În răspăr (1884), marchează un cap de serie pentru decadenți, dar și o nouă etapă În turmentata istorie a dandysmului francez. În ce privește Însă platformele estetice, atunci când Îi avem În vedere pe decadenții dandy, cu precădere pe scriitori, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Anatema pe care „radicalii” o ridică Împotriva clasicismului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
că Huysmans, cu al său des Esseintes, eroul romanului În răspăr (1884), marchează un cap de serie pentru decadenți, dar și o nouă etapă În turmentata istorie a dandysmului francez. În ce privește Însă platformele estetice, atunci când Îi avem În vedere pe decadenții dandy, cu precădere pe scriitori, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Anatema pe care „radicalii” o ridică Împotriva clasicismului, a realismului sau naturalismului nu stârnește același ecou În paginile tuturor. Vom observa cu surprindere cum, de pildă, o briză neoclasică adie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
facem bilanțul cuvintelor-cheie din arsenalurile acestora: hiperestetism, cultul formei, individualism, narcisism, spirit antiburghez, negativitate extinsă, gust novator cu forță de șoc, dar și blazare, stilizare a trăitului, predilecție pentru artificial, efeminare, devitalizare, fascinație a morbidului, suflu agonic. În Franța, euforia decadenților nu ține mai mult de un deceniu. Poate nici atât. La finele anilor 1880, majoritatea autorilor din jurul lui Le Décadent părăsesc revista lui Anatole Baju și, În frunte cu Paul Verlaine, trec În echipa „simboliștilor”. „În 1886, când Jean Moréas și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Verlaine, trec În echipa „simboliștilor”. „În 1886, când Jean Moréas și-a publicat Manifestul simbolist În Le Figaro, unui număr din ce În ce mai mare de scriitori parizieni antitradiționaliști noua denumire li s-a părut convenabilă. Până În 1888 Însă, cei care se autodeclarau decadenți ajunseseră să fie socotiți simpli adepți ai lui Anatole Baju, a cărui reputație literară nu era nicidecum capabilă să confere credibilitate unei mișcări literare autentice.” 1 O dată Încetată apariția revistei (În 1889), cuvântul pare definitiv compromis În epocă. El va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
spirit. Marelui poet i se datorează, În fapt, nașterea lui des Esseintes, deoarece el mediază Întâlnirea lui Montesquiou cu Huysmans, determinându-l pe acesta din urmă să Își compună celebrul personaj, În a cărui piele se străduiau să intre toți decadenții. La ora când Îl cunoaște, În casa lui Mallarmé, pe contele de Fezensac, parizianul de adopție, olandezul-francez Joris-Karl Huysmans e deja un scriitor consacrat, acceptat de mediile literare (ce-i drept, cu precădere de către naturaliștii lui Zola, pe care Însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]