KorAP: Find »[drukola/base=eugenie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...36 37 38 ...70 >

1,730 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225

în fața dulcelui reproș. Așa obișnuiau ei, și el, și ea. Da; va cânta la pian, pentru că e profesoară de pian. — Atunci nici nu se va mai atinge de el - adăugă Liduvina cu fermitate -. Și dacă nu, de ce se mai mărită? — Eugenia mea... - începu Augusto. — Ah! Deci o cheamă Eugenia și e profesoară de pian? - întrebă bucătăreasa. — Da, și ce? — Cea care locuiește cu unchiul și mătușa ei pe bulevardul Alameda, deasupra magazinului domnului Tiburcio? — Ea e. Ce, o cunoști? — Da... din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
distracțiile, romanele și dragostea. Din ceața vieții picură o dulce plictiseală, o licoare acrișor-dulceagă. Toate întâmplările astea cotidiene, nesemnificative; toate conversațiile astea dulcege cu care ucidem timpul și lungim viața, ce sunt dacă nu un plictis excesiv de dulce? O, Eugenia, Eugenia mea, floare a plictisului meu vital și inconștient, însoțește-mă în visele mele, visează în mine și cu mine!“ Și adormi. V Străbătea norii, vultur strălucitor, cu aripile puternice perlate de rouă, cu ochii prădalnici pironiți în ceața solară, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
scurt timp nu mai era decât o polcă. Sub fereastra dormitorului său se oprise o flașnetă și cânta. Iar sufletul lui Augusto răsfrângea note, nu gândea. „Esența lumii e muzicală! - își zise Augusto când muri ultima notă a minavetei -. Și Eugenia mea nu e tot muzicală? Orice lege e o lege a ritmului, iar ritmul e dragostea. Iată că divina dimineață, virginitatea zilei, îmi aduce o descoperire: dragostea este ritm. Știința ritmului e matematica: expresia sensibilă a dragostei e muzica. Expresia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
altuia într-o armonie prestabilită; suntem două monade reciproc complementare. Familia este adevărata celulă socială. Iar eu nu sunt altceva decât o moleculă. Ce poetică e știința! Maică, maica mea, iată-l pe fiul tău: sfătuiește-mă din ceruri! Eugenia, Eugenia mea...! Privi de jur-împrejur ca să vadă dacă era privit, deoarece se surprinsese îmbrățișând văzduhul. Și își spuse: „Dragostea e un extaz; ne scoate din noi înșine.“ La realitate - la realitate? - îl readuse zâmbetul Margaritei. — Ei, nimic nou? - o întrebă Augusto

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
confidentul solilocviilor, cel care-i primi secretele iubirii pentru Eugenia. „Vezi, Orfeule, îi spune el tăcut - trebuie să luptăm. Ce mă sfătuiești să fac? Dacă te-ar fi cunoscut mama... Dar stai, ai să vezi când o să dormi în poala Eugeniei, sub mâna ei caldă și dulce. Și-acum ce ne rămâne de făcut, Orfeule?“ Prânzul din ziua aceea fu melancolic, plimbarea melancolică, melancolică partida de șah și melancolic somnul de peste noapte. VI „Trebuie să iau o hotărâre - își spunea Augusto

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
plăcere, doamnă. Și Augusto intră. Doamna îl conduse în salon și, după ce-i spuse: „Așteptați puțin, mă duc să-l pun la loc pe Pichín al meu“, îl lăsă singur. În acel moment intră în salon un domn bătrân, unchiul Eugeniei, fără doar și poate. Purta ochelari fumurii și un fes pe cap. Se apropie de Augusto și, luând loc lângă el, îi adresă aceste cuvinte: — (Aici o frază în esperanto care vrea să însemne: Nu credeți și dumneavoastră, ca și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
rea, știi dumneata, dar capricioasă... Ce mai, a fost atât de răsfățată!... Când s-a întâmplat catastrofa aia cu fratele meu... — Catastrofă? - întrebă Augusto. — Da, și cum povestea e cunoscută de toată lumea, n-am de ce să ți-o ascund. Tatăl Eugeniei s-a sinucis după o operație bursieră total nefericită și a lăsat-o aproape în mizerie. I-a rămas o casă, grevată însă de-o ipotecă pe care i se duc toate veniturile. Și biata fată se îndârjește să economisească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Augusto -, că ar fi bine să existe doar o singură limbă? — Așa, așa! - exclamă entuziasmat don Fermín. — Da, domnule - zise mătușa cu fermitate -; o singură limbă, castiliana, și cel mult asturiana ca să vorbim cu servitorii, care nu sunt raționali. Mătușa Eugeniei era asturiană și avea o servitoare, tot asturiană, pe care o muștruluia în dialect. — Acum, dacă-i vorba de teorie - adăugă ea -, nu mi se pare o idee rea să existe o singură limbă. Pentru că bărbatul ăsta al meu, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
lume diferită, din acel interior al lumii noastre. Măruntaiele istoriei sunt o contraistorie, sunt un proces invers pe care-l urmează. Fluviul subteran curge dinspre mare către izvor. Îmi strălucesc și-acum pe cerul singurătății mele cei doi ochi ai Eugeniei. Îmi strălucesc cu scăpărarea lacrimilor mamei. Și mă fac să cred că exist, dulce iluzie! Amo ergo sum! Dragostea asta, Orfeule, e ca ploaia binefăcătoare în care se destramă și se materializează ceața existenței. Grație dragostei îmi simt sufletul tangibil

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
o bancă de tortură; îl invada o pornire violentă să se ridice de pe el, să se plimbe prin salon, să pălmuiască aerul din jur, să țipe, să facă trăsnăi ca la circ, să uite că există. Nici doña Ermelinda, mătușa Eugeniei, nici don Fermín, soțul ei, anarhistul teoretic și mistic, nu izbuteau să-l aducă la realitate. — Zău, don Augusto - zicea doña Ermelinda -, eu cred că cel mai bine ar fi să aștepți, nu mai poate fi mult până la venirea ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
sau alb ca un crin atunci când ochii ei au să umple golul ușii? N-o să-mi explodeze oare inima în piept?“ Se auzi un freamăt ușor, ca de porumbiță care-și ia zborul, un ah! scurt și sec, și ochii Eugeniei, pe un chip plin de prospețimea vieții și pe un trup ce nu părea să apese deloc podeaua, dăruiră scenei o nouă și misterioasă lumină spirituală. Și Augusto se simți liniștit, enorm de liniștit, pironit pe scaun de parcă ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
intențiile dumitale din pricina celor petrecute... — Evident că nu! Așa e cu atât mai meritoriu. — La atac deci! Și ai reținut că suntem de partea dumitale și poți veni la noi acasă de câte ori vrei, indiferent dacă e sau nu pe placul Eugeniei. — Nevastă, dar ea n-a precizat că-i displac vizitele lui don Augusto!... Trebuie s-o câștigi cu forța, prietene, cu forța! Ai s-o cunoști mai bine și-ai să vezi ce hram poartă. E o femeie dintr-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
vrea s-o cunoști? — Da, dar... — Înțeleg, înțeleg. La luptă, dar, prietene dragă! — Sigur, sigur, și-acum rămâneți cu bine! Don Fermín îl luă la o parte pe Augusto ca să-i spună: — Uitasem să-ți spun că, dacă-i scrii Eugeniei, să-i scrii numele cu j nu cu ge, Eujenia, și del Arko, cu k: Eujenia Domingo del Arko. — De ce? — Pentru că în așteptarea zilei fericite când esperanto va fi unica limbă, una singură pentru toată omenirea, trebuie să scriem castiliana

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
să nu-ți spun? Da, mă-nduioșează. — Și ți-e frică? — Măi, nu fi prost! Nu mă tem de nimic. Pentru mine nu exiști decât tu. Da, știam! - zise plin de convingere Mauricio și, punându-și o mână pe genunchiul Eugeniei, o lăsă acolo. — Trebuie să te hotărăști, Mauricio. — La ce, scumpete, la ce? Cum adică la ce, omule, cum adică la ce? Să ne căsătorim odată! — Și din ce-o să trăim? — Din munca mea, până o să-ți găsești și tu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
pandantivele iubitei sale. Eugenia îl lăsa. — Uite, Eugenia, ca să te amuzi și dacă ții neapărat, poți să-i faci ochi dulci nătărăului. — Mauricio! — Ai dreptate; nu te supăra, scumpetea mea! - și, strângându-și brațul, își apropie capul de cel al Eugeniei, îi căută buzele cu ale lui, împreunându-și-le, cu ochii închiși, într-un sărut umed, tăcut și lung. — Mauricio! Și-l sărută pe ochi. Nu mai putem continua așa, Mauricio! — Cum? Păi e ceva mai bun decât asta? Crezi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
fi chiar eu unul? Eu sunt un pretendent, un solicitant; dar celălalt... celălalt mă bate gândul că nu mai e nici pretendent, nici solicitant; că nu pretinde și nici nu solicită, pentru că a obținut. Evident, nu altceva decât iubirea dulcei Eugenii. Nu altceva...?“ Un trup de femeie iradiind de prospețime, sănătate și bucurie, care trecu pe lângă el, îi întrerupse solilocviul și-l trase după sine. Începu să urmărească, aproape mecanic, acel trup, în vreme ce continua să vorbească de unul singur: „Și ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
și solicitat; poate că nici nu e la înălțimea meritelor ei... Dar ce bucurie emană micuța asta, și cu câtă grație îl salută pe cel de colo! De unde o fi scos asemenea ochi? Sunt aproape ca și ceilalți, ca ochii Eugeniei! Ce dulce trebuie să fie să-ți uiți de viață și de moarte în brațele ei! Să te lași legănat în ele ca în valuri de carne! Celălalt...! Celălalt însă nu este iubitul Eugeniei, nu e cel pe care-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
aproape ca și ceilalți, ca ochii Eugeniei! Ce dulce trebuie să fie să-ți uiți de viață și de moarte în brațele ei! Să te lași legănat în ele ca în valuri de carne! Celălalt...! Celălalt însă nu este iubitul Eugeniei, nu e cel pe care-l iubește ea; celălalt sunt eu; eu sunt altul!“ Ajungând la concluzia că el este altul, tânăra pe care o urmărea intră într-o casă. Augusto se opri cu ochii la casă. Și atunci își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
ca și cum s-ar fi aflat în vid. Simțea o puternică apăsare în piept. Îl sugruma o senzație angoasantă de solemnitate. Se așeză, pentru ca numaidecât să se ridice, și se distră privind tablourile atârnate pe pereți, printre care un portret al Eugeniei. Îi veni s-o ia la fugă, să evadeze. Dintr-odată, la auzul unor pași mărunți, își simți inima străpunsă de-un pumnal și capul invadat de negură. Ușa salonului se deschise și își făcu apariția Eugenia. Bietul de el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-i-l numaidecât. Apa tremura în pahar, dar și mai tare tremură în mâinile lui Augusto, care-o dădu de dușcă, în mare grabă, apa scurgându-i-se în barbă și el neslăbind din ochi în tot acest timp ochii Eugeniei. Dacă vreți - zise ea -, pun să vi se facă o ceașcă de ceai, de mușețel, sau de tei... Vă e mai bine? Nu, nu, n-a fost nimic; mulțumesc, Eugenia, mulțumesc - și se ștergea de apă pe barbă. — Bine, luați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
încă nu ești în situația de-a vorbi liniștit, ca niște buni prieteni. Ia să vedem! - și-i apucă mâna ca să-i ia pulsul. Și acesta începu să bată febril în sărmanul Augusto; se înroși tot, fruntea îi ardea. Ochii Eugeniei i se șterseră din privire și nu mai zări nimic decât o ceață, o ceață roșie. O clipă crezu că-și pierde cunoștința. — Fie-ți milă, Eugenia; fie-ți milă de mine! — Calmează-te, don Augusto, calmează-te. — Don Augusto

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
vorba de fericirea ei și noi toți nu se cade să ne preocupăm decât de ea, ba chiar să ne sacrificăm ca să și-o dobândească... — Dumneata, don Augusto, dumneata? — Eu, da, eu, doamnă! Sunt dispus să mă sacrific pentru fericirea Eugeniei, nepoata dumneavoastră, fiindcă fericirea mea este să fie ea fericită! — Bravo! - exclamă unchiul -. Bravo! Bravo! Iată un erou! Iată un anarhist... mistic! — Anarhist? zise Augusto. — Anarhist, da. Pentru că anarhismul meu în asta constă, exact în asta, în sacrificiul fiecăruia pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
douăsprezece! — Mă rog, știi doar, Ermelinda, anarhismul meu e doar teoretic... Mă străduiesc s-ajung la perfecțiune, dar... — Fericirea este și ea teoretică! - exclamă Augusto, îndurerat și vorbindu-și parcă sieși, după care -: Am decis să mă sacrific pentru fericirea Eugeniei și m-am gândit la un act eroic. — Ce act? — Nu mi-ați spus chiar dumneavoastră, doamnă, că locuința pe care i-a lăsat-o Eugeniei nefericitul ei tată ... — Da, bietul meu frate. — ... e grevată de o ipotecă ce-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
și vorbindu-și parcă sieși, după care -: Am decis să mă sacrific pentru fericirea Eugeniei și m-am gândit la un act eroic. — Ce act? — Nu mi-ați spus chiar dumneavoastră, doamnă, că locuința pe care i-a lăsat-o Eugeniei nefericitul ei tată ... — Da, bietul meu frate. — ... e grevată de o ipotecă ce-i înghite toate veniturile? — Da, domnule. — Ei bine, știu ce am de făcut! - și se îndreptă spre ușă. — Dar don Augusto... — Augusto se simte capabil de cele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Hotărât lucru, nu doar dumneavoastră ați înnebunit. Bietul Augusto începu să tremure. Și pe deasupra se simțea vinovat. Se sculă, se spălă în pripă, se îmbrăcă și fu gata de orice. — Am și aflat, domnule don Augusto - îi spuse cu solemnitate Eugenia după ce se văzură -, că mi-ai răscumpărat datoria de la creditorul meu, că ipoteca pe casa mea e în posesia dumitale. Nu neg. Și cu ce drept ai făcut asta? — Domnișoară, cu dreptul pe care-l are tot cetățeanul de-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]