KorAP: Find »[drukola/base=fascist & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...36 37 38 >

945 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

septembrie 1943. Prin urmare, majoritatea inculpaților erau din Nordul ocupat și avuseseră de-a face cu guvernul-marionetă instalat la Salò, lângă lacul Garda. Mult persiflatul chestionar „Ai fost fascist?” (Scheda Personale), pus În circulație În 1944, viza tocmai diferența dintre fasciștii afiliați la Salò și ceilalți. Cei dintâi au fost sancționați pe baza Decretului nr. 159, promulgat În iulie 1944 de Adunarea Legislativă provizorie, vizând acele „acte de o gravitate deosebită, care, fără a fi delicte propriu-zise, contrazic normele demnității și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Acest act legislativ minor permitea inculparea oamenilor pentru acte săvârșite În timp ce erau În slujba autorităților naționale recunoscute. Dar Înalta Curte, Înființată În septembrie 1944 pentru judecarea celor mai importanți prizonieri, era compusă din judecători și avocați care fuseseră ei Înșiși fasciști; la fel și personalul Curții Extraordinare cu Juri, instanță creată special pentru a-i pedepsi pe angajații mărunți ai regimului colaboraționist. În aceste condiții, demersurile judiciare nu puteau stârni populației un prea mare respect. Cum era de așteptat, rezultatele nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
funcționarii civili erau obligați să fie membri ai Partidului Fascist. Cum mulți dintre anchetatori s-ar fi putut afla la fel de bine de partea cealaltă a mesei, aceste argumente au fost primite cu Înțelegere. După procesele zgomotoase ale câtorva generali și fasciști importanți, anticipata epurare a guvernului și a administrației era dezamorsată. Înalta Comisie care avea sarcina de a superviza epurarea a fost desființată În martie 1946, iar trei luni mai târziu au fost anunțate primele amnistii, inclusiv anularea tuturor sentințelor sub

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
plata amenzilor primite, iar majoritatea celor 50.000 de italieni Întemnițați pentru activități fasciste au ieșit rapid din Închisoare 1. Cel mult 50 de oameni au fost executați pentru crimele săvârșite În urma unui proces legal; li se adaugă 55 de fasciști masacrați de partizani pe 17 iulie 1945 În Închisoarea Schio. În timpul Războiului Rece, transformarea suspect de facilă a Italiei din putere a Axei În aliat democratic a fost pusă pe seama presiunii străine (americane) și a influenței politice a Vaticanului. În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
regimul fascist și a Închis ferm ochii la crimele naziștilor din Italia și de peste tot. Prelații erau influenți. Autoritățile militare anglo-americane au ezitat Într-adevăr să elimine funcționarii compromiși, În timp ce Încercau să restabilească normalitatea În peninsulă. Iar În ansamblu, epurarea fasciștilor a fost mai eficientă În regiunile unde rezistența de stânga și reprezentanții ei politici predominau. Însă amnistia din iunie 1946 a fost semnată de Palmiro Togliatti, liderul de 51 de ani al Partidului Comunist Italian și ministru al Justiției În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lucru când ne Îndreptăm atenția asupra represaliilor postbelice oficiale din Europa Centrală și de Est. Fără Îndoială că, din punctul de vedere al lui Stalin și al autorităților de ocupație sovietice din teritoriile controlate de Armata Roșie, pedepsirea colaboraționiștilor, a fasciștilor și nemților reprezenta În primul rând un mod de a curăța peisajul social și politic local de posibile impedimente În calea comunismului. La fel și În cazul Iugoslaviei lui Tito. Numeroase persoane au fost acuzate de crime fasciste, când singura

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
vizibilitate și popularitate În comunitatea locală. În procesul de transformare socială și politică inițiat de sovietici, epurarea, exproprierea, expulzarea, aresturile și execuțiile menite să elimine adversarii politici au fost etape cruciale. Dar ele au pedepsit deopotrivă criminali de război și fasciști autentici. Astfel, printre persecuțiile care vizau Biserica Catolică din Croația, Tito l-a acuzat și pe rău famatul cardinal Alois Stepinac din Zagreb, apologet al oribilelor crime săvârșite de regimul ustaș din Croația, care a scăpat ușor, petrecându-și următorii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
multe cazuri victimele nu erau acuzate degeaba. Iugoslavia era un caz deosebit de Încâlcit. În Ungaria, Curțile Populare au judecat la Început adevărați criminali de război - Îndeosebi activiștii din regimurile progermane ale lui Döme Sztójay și Ferenc Szálasi din 1944. Procentul fasciștilor și al colaboraționiștilor condamnați În Ungaria nu l-a depășit pe cel din Belgia sau Olanda postbelică - deși nu Încape Îndoială că ei săvârșiseră crime grave, executând cu entuziasm (și chiar anticipând) programul german de expediere În lagăre a sute

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
19.881 de alte sentințe privative de libertate „trădătorilor, colaboraționiștilor și elementelor fasciste din rândurile națiunii cehe și slovace”. Cuvintele amintesc de jargonul judiciar sovietic, prefigurând viitorul sumbru al țării. Dar În Cehoslovacia ocupată existaseră Într-adevăr trădători, colaboraționiști și fasciști: unul dintre aceștia, părintele Tiso, a fost spânzurat la 18 aprilie 1947. Dacă părintele Tiso și alții au avut parte de un proces corect - sau dacă un proces corect ar fi fost posibil În atmosfera vremii - rămâne o Întrebare legitimă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
poziție crucială În Europa Centrală, al cărei viitor politic era deocamdată incert, părea mai prudent ca soarta ei să fie separată de cea a Germaniei. Însă Austria nu era o țară ocupată ca oricare alta, unde era de ajuns ca fasciștii și colaboraționiștii locali să fie pedepsiți pentru ca viața să-și reia cursul normal. Din 7 milioane de locuitori, 700.000 fuseseră membri ai Partidului Nazist; când războiul s-a terminat, existau 536.000 de membri cu carnet; 1,2 milioane

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
instituțiile au trecut de la nazism sau fascism la comunism nu era apanajul exclusiv al Germaniei de Est, unde fenomenul a avut totuși o amploare aparte. În Italia, mișcarea de rezistență din timpul războiului includea un procent destul de ridicat de foști fasciști de varii orientări, iar moderația postbelică a Partidului Comunist Italian se datora probabil și faptului că mulți dintre potențialii săi suporteri fuseseră compromiși sub regimul precedent. Comuniștii din Ungaria postbelică i-au curtat deschis pe foștii membri ai mișcării fasciste

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să fie folosită Împotriva lor la procesul-spectacol care Îi aștepta peste un deceniu. Comuniștii nu erau singurii care au Închis ochii la trecutul fascist sau nazist al oamenilor În schimbul susținerii politice. În Austria, autoritățile occidentale Îi favorizau adesea pe foștii fasciști, permițându-le să practice jurnalismul și alte profesii delicate: afilierea lor la regimul corporatist și autoritar din Austria antebelică fusese neutralizată de invazia nazistă și de antipatia lor față de stânga, perfect credibilă și din ce În ce mai utilă. În zona de frontieră din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
regimul corporatist și autoritar din Austria antebelică fusese neutralizată de invazia nazistă și de antipatia lor față de stânga, perfect credibilă și din ce În ce mai utilă. În zona de frontieră din nord-estul Italiei, guvernul militar aliat Îi proteja pe colaboraționiști și pe foștii fasciști, vânați de iugoslavi, În timp ce serviciile de spionaj de pretutindeni recrutau foști naziști experimentați și bine informați - inclusiv pe „măcelarul din Lyon”, ofițerul Gestapo Klaus Barbie - pentru a-i folosi ulterior, printre altele, la identificarea altor foști naziști, trecuți În serviciul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a lansat În soluții mai autoritare. În Franța, tineri promițători s-au desprins de Partidul Socialist și au format noi mișcări, dezamăgiți de neputința partidului În fața crizei economice. Mulți dintre ei (și mulți ca ei) au sfârșit prin a deveni fasciști. Înainte de 1940, Mussolini era invidiat de admiratorii englezi și francezi pentru succesul său aparent: părea să fi depășit dezavantajele economice ale Italiei prin planificarea de stat și Înființarea unor agenții-umbrelă pentru Întregi sectoare economice. Albert Speer, administratorul Noii Ordini hitleriste

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
postbelică. În al treilea rând - și poate cel mai important -, bătrânii politicieni care au reconstruit Europa Occidentală reprezentau continuitatea. Noul și modernul fuseseră destul În vogă În perioada interbelică. Parlamentele și democrațiile fuseseră privite de mulți - și nu numai de fasciști și comuniști - drept decadente, stagnante, corupte și, În orice caz, necorespunzătoare misiunii statului modern. Războiul și ocupația au spulberat aceste iluzii - cel puțin pentru electorat, dacă nu și pentru intelectuali. În lumina crudă a păcii, compromisurile terne ale democrației constituționale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Înainte de 1917 și alimentată de intervenția militară vestică În timpul războiului civil din 1917-1921, de excluderea Uniunii Sovietice din instituțiile internaționale În următorii cincisprezece ani, de bănuiala (fondată) că mulți lideri occidentali, dacă ar fi avut de ales, Îi preferau pe fasciști comuniștilor și de intuiția că Franța și Marea Britanie nu s-ar fi supărat dacă Uniunea Sovietică și Germania nazistă s-ar fi implicat Într-un conflict reciproc distructiv. Chiar și după ce s-a Încheiat alianța militară, iar interesul comun a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
țărănesc sau al micilor proprietari. Prin urmare, partidele comuniste au trecut mai Întâi la strategii de presiune mascată, apoi la represiune și teroare declarată. În cursul anilor 1946 și 1947, opozanții politici au fost calomniați, amenințați, bătuți, arestați, judecați ca fasciști sau colaboraționiști și Încarcerați sau chiar Împușcați. Milițiile „populare” au contribuit la crearea unui climat de teamă și nesiguranță, pe care reprezentanții Partidului Comunist l-au imputat de Îndată adversarilor politici. Politicienii vulnerabili sau nepopulari din partidele necomuniste au fost

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de pace, pământ, mâncare și un nou Început le-ar fi putut ușura comuniștilor accesul la putere, dar nu le garanta sprijin local pentru politica sovietică. Experiența practică a unui regim comunist putea altera preferința de moment pentru comuniști În loc de fasciști sau pentru o formă de socialism democratic. Chiar garanțiile sovietice Împotriva revanșismului german puteau, cu vremea, să-și piardă din greutate. Stalin trebuia să se asigure de supunerea neclintită a sateliților vecini, iar pentru asta nu avea decât o soluție

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de călugări și măicuțe. Capul Bisericii Catolice din Ungaria, cardinalul Mindszenty, a fost Întemnițat, iar monseniorul Grõsz, care i-a succedat În ianuarie 1949, a fost găsit vinovat de complot pentru restaurarea Habsburgilor și de conspirație cu titoiștii pentru Înarmarea fasciștilor maghiari. Procesele comuniștilor erau de două tipuri. Primul, desfășurat Între 1948 și 1950, a constat În replici imediate la ruptura dintre Stalin și Tito. În Albania, ministrul comunist de Interne Koçi Xoxe a fost judecat În mai-iunie 1949, condamnat și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
opinia de dreapta intraseră Într-un con de umbră În Europa. Dar, deși conținutul scrierilor și manifestărilor publice s-a metamorfozat spectaculos după căderea lui Hitler, a lui Mussolini și a adepților lor, tonul a rămas același. Stilul imperios-apocaliptic al fasciștilor; apelul lor la soluții violente și „definitive”, de parcă schimbarea autentică presupune obligatoriu nimicirea totală; disprețul față de compromis și de „ipocrizia” democrației liberale; entuziasmul pentru alternativele maniheiste (totul sau nimic, revoluție sau decadență): toate aceste impulsuri puteau servi la fel de bine stânga

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
comunismului. Chiar dacă n-au mers atât de departe Încât să intre În partid, mulți artiști și scriitori, mai ales În Franța și Italia, „se prosternau În fața clasei muncitoare” (Arthur Koestler) și idolatrizau „proletariatul revoluționar” (imaginat de regulă, În spirit realist-socialist/fascist, drept masculin, sever și musculos). Deși fenomenul avea o amploare europeană și nu se limita la comunism (cel mai cunoscut exponent intelectual al „muncitorismului” era Jean-Paul Sartre, care nu a intrat niciodată În Partidul Comunist Francez), el a avut consecințe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
acești ani, dar din motive foarte diferite. Argumentele politice care divizau Europa nu erau necunoscute În Regatul Unit - confruntările interbelice despre pacifism, Marea Criză și războiul civil spaniol scindaseră profund Partidul Laburist și stânga intelectuală. Dar În perioada interbelică, nici fasciștii, nici comuniștii n-au reușit să transforme În Marea Britanie nemulțumirea socială În revoluție politică. Fasciștii nu au răzbătut În afara cartierelor nevoiașe ale Londrei, unde exploatau În anii ’30 antisemitismul popular; Partidul Comunist al Marii Britanii (CPGB) nu s-a bucurat niciodată

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În Regatul Unit - confruntările interbelice despre pacifism, Marea Criză și războiul civil spaniol scindaseră profund Partidul Laburist și stânga intelectuală. Dar În perioada interbelică, nici fasciștii, nici comuniștii n-au reușit să transforme În Marea Britanie nemulțumirea socială În revoluție politică. Fasciștii nu au răzbătut În afara cartierelor nevoiașe ale Londrei, unde exploatau În anii ’30 antisemitismul popular; Partidul Comunist al Marii Britanii (CPGB) nu s-a bucurat niciodată de prea mult sprijin În afara unor vechi nuclee electorale din industria navală scoțiană, unele comunități

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fascismului, sărbătorită ca atare În Franța și În Belgia. „Antifascismul” amintea liniștitor, pacificator, de vremuri mai simple. La baza retoricii antifasciste arborate de stânga oficială se afla o viziune duală asupra apartenenței politice: noi suntem ce nu sunt ei. Ei (fasciștii, naziștii, franchiștii, naționaliștii) sunt Dreapta, noi suntem Stânga. Ei sunt reacționari, noi suntem progresiști. Ei reprezintă Războiul, noi - Pacea. Ei sunt forțele Răului, noi suntem de partea Binelui. Cum spunea Klaus Mann la Paris În 1935: „Nu știu ce sunt fasciștii, dar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Ei (fasciștii, naziștii, franchiștii, naționaliștii) sunt Dreapta, noi suntem Stânga. Ei sunt reacționari, noi suntem progresiști. Ei reprezintă Războiul, noi - Pacea. Ei sunt forțele Răului, noi suntem de partea Binelui. Cum spunea Klaus Mann la Paris În 1935: „Nu știu ce sunt fasciștii, dar eu nu sunt și mă opun”. De vreme ce oponenții antifascismului Își defineau poziția În primul rând ca anticomunistă (de unde atracția exercitată de naziști asupra elitelor conservatoare, din Danemarca până În România), această simetrie perfectă Îi avantaja polemic pe comuniști. Filocomunismul - sau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]