1,213 matches
-
îi flutură argintiul penaj simbolizează tocmai această cădere din spectacol, edulcorată. G. Durand releva eufemizarea mormântului, în folclor, asimilarea valorilor mortuare cu odihna și intimitatea, dând exemplu basmul Frumoasa din pădurea dormită 56. Emil Botta descoperă mormântul din sine, spațiul interiorității absolute, nimicitoare. Disperarea va căpăta o mișcare dinăuntru în afară, dintr-un perimetru morbid spre o strălucire sinistră. Mișcarea de interiorizare duce la o pierdere de sine. Tragicul nu este interior, ci, sub impulsul unor forțe centrifugale, se spulberă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
produce o întoarcere în sine pe cât de bruscă, pe atât de totală. Și s-ar părea, ireversibilă, ceea ce este o noutate absolută în toată această mișcare de du-te-vino, generalizată și unanim acceptată. Se ajunge la o trăire absolută, supralicitând dimensiunile interiorității. Cu referire la poezia Jaf, Dinu Pillat no-tează: "Exprimându-se cu precădere în cifrul metaforic al delirului, care îngăduie lirismului său libertatea celor mai insolite polarizări, poetul ajunge nu o dată la efecte de-a dreptul amețitoare, cum se întâmplă bunăoară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
șal de mătase și s-a tot dus sub zodii mai norocoase. Faptul că Înecatul cuprinde marea în brațe sugerează mai curând tentativa de a-și învinge destinul, spațiul interior, agresat de mări și oceane învolburate. Este o mișcare a interiorității. Mișcare de cucerire a "Însinelui poeziei" (Schelling). Însinele trebuie câștigat printr-un efort de captare a simbolisticii realului și este o culme a polisemiei poetice în opera lui Botta. (A fost revelat în mai multe rânduri rolul oximoronului și al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
sfâșiere, un dorit chin erotic: Vino, nu veni, iubito între toate aleasă, Vino, nu veni, dulcea mea înserare... Mișcarea spre înăuntru presupune, aici, o eminesciană pierdere "pe malul apei", o că-dere în singurătatea dragostei, abisală. Mișcarea retractilă, de cucerire a interiorității, înseamnă devenire. Mișcarea în afară înseamnă pierdere. Devenirea semnifică mythos-ul, pierderea duce la mimesis. În afară poetul se rătăcește printre "pereți de oglinzi", ajungând să imite propriile gesturi, propriile grimase și posturi. Înăuntru se petrece o deznădăjduită căutare de sine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
pierderea duce la mimesis. În afară poetul se rătăcește printre "pereți de oglinzi", ajungând să imite propriile gesturi, propriile grimase și posturi. Înăuntru se petrece o deznădăjduită căutare de sine și, specific scrierilor lui Botta, o pervertire a ideii de interioritate. Universul liric, abstractizat până la autodistrugere, își găsește în limbaj singurul element de susținere. Interioritatea va deveni, ca ultimă opțiune posibilă, un tărâm muzical, al sonorității difuze, un spațiu al exhibiției prin sunet. Poetul dă impresia că pronunță cuvinte ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
să imite propriile gesturi, propriile grimase și posturi. Înăuntru se petrece o deznădăjduită căutare de sine și, specific scrierilor lui Botta, o pervertire a ideii de interioritate. Universul liric, abstractizat până la autodistrugere, își găsește în limbaj singurul element de susținere. Interioritatea va deveni, ca ultimă opțiune posibilă, un tărâm muzical, al sonorității difuze, un spațiu al exhibiției prin sunet. Poetul dă impresia că pronunță cuvinte ca un copil care învață să vorbească, fascinat de sonoritatea lor, fără o preocupare deosebită pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
ochii unei noi sensibilități, care acționează din interior, cu puteri sporite, vindecătoare. Mișcarea în interior coincide cu o aventură a sunetului; în exterior este vorba de o aventură a privirii. Devenirea ființei conduce poetul spre câștigarea unui tărâm muzical, al interiorității absolute. Limbajul poetic își caută un drum spre sine în primul rând prin sonoritatea sa, care îi asigură o spiritualitate autarhică și incantatorie. Dar tocmai sunetul împinge sensul dinăuntru în afară, din spațiul închis, al limbajului (propriu damnatului) spre cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
convenit deja că oglinzile asigură imaginii o mișcare retractilă, de apropiere față de subiect, până la confuzia totală. Imaginea din oglindă este o "metaforă absolută" (H. Friedrich), se identifică, în cazul Comedi-anțului, cu subiectul poetic. Și atunci oglinda devine un spațiu al interiorității, al damnării. Cabotinismul însuși este o mască îndărătul căreia se ascund durerea și dezavuarea. Jocul de oglinzi între sunet și sens este, pentru Emil Botta, fatal: De multe ori am murit pe scenă, însă niciodată ca acum. (Memorial) Visam să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
pământ se oglindește în organismul omului... Să ne gândim la asemănarea între sistemele planetare și stelare, cu structura atomului, partea infimă din corpul nostru... Omul este o lume în miniatură... un univers. Fiecare om e unic și irepetabil, și în interioritatea sa, omul repetă întreaga evoluție a omenirii. Între similaritate și unicitate, omul este o interfață între lume și el, între lume și cosmos. Între stele și om, există un fir nevăzut, care îl leagă pe om de marile reguli ale
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
hărțuită („sunt unele nopți înguste cât o lamă de cuțit./ viața din jur s-a retras în pântec“), făcând pandant exteriorității oribile din celelalte texte. Inima devine un „terorist fundamentalist“ simetric „șefului“ care „fumează în fața blocului și scuipă“. Nu în interioritate e de găsit deci refugiul. Și atunci, unde? Cel mai probabil, în carte: în citit, în scris. Cartea servește ca spațiu de evaziune, univers compensativ, în care triumful mai este încă posibil. Echivalența parodică între cutare manelist și căpitanul Ahab
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2206_a_3531]
-
sub poalele tale de vivandieră“. Poemul confruntarea numește din nou, cu o violență de-acum caracteristică, splendoarea și mizeria scrisului: „poezia nu e măgarul care cacă aur./ poezia e o locomotivă“. De astă dată, poezia servește drept refugiu față de o interioritate sufocantă, față de o angoasă nelocalizabilă, îngropată „mai adânc în piept decât mine“. Nici acum „ultima patrie“ nu se arată mai primitoare: „draga de ea, poezia, mă sapă, mă smulge,/ din adâncuri și îmi cară ea leșul sus,/ pe platou, depunându
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2206_a_3531]
-
Îngemănarea aceasta fericită dintre abisal și logic este favorizată de perspectiva dinăuntru a viziunii și prezentării lumii și oamenilor. Un înăutru vibrând intens la exterior și controlându-și strict reacțiile prin exercițiul anticipativ sau retrospectiv al analizei de sine. Spre interioritatea eroului-povestitor, lumea trimite lungi și chinuitor de clare ecouri, amplificate de vulnerabilitatea psihică și comportamentală a eroului adolescent, precum și de înflorirea personalității lui. Vecinătatea lui Maslennikov cu eroi de aceeași vârstă în toate experiențele pe care le întreprinde și manifestarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
ne vorbească despre experiențele care au dus-o la actul final - sinuciderea. Construindu-și povestea pe firul cronologic al întâmplărilor exterioare - anii de liceu, Primul Război Mondial, începuturile studenției, revoluția - eroul narator își împarte relatarea în patru mari secvențe ale interiorității: Gimnaziul, Sonia, Cocaina, Gânduri. Fiecare din aceste capitole prezintă o poveste cu început și sfârșit propriu, liantul lor în întregul romanului realizându-se la nivelul ideii; cele patru secvențe prezintă tot atâtea momente, hotărâtoare pentru cunoașterea de sine a eroului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
se înfrunta mereu omul și fiara. Conștient de dualitatea ființei umane al cărei izvor stă în gemenitatea funciară a Sufletului - înger, fiară -, într-un elan satanic, Vadim Maslennikov exacerbează funcția observatoare a conștiinței printr-un artificiu-drog, prin care nu numai interioritatea se separă de lumea exterioară ca existență în sine, dar se ridică și „un baraj între senzația interioară și manifestarea exterioară a acesteia“, adică între percepție și semnul ei. Astfel, printr-un artificiu, eroul obține un spațiu vidat de timp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
secolului: acea oboseală, acea incertitudine, acea lipsă de forță, acea analiză perpetuă care dublează orice sentiment cu un gând ascuns și care, prin aceasta, corupe sentimentele chiar în momentul nașterii lor. Deci radiografia unei maladii generale și nu a unei interiorități particulare. Romanul de analiză va păstra, trecând dincolo de romantism în realismul cel mai direct, aceeași înclinație spre încărcarea eroului cu o semnificație simbolică, morală și spre radiografierea mai degrabă a acestei încărcături, decât a sesensibilității lui psihologice unice, irepetabile. Încercarea
Adev?r ?i mistificare ?n proza lui Anton Holban by Irina Iosub () [Corola-publishinghouse/Journalistic/84074_a_85399]
-
această expresie, „a deține sens“, este destul de ambiguă. Ea sugerează existența unui nivel ascuns ce așteaptă să fie adus la lumină: sensul stă acolo, sigur și nemișcat, până când cineva destul de abil îl face manifest. Ca și cum orice lucru ar deține o interioritate, un adânc al său. Ca și cum ceea ce se arată într-un anume fel nu ar fi deloc ceea ce se arată. O astfel de credință, adânc insinuată în modul nostru de a gândi, nu poate fi ușor clătinată. Pe de altă parte
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
o frază mai lirică, așa, care se întinde pe jumătate de pagină, și tot îți dai seama că această prejudecată ar trebui nuanțată urgent. Pe de altă parte, frazele lui complicate și exacte (uimitor de exacte când se vorbește despre interioritatea vreunui personaj, de pildăă curg foarte lejer în engleză (unde, de pildă, e perfect normal să unești o mie de segmente prin celebrul „and“ - e mai greu să o faci în română cu „și“ și să mai și sune cumvaă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2214_a_3539]
-
Ușor curbat poate servi la invitarea cuiva de a se apropia sau la atragerea atenției, dacă se bate cu el în tăblia mesei. Degetul mijlociu s-a specializat în exprimarea de semnificații obscene. Inelarul este pasiv și se asociază cu interioritatea cu sentimentele intime. Degetul mic informează cu privire la calitatea relației cu interlocutorul: îl retragem în podul palmei când dorin să întrerupem relația, dar în caz contrar putem ajunge chiar până a-l atinge cu el pe partener. ▪ Picioarele - Dat fiind că
Mimica ?i gestualitatea by Coca Marlena Vasiliu,Ady Cristian Mihailov () [Corola-publishinghouse/Journalistic/84347_a_85672]
-
de centre luminoase existând organic ca ființe vii pe această întindere cerească pe care cel de jos, ochiul, o primește nu doar ca dimensiune optică, ci ca lume interioară ajunsă la maxima ei împlinire: cerul era un cer interior, în măsura în care interioritatea se regăsea în lumea cerească în largul ei, adică în interioritatea cea mai largă ca legătură vie cu aceasta, ca dependență a vieții de ceva mai larg decât o simplă viață. Să presupunem că tot ce ține de domeniul sufletului
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
cerească pe care cel de jos, ochiul, o primește nu doar ca dimensiune optică, ci ca lume interioară ajunsă la maxima ei împlinire: cerul era un cer interior, în măsura în care interioritatea se regăsea în lumea cerească în largul ei, adică în interioritatea cea mai largă ca legătură vie cu aceasta, ca dependență a vieții de ceva mai larg decât o simplă viață. Să presupunem că tot ce ține de domeniul sufletului și al vieții interioare nu are o disciplină bine constituită; că
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
caută să sugereze un suflet vulnerabil, cu o voce pierdută, cu o sonoritate de transă, de suflet împins până la capătul lui de emoție, cu o vorbă șoptită, condusă parcă spre ultima lui „voce“, care se vrea așa de plină de interioritate, încât abia îndrăznește să vorbească. În fond, este vizat aici chiar reflexul de interpretare, de un manierism extatic, de ceva prefăcut după calapodul acestui act care reproduce constant un efect monoton, executat ca manieră, și nu trăit pe viu de
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
încât abia îndrăznește să vorbească. În fond, este vizat aici chiar reflexul de interpretare, de un manierism extatic, de ceva prefăcut după calapodul acestui act care reproduce constant un efect monoton, executat ca manieră, și nu trăit pe viu de interioritate. Așa, pornit cu intenția de a face să reiasă o puternică rezonanță interioară, școala aceasta de interpretare duce în mod aproape „dăunător“ la judecata inversă: cea a unui fals profund, ca expresie clară a unei adevărate capacități de interiorizare. Simțim
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
jocul actoricesc nu riscă nimic. Pe când, în cazul lui Laughton, ceva palpită mereu, nesiguranța de a fi ceea ce crezi că ești, nesiguranța de a ști că exiști interior după felul în care crezi că apari în afară, ca martor al interiorității care este mereu, scenic, „pusă în joc“. La Olivier, jocul scenic pare „pus în joc“ înaintea apariției lui pe scenă. La Laughton este ca și cum actorul ar intra în rol odată cu intrarea în scenă, ca și cum rolul i-ar cădea atunci pe
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
fizice, decât ca o lume în care fiecare lucru nu mai ocupă doar poziții în spațiu, ci - ca să zicem așa - poziții în spirit, atitudini invizibile și schimb de substanțe care consumă alt tip de energie decât cea materială. În ochii interiorității ajunse la vârsta experienței de sine, eul egoist nu este decât o caricatură, un simplu rol aparent pe scena aparențelor, adică o suprafață fără volum și fără putere de rezonanță, fără capacitate de raportare la un centru interior, nelocalizabil, cel
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
nelocalizabil, cel al spiritului care este peste tot înăuntru, intrat în sine, fără să dea acestui „sine“ o valoare spațială. Interiorul vieții nu are centrul plasat în centru: centrul ei este central prin faptul că nu poate exista decât ca interioritate, ca funcție nelocalizabilă. De aceea, sensul vieții spirituale, așa cum l-au predicat apostolii ei, poartă îndemnul important de a te desprinde de tine, de a abandona propriul tău eu, această referință strâmtă care te face dependent de interesul pe care
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]