243,069 matches
-
decât alte reviste și am avut des ocazia să scriu despre noua muzică românească, mai puțin agreată de conducerea Uniunii Compozitorilor de atunci. După ce am părăsit țara, am colaborat la emisiunile Monicăi Lovinescu de la radio Europa Liberă și la revistele "Limite" și "Ethos" ale lui Virgil Ierunca. O temă frecventă a eseisticii lui Sever Tipei era în legătură cu doza de speculație teoretică și cea de investiție practică pe care trebuie să le administreze lucrătorul cu sunetele. Consider că un compozitor trebuie să
La cheremul șansei by Liviu Dănceanu () [Corola-journal/Journalistic/10001_a_11326]
-
black box", o cutie închisă ce adăpostește datele piesei și din care se scoate rezultatul fără ca autorul să intervină pe parcurs. Materialul sonor este produs de calculator, dar după un plan furnizat de către compozitor, cel ce stabilește până la urmă anumite limite și selectează diferite elemente. "Controlled randomness" sau întâmplare controlată este un termen folosit în literatura anglo-saxonă pentru descrierea maniei xenakis-iene de utilizare a hazardului în compoziția muzicală. Cum acest indeterminism poate fi prezent la toate nivelele, se pot crea clase
La cheremul șansei by Liviu Dănceanu () [Corola-journal/Journalistic/10001_a_11326]
-
putem recunoaște că un formalism explicit nu stă neapărat în calea expresivității, în timp ce subiectivitatea autorului intervine asupra tuturor parametrilor și la toate nivelele: în modelarea sunetelor individuale, în alegerea materialelor și a procedurilor la care vor fi supuse, în stabilirea limitelor exacte între care diferitele valori pot să varieze, până la decizia de a folosi, să zicem, un program de tip DISSCO. Prin comparație, deseori se uită că a scrie muzică tonală reprezintă o lungă serie de decizii implicite, pe care însă
La cheremul șansei by Liviu Dănceanu () [Corola-journal/Journalistic/10001_a_11326]
-
am avut vreodată sentimentul că, în felul acesta, mi-aș face vreun rău. Nu m-am simțit urmărit sau persecutat, nu m-a amenințat nimeni, am încercat în fiecare clipă să îmi fac viața normală și cât mai agreabilă în limitele foarte strâmte permise de sistem. Evitând să problematizez natura răului în perioada comunistă, necum să mă opun explicit regimului, nu m-am simțit niciodată legitim să fac rechizitorii post factum. Cred că singurii în măsură să vorbească despre faptele lui
Totul despre Ceaușescu by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/10037_a_11362]
-
ca mijloc și, în al doilea rînd, vocația etică și angajamentul moral, sondarea existenței și sancționarea istoriei. Dar, fie că este vorba de imaginea pură, abstractă, de narcisismul absolut al limbajului, fie că este vorba despre regresul umanității pînă la limita sălbăticiei, acolo unde se situează decapitarea ostaticilor din Irak, înjunghierea adversarilor din Afganistan, execuțiile prin împușcarea în ceafă din China etc. etc., evenimente care devin, cumva, spectacole cvasificționale, pîndite de riscul pierderii substanței lor reale și al deposedării de dramatism
Muzeul Florean, un bilanț la sfîrșitul lui 2006 by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/10027_a_11352]
-
a existenței și cu rediscutarea orizontului nostru simbolic. Iar faptul că, pentru o noapte, laboratorul acestei noi formule de cercetare și de comunicare artistică s-a mutat din lumea largă la Teatrul din Baia Mare spune un lucru fundamental: nu există limite de receptare și de înțelegere a limbajelor artistice, există doar lene mentală, opacitate și incapacitate de a crea evenimente adevărate. Salonul intrenațional de pictură Vedeta întregului an artistic al Muzeului Florean a fost, însă, prima ediție a Salonului internațional de
Muzeul Florean, un bilanț la sfîrșitul lui 2006 by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/10027_a_11352]
-
o lentilă gigantică prin care ochiul privește spre transcendență ca spre o realitate plauzibilă. Expoziția este un agregat, un mecanism de propulsie, o complicată cabină pentru teleportare, iar Paula Ribariu un astronaut solitar care investighează Universul pentru că tocmai își cercetează limitele. Instalația, expusă ințial în sala rondă de la Etaj 3/4, iar apoi în sala mare din Colonia artiștilor din Baia Mare, amenajată cu atîta acribie și cu acea convingere care, pe nesimțite, devine voluptate, că prin stăpînirea detaliului este imposibil ca
Muzeul Florean, un bilanț la sfîrșitul lui 2006 by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/10027_a_11352]
-
cu tentația anonimatului, al tuturor componentelor pe care le implică actul de creație. Fixat, aparent, în bidimensionalitatea fizică și în coordonatele clasicizate ale spațiului picturii, în realitate, Mitroi s-a adîncit în cea mai severă investigație a generozității și a limitelor limbajului, precum și în aceea a capacității omenești de a cunoaște atît lumea exterioară, cît și propria vocație de a colora afectiv și de a personaliza această lume. În același timp, pictura constituie pentru el o formă de sancțiune morală, o
Florin Mitroi (un portret) by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/10082_a_11407]
-
formelor sau numai către semnificația morală a acestora, perspectiva nu se modifică esențial. Obiectul, sursa, reperul, sau oricum am vrea să-i mai spunem, părăsește orice context, își pierde orice memorie, își abolește orice funcțiune episodică, se desubstanțializează pînă la limita arhetipului și devine, prin solitudine și prin monumentalitate, o axă a lumii, o realitate unică și desăvîrșită. Fie că este cuțit, secure, căuc, căldărușă sau lingură, și aici trebuie observată fascinația lui Mitroi pentru formele umile, fără mitologii înalte, dar
Florin Mitroi (un portret) by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/10082_a_11407]
-
măcelărește supușii, comandă torturi diabolice inspirate de miturile antice cunoscute din copilărie și expune, într-un cutremurător parc al ororii, diverse versiuni mitologice ,în carne și oase". Transformă viața într-o truculentă repetare a vechilor mituri, împingînd pînă la ultimele limite conținutul unor ,bestialități mitologice". Complexat și pervers, el însuși devine un Oedip sadic și revendicativ. Imitația grotescă se produce într-o halucinantă hiperbolizare a ororii, urmată inevitabil de reacția violentă a femeilor răsculate, care întruchipează ultimul mit, acela al menadelor
Marea în ruine de David Torres by Dana Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/10054_a_11379]
-
se derulează la o temperatură egală și după un identic algoritm poetic. Tema dublului ori motivul incestului, triunghiul unei familii disparate până la destrămare (un tată mort sau plecat, o mamă cu ochi alunecoși și inimă rece, un fiu evoluând la limita demenței schizoide) sunt abordate de Teodor Dună în mod similar, indiferent de contextul și de specificitatea diferitelor poeme. Ceea ce surprinde - neplăcut - în acest volum este tocmai mecanica figurării unor scene de tensiune expresionistă, tratarea nediferențiată a universului organic. Viața și
O rochie strâmtă by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/10100_a_11425]
-
puterea să se contemple cu autoironie să își râdă de ele însele și de societatea în care trăiesc și chiar să încerce să își schimbe destinul, atunci când acest lucru mai este încă posibil. Toată literatura Adrianei Bittel se află la limita dintre râs și plâns. Cea mai mică deviere într-o parte sau alta ar putea transforma textele sale în melodrame greu de suportat sau în comicăreli lipsite de substanță, din categoria scheciurilor care făceau deliciile programelor tv de revelion, în
Fustele lui Mitică by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/10088_a_11413]
-
cute ale făpturilor de-o clipă. Și de acum încolo lucrurile se complică. Sau, mai bine spus, însemnătatea lor capătă o tentă mult mai gravă, și asta pentru că, dacă măsura rațiunii în filozofie este conceptul, înseamnă că individualul este dovada limitelor rațiunii umane. Vrem, nu vrem, dincolo de această limită se află ceva care nu mai este rațional, ceva căruia îi putem spune foarte bine "irațional", chiar dacă nu înțelegem prea bine ce anume se ascunde în spatele acestui cuvînd bizar. Și iată cum
Aporiile rațiunii by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/10104_a_11429]
-
acum încolo lucrurile se complică. Sau, mai bine spus, însemnătatea lor capătă o tentă mult mai gravă, și asta pentru că, dacă măsura rațiunii în filozofie este conceptul, înseamnă că individualul este dovada limitelor rațiunii umane. Vrem, nu vrem, dincolo de această limită se află ceva care nu mai este rațional, ceva căruia îi putem spune foarte bine "irațional", chiar dacă nu înțelegem prea bine ce anume se ascunde în spatele acestui cuvînd bizar. Și iată cum individualitatea, ireductibilă fiind la scheme raționale, se preschimbă
Aporiile rațiunii by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/10104_a_11429]
-
în ce măsură, însă, izbutește, în aplicare, pe lungul traseu ce succede nașterii individului, aici nici un fel de măsuri legislative nu pot inculca actantului cumulul de indici necesari unei frumoase reușite în viață. Asta unde, ereditar, omul se vede supus unor păguboase limite, în concurs cu pozitive ușurinți. Efortul de a desluși ce are bun și sănătos în pântecul matern fătul (scuze: bebelușul!) pentru ca o intervenție exterioară să extirpe gena nefastă, introducând, eventual, o alta de fericire aducătoare se află încă în stadiul
Meritocratia hotiei by Barbu Cioculescu () [Corola-journal/Journalistic/10113_a_11438]
-
Harun și Marea de Povești (2003), Pămîntul de sub tălpile ei (2003, cîștigător al Commonwealth Prize), Orient, Occident (2005, povestiri), Copiii din miez de noapte (2005; distins cu Booker Prize în 1981 și The Booker of Bookers în 1993) și Dincolo de limite (2006). Trecuseră aproape optsprezece ani de la moartea lui Nazarébaddoor, profetesa din Gujar, dar asta nu o oprea să intervină în treburile locale ori de cîte ori era nevoie. Mulți dintre locuitorii regiunii îi semnalaseră vizitele, care de regulă aveau loc
Salman Rushdie Shalimar Clovnul by Dana Craciun () [Corola-journal/Journalistic/10108_a_11433]
-
de a trasa cu o mai mare precizie anumite delimitări cronologice ale acestei postmodernități, si, respectiv, ale acestui postmodernism. Și atunci desemnam drept o perioadă incipientă a postmodernității, chiar dacă și cu un anumit grad de aproximare, segmentul temporal cuprins între limitele "punctului turnant" al anului 1968 și anul 1979, moment în care Lyotard își definitivează raportul său. Semnificația primului reper, anul 1968, se referă la aspectul pur muzical al schimbării de paradigmă conceptuală. Este vorba aici despre un cumul de lucrări
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
și Steven Izenour Brown, The Future of Music (1974) de John Cage, Against Method (1974) de Paul Feyerabend, The rise of post-modern architecture (1975) sau The language of Post-Modern Architecture (1977) de Charles Jencks și multe altele. Însă, între aceste limite, sub "umbrela" postmodernismului vor intra, fără prea multe rețineri și nedumeriri, compozitori din mai multe generații, într-un spectaculos amestec de atitudini, școli și, important, vârste creative: creația târzie a lui John Cage și Dmitri Șostakovici, Luigi Nono și Luciano
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
s Idea (1993) (Robert Ashley, tetralogie de mini-opere - Improvement, Foreigh Experiences, eL/Aficionado și Now Eleanor's Idea), The Cave (1993, Steve Reich), The Ghosts of Versailles (1990-91, John Corigliano) etc. Contrariază atât diversitatea, în imaginea unei eterogenități duse înspre limită ei extremă, cât și un amestec, desi foarte postmodern, insă suspect a fi abuziv și eronat deopotrivă, de nume, lucrări și concepții estetice-componistice chiar prin această abatere de la "puritatea" imaginii unui ansamblu de genomuri postmoderne înșiruite în lista lui Jonathan
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
sub forma unui „folclor” al muzicii serioase, cu nimic diferit, spre exemplu, de folclorul muzical urban contemporan sau de charturile cu șlagărele muzicii pop-, rock- sau jazz. footnote>. Putem constată aici o contradicție între (a) imaginea haosului, aceasta înțeleasă, la limită, drept imposibilitatea de a identifica o sumă de criterii obiective și de ancorare pe solul ferm al certitudinii și (b) lista lui Kramer în care claritatea cu care sunt formulate aserțiunile sugerează existența unui referent repertorial și, implicit, nume de
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
discursului, precum și a imaginarului artistic postmodern. Nu ar putea semnifică imposibilitatea sau inutilitatea unei abordări care ar urmări convergență și sinteză argumentelor în cadrul articulat al unei imagini clare. Desincronizarea ideologică și estetică între modernism și postmodernism o putem reprezenta în limitele esteticii rupturii<footnote Fenomenul rupturii reprezintă o trăsătură distinctă a ultimei modernități (a treia) prin care aceasta se diferențiază de valorile estetice-stilistice ale romantismului muzical la început de secol XX. Același algoritm al rupturii definește și diferențierea postmodernismului de modernism
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
constând în reinterpretarea imaginii trecutului în scopul incorporării și nu a excluderii acestuia. footnote>, amândouă văzute că dominante culturale, fiecare cu perioada să istorică-temporală. Așa cum am arătat mai sus, o ipotetica "linie de sosire" pentru întregul modernism o situam la limita anului 1968, în care Luciano Berio începe scrierea lucrării Sinfonia<footnote În amândouă cazurile este vorba, cu o minimă aproximare, despre anul 1968. footnote>. Diferența între stările de lucruri înainte și după aceste determinante mutative devine cu atât mai vizibilă
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
de către publicul receptor prin gradele mai mult sau mai putin vizibile de narativism pe care le conferă propriilor lucrări. Consistentă fiecărui filon presupune și o anumita energie inerțiala în articularea lui evolutivă, stare care-i asigura persistentă. Altfel spus, înspre limită anului '68 ajung, majoritatea tradițiilor istorice-stilistice ale muzicii occidentale în calitatea lor de tradiții practicabile, chiar dacă și intens mediate prin mutațiile pe care le-au suportat în mod logic pe parcursul traiectoriilor istorice mai mult sau mai putin extinse. În acest
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
un prim-plan privilegiat, precum în secolele anterioare și continuă să persiste prin ofertanta și potențialul soluțiilor pe care le oferă în plan conceptual deja la nivelul istoric al postmodernității. Putem presupune că amândouă tradițiile (tonala, precum și cea atonala) depășesc limită anului '68 și își continuă existența prin reprezentanții săi marcanți, insă deja în contextul emergentei progresive a postmodernismului că ideologie, estetică și nouă concepție dominantă a gândirii artistice, o concepție radical diferită de conținutul și, în egală măsură, de consistentă
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
în care (b) nici compozitorii considerați a fi postmoderni nu pot fi comparați între ei (Louis Andriessen, Wolfgang Rihm, Brian Ferneyhough sau Maxwell Davis) și (c) nici chiar lucrările unui singur compozitor (postmodern) nu se supun unei sistematizări coerențe în limitele unui ansamblu omogen de parametri (fie că este vorba despre compozitori „convertiți” de la modernismul avangardist la postmodernism - George Rochberg, Luciano Berio, György Ligeti, Mauricio Kagel, Karlheinz Stockhausen, Luigi Nono sau John Adams, fie despre concepția componistica „multifațetată” a lui John
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]