1,146 matches
-
-l cu catarama peste fese. „Dumneavoastră sunteți, În schimb, perfecțiunea Întrupată...” Cureaua se ridică din nou. Apoi coborî, pleoscăind, peste fundul gol... „Lustruiește-mi unghiile”, țipă el. Și penitentul, scoțând din corset o periuță de dinți, se apucă să-i lustruiască unghiile. Mai Întâi cele de la piciorul drept, rămas fără papuc, apoi pe celelalte. Și, după ce le termină de lustruit, le acoperi cu ojă, desenând pe fiecare din ele câte un as de treflă. Cinicul suflă satisfăcut peste unghii. „Acum suntem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
o pungă de plastic Mylar. Zicea: — Să dăm în vileag marea surpriză ca să terminăm odată cu ea. Pământul, zicea, e doar o mare mașinărie. O mare uzină. O fabrică. Ăsta e marele răspuns. Marele adevăr. Gândiți-vă la o mașină de lustruit pietre, dintr-alea cu tambur, care se tot învârte, se învârte douășpatru de ore din douășpatru, plină cu apă și nisip și pietriș. Pe care îl tot macină învârtindu-se. Așa-i pământul. De-asta se învârte. Noi suntem pietrele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
pământul. De-asta se învârte. Noi suntem pietrele. Și ce ni se întâmplă - domnișoaramele și chinul și bucuria și războiul și boala și victoriile și abuzurile - astea-s doar apa și nisipul care ne erodează. Care ne macină. Care ne lustruiesc bine de tot până când strălucim. Așa vorbea domnul Whittier. Neted ca sticla, așa e domnul Whittier. Întărit de suferință. Lustruit și strălucitor. De-asta iubim conflictele, spunea. De-asta iubim ura. Ca să oprim un război, îi declarăm război. Trebuie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
echipei noastre. Împotriva umanității. Noi împotriva noastră. Tu, propria ta victimă. Iubim războiul pentru că e singura cale de-a ne săvârși lucrul în lume. Singurul mod de-a ne desăvârși sufletele, aici pe pământ: în marea uzină. În mașina de lustruit pietre. Prin durere și mânie și conflict, e singura cale. Înspre ce, nu știm. Dar uităm atâtea când ne naștem, spune el. Când te naști, e ca și cum ai intra într-o clădire. Te închizi într-o clădire fără ferestre. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
armate mărșăluind gura și ochii pierduți printre cizmele de camuflaj și baionetele care-i viermuiesc pe obraji. Spune: — Poate că suferința și chinul sunt scopul vieții”. Gândiți-vă că pământul e o uzină, o fabrică Închipuiți-vă o mașină de lustruit pietre: Un tambur care învârte, plin cu apă și nisip. Gândiți-vă că sufletele voastre sunt aruncate înăuntru ca niște pietre urâte, ca o materie primă sau o resursă naturală, țiței sau minereu. Și toate conflictele și toată suferința sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
cu apă și nisip. Gândiți-vă că sufletele voastre sunt aruncate înăuntru ca niște pietre urâte, ca o materie primă sau o resursă naturală, țiței sau minereu. Și toate conflictele și toată suferința sunt doar șmirghelul care ne freacă, ne lustruiește sufletele, ne finisează ne învață și ne desăvârșește viață după viață. Apoi închipuiți-vă că ați ales să săriți înăuntru, din nou și din nou, știind că suferința e singura rațiune pentru a fi pe pământ. Domnul Whittier, cu prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
râde împroșcând cu sânge și cruste peste tot. Diavolul a murit. Trăiască diavolul. Acum îl înmormântăm pe Satana. Domnul Whittier e demonul în fața căruia toate păcatele noastre trecute vor părea o nimica toată. Povestea crimelor lui ne întări, ne va lustrui până la albul inocent al victimei. Până ni se va fi greșit mai mult decât am greșit noi înșine. Totuși, moartea lui lasă un post liber la munca de jos pe care nimeni nu-l dorește. Așa că în film o să ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
târcoale pe acolo; Gică Wirth, care juca aripă în echipa adversă, i-a spus : „Mă, pirpiriule, ia dă tu flanela aia, s-o încerc și eu“. Constantin și-a scos flanela și i-a dat-o, Gică Wirth și-a lustruit cu ea pantofii de bizon apoi i-a aruncat-o în cap, ceilalți râdeau. Constantin părea fericit, i-aș fi ars un șut, pentru că eu sunt dintre cei care plâng la cinema chiar dacă îmi dau seama că ar trebui să
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
huleai și după amuțirea tunurilor, dăduse îndemn la horă în Goldana. El, cel dintâi, făcând îndemn fanfarei și purtând veston stacojiu, ca zorii primăverii vieții noi, ieșise la joc, bătând din pinteni, sub stejarul de la Primărie, în cizmele lui ofițerești, lustruite de sărbătoare. În duduit armonios de alămuri, Păun cel blând și de treabă, cum îl numeau oamenii din Goldana, păși, de nevoie, în vestonul lui, nemaivăzut, roșu, ca drapelul clasei proletare, spre mama Kaliei, țiganca cu glezne subțiri, târșiind mereu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
după părerea lor, prea frumoase, pentru un singur bărbat, având premoniția morții subite a elegantei și desfrânatei cartierului (ce purta numele neînțeles, dar repede acceptat, de Gala), deces presupus, fiindcă vedeau întâlnindu-se pe scara ei în spirală, cu parapet lustruit din lemn de arin, pe un asistent sanitar de la serviciul de ambulanță, care se încrucișa cu un predicator al sâmbetiștilor, ce aveau Casa de rugăciune la răscrucea celor cinci drumuri. Uneori, țațele cele mai perseverente picoteau doborâte, din când în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
de noapte. Era un hotel nou, care impunea de la început impresia unei catedrale a opulenței, având o împrejmuire de fier forjat, executată îngrijit, până la o amănunțime de filigran. În interior, devenea și mai evident că totul era șters de praf, lustruit cu râvnă și cu o minuțiozitate ce nu puteau fi explicate decât ca provenind dintr-o adâncă dragoste a cuiva. Fiecare încăpere purta un număr de metal și o ditamai cheia în ușă, oferind un interior de living-room, dominat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
meu să-mi facă așa o vizită inopinată. Dacă ne prindea în exercițiul funcțiunii, aleluia! Poartă pistolul la el permanent. Și nu ar fi prima dată când umple de plumbi măruntaiele cuiva... Înainte de plecarea către aeroport, Vladimir se bărbieri, își lustrui pantofii cu peria de încălțăminte pe care o așeză cu grijă la locul ei, rândui civilizat velințele de pe patul larg, își luă paltonul de pe umeraș și maleta-diplomat din dulăpașul în care se țin bidoanele de lichid pentru curățenie, printre care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
cu înmiresmate vinuri din hrubele adânci, unde se păstrau îmbătătoarele licori. Majoritatea greierilor mustăciră aprobator la ideea alcătuirii unei fastuoase delegații de stat, rânduită să-i reprezinte într-o vizită oficială, și, mișcându-și cu nonșalanță degetele pe corzile ghitarelor lustruite de îndelungă mânuire, acționară pe cea de a șaptea strună, pentru a se furișa în grupul reprezentant. Duelul secret al jinduitorilor, deja, începuse să se înfiripe, când unii dintre greieri intuindu-și lipsa oricărei șanse își modificară părerile, așa cum mirosul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
lui Tomoe pe scări în jos sunau ca o rafală de mitralieră. Fratele se îmbrăcă în grabă și o urmă, târându-și brâul chimonoului. — Mamă, am o veste extraordinară! Mama lor, Shizu, era în camera ce dădea spre grădină și lustruia cu grijă biroul din lemn de abanos la care tatăl lor ținuse foarte mult. — Ce-i cu agitația asta? întrebă ea, privindu-l pe după ochelari pe Takamori care, deși aparent om în toată firea, mai avea în el ceva de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
abandonat, în timp ce Kobayashi s-a apropiat de baracă, intrând cu cizmele prin băltoace. Când a bătut la ușă, a ieșit un țăran. Endō s-a rezemat de peretele autobuzului abandonat, prin al cărui tavan ploua și a început să-și lustruiască pistolul. Fruntea îi era plină de broboane de sudoare. Era și mai tras la față decât fusese la Tokyo, iar pungile de sub ochi, care-i trădau boala, stăteau mărturie a greutăților prin care trecuse în ultimele trei zile. — Endō-san, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
curte, vreau acasă... - Ba ai să stai aici și-ai să taci! Vezi c-o cauți cu lumânarea... Și unchiul Mișu mi-arată diplomele din sufragerie și ordinele legate cu panglică tricoloră primite de la fabrică, le scoate din cutiuțe, le lustruiește cu mâneca, „muncă, tată, muncă, nu glumă, că altfel n-aveam eu de toate în casă, nici frigider, câți mai au?, nici covor, nici somieră, nici lustră cu brațe și cinci becuri și tapet... Cu palmele astea țin casa, n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1987_a_3312]
-
sale. Probabil că a ales să fie un vagabond ca reacție la ceva anume. Nu știu ce-ar putea fi acest ceva. Însă atâta timp cât Îl știu Încă În viață, nu-mi pasă dacă Maestrul e un vagabond; poate să și lustruiască pantofi, că totuna mi-e. Reiko era cea față de care reacționase Yazaki și ea nici măcar nu-și dădea seama. Yazaki devenise un vagabond ca reacție la Reiko. Poate aveau dreptate cei doi asistenți sociali din New York când spuseseră că Yazaki
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
de enervare și buzele i țuguiară cu un aer agresiv. — Lucrez pentru bărbatul ăsta de mulți ani, șuieră ea. În fiecare zi n-am făcut altceva decât muncă, muncă și iar muncă. I-am gătit mâncare gustoasă și i-am lustruit podelele. L-am îngrijit bine. Nu sunt de aceeași părere, Mma, replică Mma Ramotswe calmă. Dacă l-ai hrănit bine, de ce-i atât de slab? Un bărbat îngrijit se îngrașă. Bărbații sunt exact ca vitele. Asta o știe toată lumea. Menajera
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
-
Mma Makutsi. Nimeni, niciodată n-a obținut peste 10 în istoria Școlii de Secretariat din Botswana. Pur și simplu nu se poate. N-aveau mare lucru de făcut în dimineața aceea. Mma Makutsi își curăță mașina de scris și își lustrui biroul în timp ce Mma Ramotswe citi o revistă și îi scrise o scrisoare verișoarei din Lobatse. Orele se scurseră cu încetineală și, pe la ora douăsprezece, Mma Ramotswe era gata să închidă agenția pentru pauza de prânz. Dar exact când era pe cale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
-
J.L.B. Matekoni se uita în pământ și își aminti, pentru o clipă, ce a însemnat copilăria lui acolo, în sătuc, cu mulți ani în urmă. Își aduse aminte cum se bucurase de bunătatea mecanicului auto local, care-l lăsa să lustruiască camioane și să-l ajute să vulcanizeze roți și care, prin bunătatea lui, îi scosese la iveală și-i nutrise vocația. Era ușor să schimbi viața celor din jur, atât de ușor să schimbi ambianța în cămăruța în care-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
-
el începu să-i explice cum să tragă piedica, dar ea îl întrerupse. Nu mă interesează, zise ea. Tot ce vreau e arma și gloanțele astea. Îi dăduse separat nouă gloanțe butucănoase, masive. Gloanțele străluceau de parcă fiecare ar fi fost lustruit anume, iar ei îi plăcu senzația pe care i-o dădea atingerea lor. Și-ar putea face un colier drăguț din ele,își zise în sinea ei, dacă le-ar găuri la mijloc și le-ar înșira pe o ață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
-
viței, fazani de volieră și claponi; sunt scrise invitații și desenate sute de afișe, se împletesc ghirlande din flori târzii de munte. Se croiesc și se pictează măști. Garnizoana își completează stocul de artificii și repară șeile cailor; trompeții își lustruiesc alămurile, iar fanfara Gărzilor Reunite, impresionantă, repetă valsuri și marșuri triumfale, trunchiurile arborilor sunt văruite. Se perfectează angajamente cu circari ambulanți și se suplimentează proviziile de șampanie și de lichioruri. De coniac alb. Actorul se pregătește și el. Va prezenta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
mai tremură nădragii. Eroul, pentru că și el a dat năvală peste mine, a stat un ceas cu izmenele-n vine, până i le-am ridicat din silă, ca să plece. Cu o mână, singura, încerca să-și dezmorțească, îngrozit, cocoșelul! Parcă lustruia țeava unui tun: o caricatură. Un alcoolic nenorocit. Ce-mi pasă mie că a fost viteaz cândva? Ce-mi pasă mie de cărțile Romancierului, de răgetele Actorului, alt bețiv, de banii Magistratului, javra javrelor?! După ce l-ați dat jos, v-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
cămașa ta de sărbătoare s-au făcut franjuri, catargele au străpuns cerul și curge ceva verde ce seamănă a Eden peste cochiliile scoicilor și iarăși mă bucur. Dumnezeul meu trecător, noaptea îmi țeși vise din cele mai coapte, ziua îți lustruiești cizmele cu visele mele. Dumnezeul meu poezie, îngheț la focul cuvintelor tale, amăgindu-mă cu o libertate iluzorie. Petru visa o altfel de libertate. Petru, cu fiecare vis dus până la capăt, ridica câte un zid. Petru se înconjura de cercuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
puse din nou telefonul în priză și încercă să-l sune pe șeful poliției, al cărui asistent îi răspunse răstit: — A plecat deja la o investigație, ceea ce era neadevărat. Șeful poliției nu putea fi deranjat deoarece, în clipa aceea, își lustruia pantofii la standul de pantofi din spatele gării. Conștient că nu avea nici un rost să îl sune pe perceptorul districtual, căci noul Colector Districtual nu sosise încă pentru a-și lua în primire postul, brigadierul încercă să sune la Departamentul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2297_a_3622]