951 matches
-
Vai de mine, conașule, se poate? protestă Odudie. Nu mă cunoașteți dumneavoastră? ― Bine, bine, dar să iei seama, Lazăre! zise Cosma Buruiană, urcîndu-se și el sus pe capră, lângă vizitiu. ― Am înțeles, conașule! făcu vătășelul plecat, adăugând după o clipă, nedumerit: Iertați că vă întreb, conașule, dar ca să știu pentru... Dumneavoastră adică nu vă mai întoarceți? ― Ce vorbă-i asta, Lazăre? strigă arendașul. Cum să nu mă mai întorc? De ce să nu mă întorc?... I-auzi vorbă! O să-mi las eu
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
întreagă, pentru că era sâmbătă și castelul avea să fie închis pentru vizitatori. Abia duminică, în prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, avea să se redeschidă. Petrache atinse aripile porților, ele se desfăcură larg, la simpla atingere. Ar fi trebuit să fie nedumerit, dimpotrivă, sufletul i se umplu de o mare împăcare. Intră cu pași înceți, căutând, parcă, vreo urmă pe lespezi. Se așeză pe locul statuii rămas gol și privi prin porțile deschise spre oraș. Poate că erau doar niște simple prevestiri
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
lui. Se simți, dintr-odată, chiar și cu această putere nouă, foarte ostenit. Își strânse veșmintele pe trup, vântul sufla prin ele de parcă ar fi fost zdrențuite. Se ghemui la rădăcina zidului și adormi. Poate că visă și visul îl nedumerea, căci capul i se înclină într-o parte și, tot așa, cununa de spini, ca un cuvânt rostit doar pe jumătate. Iacob, fiul lui Zevedei „Lumina este cea care face diferența. A fi liber se asociază cu un anumit fel
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
rămaseră nemișcați, așteptând. Văd cine e și mă întorc... Întredeschise ușa. În prag se ivi un bărbat îmbrăcat în alb, cu părul tot alb, dar cu sprâncenele negre, o culoare neobișnuită în atmosfera aceea poleită. Se priviră câteva clipe, fiecare nedumerit în felul lui. Bărbatul cu părul alb se aplecă spre el, îi zâmbi, apoi se întoarse și se îndepărtă. Simți o puternică nevoie să-l urmeze. Pantelimon se îndreptă spre masă și deschise telefonul mobil. Vocea îi era limpede, deși
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
cu fața într-o direcție, alții în partea cealaltă. Grăbiți, încolonați, mânați de la spate, privind unii în sus, spre Universitate, alții în jos, spre Piața Unirii. Oamenii grăbiți sau speriați seamănă între ei. Când tac, iau poziția ghiocelului, când sunt nedumeriți, par niște flori de toamnă. Cărându-și rădăcinile în spate, ca pe niște năvoade. Sau bulbii înfrigurați, la piept. Dar Costică Ologu nu vedea lucrurile în același fel, astăzi privea hăt-departe, peste oameni și lucruri. De aceea întrebă : — Câte picioare
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
degeaba, spaimele apar din nou. Numai că eu și spaimele mele trăiam în două lumi care nu erau niciodată simultane, dar aveau legătură una cu alta. Cum ar fi jumătățile unei clepsidre, dacă știi ce e... Pavel Avădanei se arătă nedumerit de dovada acestei explicații pe care, de altfel, o înțelegea prea puțin : o piatră pe care Rada o așeză la mijlocul mesei. O scotea uneori și o privea, rezemată de perete sau culcată pe-o parte, cu genunchii îndoiți. Avea impresia
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
se țină. Păi, răsăritul nu e de unde pleci, se scărpină Pârnaie, e unde te duci. E cum ar fi o direcție, nu un loc. — Aicea e răsăritul... repetă Isaia, mulțumit că-și regăsise echilibrul. — De unde știi ? întrebă Bunelu, care urmărise nedumerit toată cusătura privirilor lui fără nod la ață. — Da’ voi de unde știți că nu ? replică Isaia. — Păi, nu știm... mărturisi Bunelu. — Atuncea aici e ! hotărî Isaia. De aicea plecăm, de la altar. Ne trebuie prapuri. Puțică se înființară, obișnuiți cu corvoadele
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
repezi, femeile își reîntregeau conturul ochilor sau al buzelor, miopii își scoteau ochelarii, chelioșii își acopereau țeasta cu pălăria de pai pusă ștrengărește. Portretul trebuia să fie mai îngăduitor decât imaginea din oglindă. Numai că, primindu-și portretul, oamenii erau nedumeriți. Ei nu arătau așa. Sau, ca să fim mai exacți, în portret erau mai urâți, adică mai bătrâni. Unii chiar mult mai urâți, adică mult mai bătrâni. Și aceștia se supărau cel mai tare. Atunci când nu voiau cu niciun preț să
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
îl auzise deja, căci era o operă celebră și versurile erau cunoscute. Sărmanul om a încercat să se salveze jonglând cu silabele cuvântului. A tras de voce și a menținut sunetul final până când a rămas complet fără suflu. Orchestra era nedumerită, iar toboșarii loveau instrumentele pentru a acoperi greșeala. Apoi însă, Chen Yi-chew s-a dovedit a fi un veteran al scenei - a inventat pe loc un vers, care înlocuia „oaia care se trezește în gura leului“ cu „peștele care ajunge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
treacă de porți, pentru că l-am deghizat în gunoier. Ne închidem toți trei în camera mea și omul, care are un singur ochi, citește desenele de nisip pe care le-a trasat pe o tavă. Ceea ce-mi spune mă nedumerește și încerc din răsputeri să înțeleg. — Pa kua nu va da rezultate dacă este explicată, zice el. Filosofia stă în simțuri. An-te-hai e nerăbdător și îi cere bărbatului să „termine cu prostiile“, astfel că expertul se transformă într-un prezicător
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
se înroșise, dar tot nu vorbea cu mine. — Yung Lu este un bărbat atrăgător chiar și în ochii bărbaților, mi-a spus An-te-hai în noaptea aceea, în timp ce mă învelea cu delicatețe în pături. Admir puterea voinței dumneavoastră, doamnă. Însă sunt nedumerit de acțiunile dumneavoastră. La ce vă folosește să vorbiți ca și cum nu vă pasă deloc de el? — Îmi face plăcere prezența lui, și asta este tot ce îmi pot permite, îi zic. Mă uit lung la tavanul cortului știind că în fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
continuă: Nu pot să-mi petrec Anul Nou cu tine. Ce? Cum de se Întâmpla asta? Oare deja aflase cumva despre problema cu Turcia? Era oare atât de supărată Încât hotărâse să contramandeze ea prima? Probabil că interpretase tăcerea mea nedumerită drept mânie, pentru că se grăbi să continue. — Ești acolo? Bette, Îmi pare atât de rău, nici măcar nu pot să-ți explic cât de rău Îmi pare. Tocmai au sunat părinții mei să ne spună că au Închiriat o vilă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
teoretizat. Termenul "postmodern" este, deci, adesea, un înlocuitor sau o marcă semiotică ce semnalizează apariția unor fenomene noi care trebuie explorate și teoretizate. Utilizarea termenului mai poate însemna că există ceva care ne neliniștește, că apar noi fenomene care ne nedumeresc și pe care nu le putem înțelege sau cataloga în mod adecvat. Un asemenea discurs deficitar din punct de vedere teoretic reduce termenul "postmodern" la statutul unui element de jargon, adesea o încercare greșită de detașare de comandamentele teoriei moderne
Cultura media by Douglas Kellner [Corola-publishinghouse/Science/936_a_2444]
-
următoarele replici: Iartă-mă, mi-e rău. Nu cumva ești însărcinată? Ce? (rîs în hohote prelungite) Crezi, oare, că-i o absurditate? Din păcate, în cazul meu, da. (Mina preia rîsul de bandă și rîde într-o manieră ce-l nedumerește și-l înfurie pe Ilie) Ilie: Ce vrei să spui cu rîsul ăsta prostesc? Mina: (parcă trezindu-se) îmi pare rău... Iartă-mă... fără vreau... Ilie: (preferă să nu afle mai multe, revine la acuzație) Dar mai grav decît toate
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
e pe cît de veche, pe atît de simplă: moartea iubitei face ca lumea să pară un sicriu 23). Simple, exacte, realiste aș zice, sînt totodată, la Bacovia, impresiile și reacțiile exprimate în fiecare din versurile sale, deși - surprinzător - unele nedumeresc. Amatorii de subtilități au răsucit în fel și chip, de pildă, versul „Dormea întors amorul meu de plumb”. Evident, aceasta nu înseamnă dormea cu fața în jos, supărat, ci dormea adînc, profund („somn de plumb”), zăcea nepăsător. De ce „întors” și
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
din urmă meritau un atare tratament. Sînt surprins să găsesc în „pleava” lor „semințe” din care ar fi putut să iasă ceva: fraze (zic eu azi) sugestive, paragrafe rotunjite, pagini bazate pe informații din arhive. Descoperindu-le, mai întîi sînt nedumerit, apoi încep să mă gîndesc la cauzele renunțărilor. Deși conturat suficient de ferm, fragmentul următor (ca să dau un exemplu) reprezintă, neîndoielnic, un start ratat de capitol: „Ca și plictiseala, nevroza e un «mal du siècle», «o plagă» a deceniului dinainte
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
în oglindă». Una din oglinzi e iubita. Poetul (se) autoproiectează în femeie pentru a avea confirmarea existenței sale. Orice poem este un crîmpei lung de dialog. Bacovia este viu și atunci cînd moare”. Aceste enunțuri paradoxale nu clarifică, ci, dimpotrivă, nedumeresc. Le citești și, vorba cuiva, te întrebi: „Ce-i asta?” Un joc există în „Poemă în oglindă”, dar altul decît cel numit de d-l O. Soviany. în Dosarul Bacovia, II, l-am încadrat și l-am explicat ca fiind
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
boli misterioase, făcea febră și avea grețuri, s-a diagnosticat singură și s-a tratat în spitalul Bar Harbor în octombrie 1972, mai bine de o lună. A început să țină un jurnal de sănătate. Cu cât doctorii deveneau mai nedumeriți cu atât mai egoistă se făcea ea; se dedicase jelirii propriului ei caracter muritor și s-a axat pe analiza eternității, așa cum va face în Ce? Eternitatea, cel de-al treilea volum de memorii publicat după moartea ei, în 1987
by George Rousseau [Corola-publishinghouse/Science/1102_a_2610]
-
sclipesc câteva raze roșii de soare. Câtva timp, cei doi rămăseseră încremeniți, uitându-se la salcâmul doborât, neștiind parcă ce mai aveau de făcut. Duțulache ieșise din gaura lui făcută sub șira de paie și se uita peste grădină, parcă nedumerit și el. Numai caii stăteau tăcuți, nepăsători, cu buzele lăsate în jos. - Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile salcâmului. (Marin Preda, Moromeții) 1.Rezumă, în 4-5 rânduri, fragmentul de mai
LIMBA ?I LITERATURA ROM?N? ?N 100 DE TESTE DE EVALUARE PENTRU LICEUP by Pavel TOMA ,Lorena Teodora TOMA () [Corola-publishinghouse/Science/83870_a_85195]
-
afro-americane și amerindiene. Atragerea publicului către aceste teme ca prezențe în spațiul muzeal tinde să devină un fapt obișnuit. Dincolo de aceasta trebuie să acceptăm neliniștea, "tensiunea" unui public care în premanență așteaptă ceva nou, care în același timp poate șoca, nedumeri, sau chiar provoca. Probleme sociale deosebit de importante integrate ca suport muzeal, prin expoziții și forme expoziționale adiacente pot determina rețele de comunicare complexe, pot sensibiliza populația sau pot conduce la decizii din partea factorilor implicați la nivel local sau național; patrimoniul
by IULIAN-DALIN IONEL TOMA [Corola-publishinghouse/Science/1016_a_2524]
-
deplasare prin încăperea în care se află. Deși toată lumea știa că afirmația lui Zenon era falsă, nimeni nu a reușit să găsească eroarea din judecata sa. Ceea ce propunea el era un paradox. Era o problemă de logică, ce i-a nedumerit pe filozofii greci - precum și pe ceilalți filozofi care i-au urmat. De fapt, toate problemele puse de el i-au îmbolnăvit pe matematicieni, timp de aproape două mii de ani. Prin cea mai faimoasă dintre ele, denumită „Ahile“, Zenon demonstrează că
Zero-biografia unei idei periculoase by Charles Seife () [Corola-publishinghouse/Science/1320_a_2892]
-
În ultimul timp, au fost traduse în limba română câteva lucrări importante ale lui Wittgenstein. Rezultatele abordării directe a studiului lor nu vor fi însă încurajatoare, nici chiar în cazul unor cititori exersați în filozofie. Ceea ce îi va izbi și nedumeri nu vor fi atât ideile ca atare, cât un anumit mod de a gândi. Cititorul lui Wittgenstein trebuie să fie prevenit cu privire la particularități ale orientării gândirii sale, lucru greu de obținut consultând dicționare, enciclopedii sau introduceri generale în filozofia contemporană
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
ceva greșit în folosirea obișnuită a cuvântului «cunoaștere». Se pare că noi nu știm ce înseamnă el și că, prin urmare, poate, nu avem nici un drept să-l folosim.“79 În acei ani, Wittgenstein îi spunea lui Drury: „M-a nedumerit că Socrate este socotit un mare filozof. Căci atunci când Socrate întreabă care este semnificația unui cuvânt, iar oamenii îi dau exemple asupra modului cum este folosit cuvântul, el nu este mulțumit și dorește să i se dea o definiție univocă
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
de a gândi al cititorului, folosindu-se de neasemuitele lui alegorii. Wittgenstein era, desigur, conștient că un filozof care stăruie asupra descrierii unor situații concrete din viața comună, fără să arate ce anume urmărește să obțină prin ele, îi va nedumeri pe cei care-l ascultă sau citesc. Producerea acestei stări de nedumerire, ca și transmiterea imboldului de a o depăși printr-un efort propriu de gândire, făceau însă parte din pedagogia lui. Filozoful adevărat, pare să fi crezut Wittgenstein, nu
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
obiecte» și «imagini», sau introducea noi expresii, ca «propoziție elementară» și « stare de lucruri atomară», limbajul lecțiilor sale nu prezenta enigme. El folosea limbajul gândirii comune. Nu exista nici o aluzie mistică, nici o referire la ceea ce nu poate fi spus. Ceea ce nedumerea era folosirea de exemple pitorești care în ele însele erau ușor de înțeles, dar la care miza (the point) urmărită putea scăpa. Era ca și cum ai asculta o parabolă fără să fii în stare să extragi morala ei.“5 O relatare
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]