1,924 matches
-
o nouă naștere.25 Iată, de pildă, ce spune Aitareya Brahma1a (I, 3): "Preoții preschimbă în făt pe cel căruia îi dau consacrarea (diksha). Îl stropesc cu apă: apa este sămânța bărbătească... Îl duc într-o încăpere anume: încăperea este pântecele în care se întoarce cel care face diksha; îl îndeamnă așadar să intre în pântecele care îl așteaptă. Îl acoperă cu un veșmânt; veșmântul este amnionul... Pe deasupra se pune o piele de antilopă neagră; corionul este, într-adevăr, deasupra amnionului
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
să intre în pântecele care îl așteaptă. Îl acoperă cu un veșmânt; veșmântul este amnionul... Pe deasupra se pune o piele de antilopă neagră; corionul este, într-adevăr, deasupra amnionului... Ține pumnii strânși pentru că fătul are pumnii strânși când stă în pântece, copilul are pumnii strânși când se naște 26... Desface pielea de antilopă și o dă jos, ca să se poată îmbăia; copiii vin pe lume fără corion. Își păstrează veșmântul ca să intre, și de aceea copilul se naște învelit în amnion
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
să găsească o scuză convingătoare pentru moartea sa. Când se întoarse spre Frediana, văzu că își revenise oarecum și se trăgea înapoi pe coate, fixându-l înspăimântată și uimită; tunica i se zdrențuise și era murdară de pământ, iar pe pântece, de mici pete de sânge. Retrăgându-se astfel, se apropia de fratele ei, care, imobilizat lângă stâncă, îl fixa pe Balamber cu ochii ieșiți din orbite, arzând de febră. Luând-și privirea de la copilă, hunul se apropie de el și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
trebui decât o ocheadă ca să constate că oamenii lui fuseseră împrăștiați; mulți fuseseră doborâți, alții se târau printre arbuști, gemând răniți. Printre aceștia îl descoperi pe Mataurus, care, rămas fără scut, stătea îngenuncheat în iarbă, cu fața încordată, apăsându-și pântecele cu mâinile. O vânătoare pe viață și pe moarte se desfășura între copaci. Arcașii fugeau, încercând să ajungă la caii lor, sau căutau să urce coasta pentru a ajunge în locuri mai înalte, unde, din pricina terenului accidentat și a vegetației
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fiecăruia tainele ce le ascundea. Iată, de pildă, un om avid și arogant; ca să se prefacă îndurerat, ținea capul în jos, aproape îngropat între umerii masivi, dar pe sub sprâncenele stufoase îl scruta temător, cu ochi vicleni, în vreme ce își ținea, sub pântecele proeminent, poalele mantalei, cu siguranță acoperindu-și punga din piele ce îi atârna la centură. Alături se afla un om instrui, poate un copist, slab și totuși cu burtă, cu ochii alunecoși și bărbia micuță, gură cărnoasă și pielea grasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fata deja luase hotărârea; iar acum Lidania, printre lacrimi, reuși cu greu să-i spună care fusese motivul. Odetta își dăduse seama că era însărcinată și îi mărturisise imediat, cu o fermitate rece, că nu ar fi acceptat niciodată în pântece copilul unuia dintre călăii săi. Chiar în acel moment, de profundă solidaritate, doi războinici veniseră să-l ia de acolo. Ieșind într-un loc deschis pentru prima oară după trei zile de clauzură, străbătuse cuprins de o mânie violentă distanța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ca ceara și cu părul răvășit, zăcea pe treapta casei sale, cu spinarea rezemată de ușorul de la intrare și cu capul lăsat într-o parte. Un val de sânge îi scălda tunica: probabil îi tăiaseră gâtul. Ținea în brațe, pe pântece, ceva ce Sebastianus nu reuși să identifice imediat. îl ajută Maliban: Uite unde era capul copilului, constată el. Hunilor le place să glumească. Făcu apoi un semn îndărătul său. Pe altul l-au înecat în adăpătoare. Sebastianus fu bucuros că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
teacă, Cilonus îl chemă la sine pe celălalt milițian și se repeziră în întâmpinarea celor doi. Imediat ce ajunse în fața barbarului, încercă să-și înfigă în el daga. Soldatul, însă, îl împinse brusc pe prizonier, astfel că lovitura, în loc să ajungă în pântece, îi atinse doar coasta; el tresări, îndoindu-se, duse mâinile la rană, dar nu căzu. Cilonus dădu să ridice sabia pentru o nouă lovitură, dar soldatul strigă ceva și îl împinse îndărăt, apoi apucă barbarul de părul lung și îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
urma să vorbească doar cu episcopul. în tăcerea plină de așteptare ce se lăsase în încăpere, nu se mai auzeau nici măcar loviturile de berbec: atacul, în mod evident, încetase. Dubritius se legănă o clipă pe picioare, își potrivi centura pe pântecele ușor proeminent, își scărpină barba cârlionțată, trăgând cu ochiul împrejur pe sub sprâncenele stufoase și, în sfârșit, vorbi: — Eudoxiu e un om ca și ceilalți și, în aparență, nu are nimic special: e de statură medie, puțin chelit pe la tâmple, robust
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mâini țepușa de frasin care-i sfâșia carnea, dădu îndărăt, clătinându-se, până ajunse cu spatele la zidul de piatră al turnului. De îndată, Sebastianus fu lângă el pentru a-i da ultima lovitură. Cu o clipă înainte de a-i primi în pântece lama, Eudoxiu îl privi cu ochii strălucind de exaltare; cu buzele lățite într-un zâmbet răutăcios, mârâi sarcastic, cu furie: — Acum e prea târziu, Prefectule! în timp ce bagaudul, lovit de moarte, se ghemuia la poalele zidului, alți adversari se iviseră deja
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
recunoască stindardele. Pe de altă parte, vizigoții primiseră și ei ajutoare, astfel că rezultatul luptei rămânea incert. Deodată, se auzi strigat de Odolgan și, întorcând privirea îl văzu salutându-l cu obișnuita sa veselie neghioabă, în timp ce își scotea sulița din pântecele unui cavaler dușman. întorcându-se, distinse un zid compact de războinici călare ce tocmai cobora în vad și înțelese că de acum întregul tuman al lui Utrigúr se aruncase în luptă. Se avântă atunci înainte, îndemnându-și cu și mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-i răspundă, Maliban se întoarse și, coborând cu pași mari, îl conduse pe coastă în jos, călcând mereu peste trupuri. Vitalius era sprijinit cu capul pe unul din ele. își apăsa cu ambele mâini o fâșie de pânză însângerată pe pântece, dar nimeni nu-i dădea ajutor. Când comandantul său se lăsă pe vine și se aplecă deasupra sa, îl recunoscu imediat și dădu să vorbească, dar nu reuși. Lui Sebastianus îi fu de ajuns o privire scurtă ca să înțeleagă că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pădurea rară, cu inim'amară/ Prin pădurea deasă, cu inima arsă/ Prin pădurea mare, că nu te mai are/ Prin pădurea mică, lacrimi din ochi îi pică". Femeile îngreunate ale satului se dezgoliră și intrară în vâltoare, purtând rod în pântece și icoane de lemn în mâini. În mijlocul râului lăsară icoanele cu lumânări aprinse să plutească la vale, cu ochii sfinților în sus, spre ferecatele porți ale cerului. "Scoală Ene-Caloiene/ Adu cheițele, deschide portițele,/ Să curgă ploițele, să crească semințele,/ Să
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
doamna Sabina (de unde acest nume în mahalaua evreiască din Pașcani?), e antipodul lui. Pe cât este el de abstract, pe atât de concretă este ea: blondă, mare, grasă, invadată de cărnuri pe obraz, sub bărbie, pe omoplați și pe rest, cu pântecele proeminent al unor femei mature din rasa ei, complexiune care, agravată de portul complet neglijat, ofensează unul câte unul fiecare canon al esteticii. În schimb, doamna Sabina Duvid are sufletul delicat și inimă bună, vădită chiar și în ochii ei
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
cu patimă. „Ia, spune, cât a trebuit să umblați ca să vă Întoarceți de unde ați plecat...“ „De unde am plecat?“, Întrebă Ippolit. „De unde să plecați, spuse nevastă-sa cu aceeași nevinovăție-n glas, de la depozit, că doar nu era să plecați din pântecele matern!“ Și, spunând aceasta, se ridică de la podea și-n văzul Întregii asistențe Îi azvârli ligheanul de cenușă În cap... Ippolit dădu să se apere și se trezi din somn lac de transpirație, cu gura coclită și dureri de cap
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
Pentru această creatură eu trebuie să fiu ca un fel de chit...“ Și, gândindu-se la aceste lucruri, lui Subotin Îi reveni În minte povestea prorocului Iona care fusese Înghițit de o balenă uriașă ce l-a ținut prizonier În pântecele ei vreme de trei zile și trei nopți În șir și apoi l-a scuipat pe țărm. Povestea i se păru lui Ippolit destul de neverosimilă. Poate că Iona avusese o viziune. Trăise, ca și Subotin, din pricina unor abuzuri, o halucinație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
să-i vestească pieirea, dar Iona s-a suit pe o corabie și s-a Îmbătat. Îmbătându-se, l-au apucat mustrările de cuget. Nu era, desigur, simplu să stai, atâta amar de timp, fără mâncare și fără băutură În pântecele unei viziuni! Halucinația l-a urmărit și mult timp după ce s-a trezit din mahmureală. Altfel cum s-ar explica faptul că oamenii și vitele nu au mâncat și nu au băut nimic vreme de trei zile, ci acoperindu-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
În pace, sfatul meu. Nu m-aș băga pe el cu adevărat. N-aș face niciodată asta. Nici n-ar bănui că sunt acolo. Dar un aparat de fotografiat poate fi introdus oriunde. Au până și fotografii de copii În pântece. Cumva au băgat un aparat foto acolo. Tocmai am făcut rost de un Minox nou care e mic cât o brichetă. Nu fi stupid, Lionel. Nici n-ar ști. Te asigur. N-ar ști ce se Întâmplă. Pozele pot fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
bună și mă tot întreb cum e cu putință o asemenea forță a naturii. Lucrarea asta a fost produsă când copilașul ei avea sub o lună, în plină lăuzie, când, în mod normal, mintea unei femei se distribuie între memoria pânteceului, senzația laptelui, dragostea cea nouă, oboseala permanentă. Fata asta alăptează la 9, își aduce copiii la doica negresă, unde mai sunt alți patru, se mulge pentru ora 15 și merge la alăptat la ora 12, între timp e la birou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
încet în părete, deasupra călătorului. În tăcerea nopții de-afară, se auzi deodată un nechezat jalnic. Cine știe de unde vine! murmură Neculai. În ochii celui căzut ardea o durere neclintită. Veni primarele, un om voinic, nalt, c-o leacă de pântece, îmbrăcat cu straie nemțești. Țăranii îi făcură loc, el se apropie, dădu mâna cu popa, apoi privi un răstimp pe străin. Nu-l cunosc, zise el după aceea; îl cunoaște cineva? Nu-l cunoaște nimeni! răspunse Neculai. —Ce-i de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
se strecura rânjind prin șanț, pe sub garduri; din când în când clămpănea la năvălirile prea înaintate ale dușmanilor care-l lătrau furioși; apoi, când răcnetele și fâșcâiturile oamenilor îl împresurară, o porni ceva mai repegior, cu coada mai strânsă pe pântece. Era foarte umilit și parcă nu cerea decât să fie lăsat în plata Domnului. Dar o piatră îl ajunse, apoi alta. Din urmă veneau mânioși și cuconul Gheorghieș Horga, și grefierul Gavrilescu, și Mărculescu, și Lascarache, și toți locuitorii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
doi oameni. Unul era „boierul“: se cunoștea după îmbrăcămintea de postav verde, după pălărioara cu pană de gaiță, după pușca curată și lucitoare, fără cucoașe. Era un bărbat tânăr încă, cu fața plină, roșcovană, cu puțină mustață bălaie, cu puțin pântece. Un om bine hrănit, cu obrazul mulțămit și cu ochii veseli. Celălalt, pădurarul, era un zdrahon nalt și spătos, cu mustața groasă, întunecoasă, dar cu privirea limpede și senină. Avea tașcă cu nasturi de alamă la șold în stânga, și ducea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
auzi, de-acu apucăm prin altă parte... Nu-l știu, trăiți, domnul căpitan... —Așa? Ia arată limba... Soldatul scoase limba, apoi o trase înapoi, se încreți la față, își plecă capul pe umăr și se apucă cu amândouă mânile de pântece. —Ai devastat o grădină de pruni, mișelule! zise doctorul vesel. Hai, marș în căruță! suie îndărătul moșneagului... Când se sui soldatul cu luare-aminte, privindu-ne cu coada ochiului, în căruță, dindărătul moșneagului sări în pulberea drumului, peste draghini, un țânc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
printre ogoare lungi de păpușoi care-și clăteau încet, atingându-le, săbiile frunzelor. Așa merserăm multă vreme prin arșița zilei și prin singurătate. Oamenii și animalele parcă dormitau; nu vorbea decât doctorul, din când în când, și atunci își sălta pântecele rotund, într-un râs tăcut. Cine știe unde mergem! zise el vesel. Glasul lui Ștefan se auzi într-o vreme: —Iaca un om... —Aha-aha! rosti doctorul căscând. Slavă Domnului! Se sculă de la locul lui și scoase îndărătul trăsurii capul. —Măi bădișorule! rosti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
N-o să ghicești în veci, a zis. —Spune-mi atunci. —Sunt însărcinată. Am rămas uitându-mă la ea și ea se uita la mine. —Ce e? a zis. —Ce, ce? —Arăți ciudat. Avusesem un sentiment ciudat. Îmi zvâcnise ceva în pântece. —Ești geloasă? a întrebat. Din senin. Da, am zis. Din senin. Îmi pare rău. Și nici măcar nu vreau să fiu însărcinată, băga-mi-aș. Nu e viața de tot rahatul? —Ba da. Și nu e puțin cam repede? De-abia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]