1,132 matches
-
sunt înlocuite la Ileana Mălăncioiu de moarte, precum și de un eros de tip macabru, ambele devenind temele fundamentale ale creației acesteia, teme care se împletesc, în aproape toate volumele, în linia unui expresionism întunecat. Deconstruind și Ileana Mălăncioiu, parțial, canonul paradigmatic, și impunându-l pe cel individual, "cele două volume controversate ale acesteia, Pasărea tăiată și Urcarea muntelui, curpind o versiune subiectivă a lumii, dar totdată extrem de critică și de dură, e o poezie a tainelor simple ale lumii, percepute în
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
are ceva de spus, fiind o prezență, pe cât de puternică în impunerea conceptelor filosofice în poezie, pe atât de discretă, în promovarea lor. Rigoarea textului său are ceva aproape canonic, Ileana Mălăncioiu folosind și ea transferul semantic în deconstrucția canonului paradigmatic modernist. De asemenea, la fel ca în cazul Anei Blandiana, "la această poetă de excepție și excepții, biogafia curată nu este chemată să valorifice superior o operă mai perisabilă, să-i aducă, în conștiința publicului, puncte suplimentare (cazul poeziei lui
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Am fost cunoscută ca poet interzis, înainte de a fi cunoscută ca poet", mărturisește aceasta, care fusese cenzurată încă de la debut, din 1959, pentru poezia Originalitate, din revista "Tribuna" de la Cluj. Apoi pentru textele din "Amfiteatru". În contextul în care canonul paradigmatic al Generației '60 cuprinde două laturi: canonul ideologic și canonul estetic, în încercarea noastră de a lansa constructe teoretice cu privire la poezia interzisă a Anei Blandiana, vom porni de la încadrarea acesteia în primul dintre cele două paliere. Fără a face o
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
forțată este redată prin lexeme de tipul: condamnat, n-aude, nu vede, nu înțelege, dar înaintează, mame neîntrebate, acesta fiind, cu alte cuvinte, ceea ce Ștefănescu numea un lirism reflexiv. Este o poezie în care deconstrucția funcționează atât la nivelul canonului paradigmatic, cât și la nivelul canonului individual. Transmițând informația printr-un limbaj direct, în care nici necuvintele, nici un arsenal stilistic bogat nu își mai găsesc locul, autoarea deconstruiește orice semnificație originară a simbolisticii utilizate. Metafora este aproape inexistentă, miza fiind aceea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
să ne naștem/ Din nou?/ Eu cred că suntem un popor vegetal-/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?" (Eu cred că suntem un popor vegetal). Metaforele de tip subversiv, existente în aceste două poezii, contribuie la deconstrucția canonului paradigmatic și chiar la deconstrucția canonului individual, prin reconsiderarea unor sensuri vechi și înnoirea lor, prin raportarea la context. Deși a comportat ușoare degradări semantice, natura a reprezentat, dintotdeauna, spațiu al refugiului, dar, mai ales, cadru prielnic desfășurării unor sentimente precum
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
redevine o realitate interioară, invelită, conceptual, în idee, dar conținând, în profunzime, suflet. Țipătul neputinței devine un urlet interior, adresat nimănui altuicva decât sieși însăși. Vorbind, în capitolele anterioare, despre deconstrucție ca fenomen predominant poeziei neomoderniste, și care poate fi paradigmatică, individuală, interioară, textuală etc., ajungem, astfel, la deconstrucția identitară, care, asemenea celorlalte, nu implică o demolare, ci o reconstruire a identității, printr-o reconsiderare a ei sau chiar o reorganizare. Altfel spus, sinele se poate confunda cu un altul, la
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
lumea exterioară se confundă cu lumea interioară, acest permanent joc al contrariilor, nefăcând altceva decât să releve polaritatea intimă a ființei autoarei. Am urmărit, astfel, prin prisma metaforei (considerată figura de stil regină), modul în care autoarea deconstruiește laolaltă canonul paradigmatic și canonul individual, îmbogățind neomodernismul cu noi înțelesuri, dar, totodată, îmbogățindu-se pe sine, printr-o revenire, reactualizare și reconsiderare a propriilor formule utilizate. În poezia Anei Blandiana, întâlnim, totodată, o serie de simboluri specifice, preluate din literatura populară sau
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
ceva pentru a comunica, rămîne suficient să ai iconul on-line pentru ca cei cu care ești În linie să știe că te pot aborda oricînd. Mesajul devine unul foarte simplu: „sînt aici”. Dar, la o privire mai atentă, schimbarea este totuși paradigmatică: mesajele În timp real sînt o copie a vorbirii. Scrisul privat este un ersatz al vorbitului privat, cu inconvenientul combătut de altfel tot mai bine că ia mai mult timp. În această logică, deși nu merge pînă aici, se Înscrie
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
nu putea fi postmodern, că proiectul grupului era unul vechi și că Între ceea ce se Întîmpla În literatura franceză și ceea ce propunea literatura americană, alături de altele (Italo Calvino, deși emigrase, sau Garcia Marquez sînt citați de Barth) exista un decalaj paradigmatic. Numai că aceste infim de puține articole - altele tratau despre cultura pop, de pildă (Leo Spitzer) - cam unul la două-trei numere aveau, În amintita revistă, un rol decorativ. Francezii făceau astfel dovada unei false generozități multiculturale, cu aceeași condescndență cu
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
autenticitate ceea ce pierdea prin lipsa desăvârșită a instinctului social. Lucienne nu pigmentează Însă textul “conferinței” accidental, ea apare Întotdeauna, În antiteză sau ca o confirmare défense et illustration - al unui cod de bune maniere, ca actor principal al unor situații paradigmatice ale traseului retoric și etic pe care trebuie să-l parcurgă o conversație. Căci acesta este subiectul Conferinței, conversația, extrasă din rigiditatea formală à la franșaise și redată individului contemporan pentru care gratuitatea, calmul aristocratic și viața trăită ca artă
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
neînregimentați ca Marguerite Yourcenar, Michel Tournier, Julien Gracq sau Romain Gary, apoi Patrick Modiano și Jean-Marie Gustave Le Clézio - semne că tranziția palinodică și ablutivă a literaturii franceze se Încheie. Abia acum se face simțită influența lui Samuel Beckett, scriitorul paradigmatic al declinului modernității occidentale. Prin el, printr-o scriitoare excepțională a anilor 1980 care-i continuă viziunea - Marie Redonnet -, intrăm Într-o perioadă de convalescență a literaturii, a omului care se predă, dar nu moare, ceea ce m-am hotărît să
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
adevăr, pe lângă exclusivismul său inerent de care aminteam, fixează În enunțul său un loc și un timp. Ori, la Echenoz, ca și pe computer, totul se petrece oriunde și oricând. Adevărul, la Echenoz, sare din schemă. Ferrer este personajul echenozian paradigmatic, un “om fără Însușiri”, exponent al ontologiei slabe. În permanent contact cu realitatea, un contact nu tocmai convențional, Ferrer, proprietarul unei galerii de artă, nu gândește, nu spune și nu face nimic care să nu aibă legătură cu situația/realitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
spectacol. Acesta e pariul lui, pe care-l regăsim și în cazul supravegherii, unde „concretizarea” coprezenței devine esențială. Supravegherea, se înțelege de la sine, reclamă existența a doi termeni cu grade diferite de vizibilitate. Diferențierea poate atinge un maximum în situația paradigmatică în care una dintre persoanele implicate este perfect vizibilă, iar cealaltă pândește ascunsă undeva, nu se știe unde. Acesta este prealabilul oricărei relații supraveghetor/supravegheat și ecuația pe care trebuie să o rezolve orice regizor. În fond, regizorii sunt puși
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
pare a tematiza nuclee lirice grele: suferința și apocatastaza, ispitirea și mântuirea, tentativa sómei de a depăși stadiul semei, maturizarea și moartea, însingurarea și alienarea, necesitatea, dar și ineficiența visului, raportul Centru margine, dialectica relației vânat vânător transpusă în legătura paradigmatică poet poezie, criza poeziei, a literaturii și, prin extensie, a imaginarului etc. etc. Oricât de greu digerabile ar părea, la o primă vedere, textele ce aglutinează aceste nuclee poetice, ele merită parcurse în întregime, căci parcurgerea lor secvențială nu dă
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
textualizează, practic, etapele cele mai semnificative din istoria (pre)umanității. Vom regăsi, prin urmare, în carte geneza universului (Cosmogonia, Muzica, Miracol), apoi debutul (Istorie, Pâră, Criză) și, în fond, schița întregii istorii a umanului cu momentele ei evolutive percepute drept paradigmatice din perspectiva creștinismului, cu figurile emblematice și schemele ritualice bine cunoscute, de la facerea femeii la apocalipsă, de la turnul Babel și arca lui Noe la întruparea și crucificarea lui Iisus (Noe, Scara, Mesager, Cain, Abel, Lilith, Isaac, Cădere, Sodoma I, Sodoma
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
din Iași (1994). Premiul al III-lea la Festivalul umorului ,,Constantin Tănase", Vaslui (2004). Filonul din care își extrag substanța primele cărți scrise de Dumitru Spătaru este, neîndoielnic, livrescul tratat însă în cheie diferită: fie grav, reverențios față de opera considerată paradigmatică, fie parodic ori burlesc. Colocviile (Editura Cronica, Iași, 1993), Ruga pentru anotimpurile din noi (Editura Cronica, Iași, 1995), Cel ce ridică piatra (Editura Helicon, Timișoara, 1995) sau Ultimul paradis (Editura Spiru Haret, Iași, 1993) dovedesc îndeosebi apetența poetului pentru rescrierea
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
II al aceluiași Dicționar, care apare în 1986, îl invită pe Philippe Hamon să redacteze articolul "Description" (p. 66), în care putem citi o primă definiție cu pretenții științifice: "(...) o unitate textuală determinată de operații cu dominantă ierarhizantă, taxonomică și paradigmatică. O descriere este în general centrată pe și de un pantonim, arhilexem sau metalexem cu funcție de termen federator sincretic (...), termen cu funcție prospectivă sau retrospectivă, prezent sau presupus în manifestare". Studiul lui P. Hamon propune o teorie generală a descriptivului
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
1986) lui A. J. Greimas și J. Courtès, a unui articol "Descrierea" dat spre îngrijire lui Philippe Hamon (p. 66). Acesta din urmă definește obiectul nostru de studiu ca fiind: (...) o unitate textuală guvernată de operații cu dominantă ierarhizantă, taxinomică, paradigmatică. O descriere este în general centrată pe și printr-un pantonim, arhilexem sau metalexem, cu rol de termen federator sincretic (...), termen cu funcție prospectivă sau retrospectivă, prezent sau presupus în manifestarea sa. Cu aceste lucrări din 1972, Philippe Hamon a
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
p. 1, 2 STÂLPII SOCIETĂȚII Dacă reluăm aici un titlu binecunoscut, fără a se ignora conotația ironică, este pentru că el ne apare semnificativ pentru căutările celor preocupați la noi de posibilitatea forjării unei societăți civile. Pe ce se poate întemeia, paradigmatic, aceasta? Fiind vorba, în definitiv, de o construcție, chiar dacă provizorie, fragilă, renovabilă, te gândești în primul rând la temelii, care sunt ideile, principiile de viață, dar și stâlpii de susținere a ei, care sunt modelele, figurile arhetipale pe seama cărora societatea
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
muncii, suferinței și bucuriei noastre. Cronica, II (9 februarie 1990), p. 1, 3 ORDINEA ISTORICĂ, ORDINEA MEDICALĂ Direcția antropologică e una dintre cele mai fertile astăzi în istoriografie, pe de o parte ca tentativă de a găsi rezolvări de ansamblu, paradigmatice, iar pe de alta ca interes subliniat pentru aspectele concrete ale existenței umane. Evident, extremele se ating. Ultimul congres mondial de științe istorice a relevat, nu fără ostentație, fecunditatea acestor studii în ambele direcții. August Nitschke, de pildă, a pus
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
lumea. Ar fi putut s-o facă altfel decât este. Creația este trecerea de la infinitatea lumilor posibile și concepute în judecata divină la unica lume reală în care trăiesc oamenii. • Artistul, analogon al Creatorului Această reprezentare creștină servește drept model paradigmatic oricărei creații umane ulterioare. Producerea operei este, de asemenea și înainte de toate, o "alegere", o "selecție", o "căutare a celei mai bune forme posibile", pe scurt, concretizarea unei idei a cărei forță irepresibilă i se impune artistului: "Artistul conștient nu
by Matthieu Béra, Yvon Lamy [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
se închide în camera sa și scrie o lucrare în mai multe volume intitulată " Ideea de cămilă extrasă din concepția eului"), vom încerca pe cît posibil să accesibilizăm modelele generale rebarbative, să ignorăm tentațiile speculative și dimpotrivă să evidențiem exemple paradigmatice ale unei logici a concretului, a dialogului (cu paznicul, cu ceilalți savanți, dar și cu cămila ca ipostaze ale comunicării cu lumea și ale comunicării cu natura). Coprezentă în toate vîrstele spiritului (P. Lévy, 1990:90-100), oralitatea, era scriiturii și
by Daniela Rovenţa-FrumuŞani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
descifrarea unui sens, nu al mitului însuși, ci al restului: imagini ale lumii, ale societății, ale istoriei cu întrebările pe care oamenii și le pun despre ele" (C. Lévi-Strauss & D. Eribon, 1990: 197). Analiza structurală se definește prin următoarele trăsături paradigmatice (fie ele explicite-infra sau implicite): * regula imanenței (analiza structurală vizează obiectul ca sistem în perspectivă sincronică, anistorică); * regula pertinenței (analiza structurală investighează trăsăturile distinctive ale sistemului, cele care au valoare diferențială); * regula comutării (testul comutării vizînd determinarea opozițiilor binare de
by Daniela Rovenţa-FrumuŞani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
Claude Lévi-Strauss Într-o interesantă încercare de definire a imaginației semnului, Roland Barthes (L'imagination du signe) distinge trei tipuri de conștiință: conștiința simbolică, verticală, care vede semnul în dimensiunea sa profundă, geologică, studiată de psihanaliză și sociologia simboluri-lor; conștiința paradigmatică, reprezentată de structuralism și avînd drept model fonologia "știința paradigmelor exemplare" și conștiința sintagmatică, orizontală (Școala formaliștilor ruși, Propp în primul rînd). Imaginația paradigmatică sau formală implică o atenție deosebită acordată elementelor recurente, matricei atemporale, constantelor (miturilor, arhetipurilor), dimensiune strălucit
by Daniela Rovenţa-FrumuŞani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
verticală, care vede semnul în dimensiunea sa profundă, geologică, studiată de psihanaliză și sociologia simboluri-lor; conștiința paradigmatică, reprezentată de structuralism și avînd drept model fonologia "știința paradigmelor exemplare" și conștiința sintagmatică, orizontală (Școala formaliștilor ruși, Propp în primul rînd). Imaginația paradigmatică sau formală implică o atenție deosebită acordată elementelor recurente, matricei atemporale, constantelor (miturilor, arhetipurilor), dimensiune strălucit reprezentată de antropologul francez Claude Lévi-Strauss. Structuralismul lui Claude Lévi-Strauss constituie modelul nici funcțional, nici genetic, nici istoric, ci "deductiv exemplar utilizat într-o
by Daniela Rovenţa-FrumuŞani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]