2,680 matches
-
comparative în cea ce privește simplele abordări de susținere. Efect asupra simptomelor Medicamentele antipsihotice sunt eficiente în cazul halucinațiilor și al ideilor delirante, dar simptomele psihotice nu dispar întotdeauna complet cu ajutorul medicației. Unele tehnici specifice ale TCC, adaptate pacienților cu psihoză și tratați pe de altă parte cu medicamente, par să contribuie la ameliorarea acestor simptome. Nu există, totuși, decât puține date în legătură cu acest efect al TCC. Conform unei meta-analize efectuate de către Zimmermann și al. asupra a 14 studii, rezultă faptul
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
de a se supune ordinelor acestora. Aceste rezultate se mențineau pe o perioadă de supraveghere de douăsprezece luni. Dezvoltarea competențelor sociale Mai multe metode specifice ale TCC au fost propuse pentru a dezvolta competențele sociale la pacienții care prezentau o psihoză, în special o schizofrenie. Aceste metode acoperă toate domeniile reabilitării, de la spitalul psihiatric până la viața independentă, incluzând și structurile intermediare. Există module practice ce acoperă următoarele domenii: managementul simptomelor, educația pentru tratamentul neuroleptic, muncă și căutarea unui loc de muncă
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
respinse. Psihiatrul sau psihologul ar fi un „nebun” periculos, asemănător unui Hannibal Lecter, și persoana în suferință psihică ar fi o ființă lașă, slabă, sau chiar periculoasă. Expresiile foarte numeroase, folosite în mod greșit în presă sau în limbajul popular: „psihoză”, „nevroză”, „obsesie”, „autism”, „paranoia”, „isterie”, sunt utilizate pentru a descrie situații politice, sociale sau economice fără legătură cu realitatea acestor boli. Si să nu mai vorbim despre „agitșs du bocal”, despre cel care „este puțin nebun”, despre cel care are
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
originalitate și personalitate, acuratețe a termenilor, fluiditate în stil, erudiție etc. Un eseu pur teoretic și de acomodare cu gândirea universală este cel intitulat Thanatos și Bios, în care se face un studiu lucid asupra filosofiei și psihologiei (nu și psihozei) morții, în linia Spinoza-Pascal, cu întoarceri la Cicero, Democrit sau Epicur, apoi la Goethe și La Rochefoucauld, aducând o privire clasicistă asupra fenomenului. Concluzia finală este clară în acest sens: „A privi moartea ca un fapt, nu ca un mister
PAPAHAGI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288674_a_290003]
-
deținuților. Scoși atât pe căldură sufocantă, cât și pe ger năprasnic la munci epuizante, cu puștile paznicilor ațintite asupra lor, cu câinii asmuțiți împotriva „trântorilor”, deținuții muncesc până la epuizare, sunt hrăniți cu ciorbă de murături, astfel că sunt stăpâniți de psihoza foamei, iar unii mănâncă șerpi, șoareci, șobolani („șobolan la proțap”), lucernă, în timp ce doctorul nu tămăduiește, ci e doar „expert în decese”. Intelectualii, care nu erau puțini și nu de mâna doua, fiindcă ei se numeau Alexandru Paleologu, Al. Zub, Al.
PAVLOVICI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288741_a_290070]
-
de simptome. O persoană echilibrată se poate transforma peste noapte într-un ipohondru. Un individ perfect normal se poate transforma, psihic, într-o epavă, deoarece hipoglicemia dă o stare de anxietate insuportabilă. Simptomele hipoglicemiei seamănă cu cele ale nevrozei și psihozei, dar și cu cele ale epilepsiei, migrenei, artritei reumatoide, ulcerului peptic, astmului și ale altor boli alergice. Poate cauza reacții secundare care se atribuie în mod eronat unor medicamente, duce în mod sigur la alcoolism și poate fi cauza dependenței
Reflexologie palmară. Cheia sănătății perfecte by Mildred Carter, Tammy Weber () [Corola-publishinghouse/Science/2147_a_3472]
-
1. Scurt istorictc "1. Scurt istoric" Termenul „apărare” apare pentru prima dată în 1894, în „Die Abwehr-Neuropsychosen”, articol în care A. Freud își propunea să fundamenteze o teorie psihologică a isteriei dobândite, a numeroaselor fobii și obsesii și a unor psihoze halucinatorii. Termenul „psihonevroză” este folosit de Freud pentru a desemna o serie de afecțiuni în care conflictul psihic este determinant și în care, ca o consecință, etiologia este psihogenă. Simptomele întâlnite în cazul acestor afecțiuni sunt expresia simbolică a unor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
nevroze”. În cele două articole citate, Freud clasifică diversele psihonevroze în funcție de modalitățile defensive: 1) conversiunea afectului, în cazul isteriei; 2) transpunerea sau deplasarea afectului, în cazul nevrozei obsesionale; 3) respingerea concomitentă a reprezentării și a afectului sau proiecția, în cazul psihozei. Cât despre refulare, ea este omniprezentă, întrucât toate tipurile de psihonevroză implică inconștientul, iar refularea este însăși originea constituirii inconștientului. În anii imediat următori apariției acestor articole, Freud utilizează cu aceeași frecvență termenii „apărare” și „refulare”. Dar, după cum constată Laplanche
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
adaptativ. Studierea apărărilor considerate „psihotice” demonstrează că același mecanism de apărare poate fi utilizat la fel de bine de către o persoană bolnavă și de persoanele care nu suferă de nici o maladie. Să luăm ca exemplu distorsiunea - mecanism asociat adesea fazei maniace din psihozele bipolare. Vaillant (1993) arată că acest mecanism poate fi observat și la subiecți normali, și își ilustrează teoria aducând în discuție cazul unui personaj fictiv - o anume Peggy O’Hara, în vârstă de 16 ani. Această adolescentă, care are un
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
refuzul realității psihice descris de M. Klein), despre clivajul eului (formă de clivaj diferită de clivajul obiectului), despre (de)negație, despre deplasare (care are „o funcție defensivă evidentă”), despre forcludere (termen introdus de Lacan pentru a desemna un mecanism specific psihozei), despre intelectualizare, raționalizare, reparație (descrisă de M. Klein) și despre reprimare. Printre alte texte în franceză, cităm lucrarea lui Bergeret, Abrégé de psychologie pathologique (1972/1986), care consacră un întreg capitol „Problemei apărărilor”12. Autorul precizează că ordinea de prezentare
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
desemnează decăderea dintr-o facultate sau dintr-un drept de care nu s-a uzat în limita duratei prescrise), termenul a fost propus de Lacan (1981) ca echivalent al vocabulei germane Verwerfung („respingere”). Privită ca un mecanism de apărare propriu psihozei, forcluderea se referă la respingerea reprezentărilor insuportabile 22 chiar înainte ca ele să fie integrate în inconștientul subiectului; semnificanții supuși forcluderii nu se pot deci întoarce „din interior”, din inconștient. Reprezentarea respinsă revine din exterior și se transformă într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
mai pot produce refulări doar în „stări cu mare grad de anormalitate”; - fantezia (sau refugiul în reverie) este un mecanism normal în perioada copilăriei, care, atunci când survine mai târziu, mai ales sub forma delirului, dovedește existența unei maladii mentale grave (psihoză); - intelectualizarea este caracteristică adolescenței și deci normală în această perioadă; în schimb, sunt motive certe de îngrijorare dacă un copil de opt ani „începe să mediteze asupra lumii ca întreg și asupra locului său în cadrul acestui univers, întrebându-se de ce
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
eu aflat în stare de clivaj, este formulată în doi timpi, separați în punctuație printr-o virgulă. Freud consacră clivajului un articol intitulat „Fetișismul” (1927b/1985), în care arată că acest mecanism apare atât în nevroza obsesională, cât și în psihoză. În 1938, articolul său „Clivajul eului în procesul de apărare” se referă la același mecanism, pe care îl va comenta și în Compendiu de psihanaliză (1940/1967). În textul intitulat „Clivajul eului în procesul de apărare” (1938/1987), Freud subliniază
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
considerat un lucru de mult știut și de la sine înțeles ori un aspect absolut nou și deconcertant. Și cred, mai degrabă, că e vorba de ultima variantă”. În Compendiu de psihanaliză (Freud, 1940/1967), această metodă de apărare este aplicată psihozei, pe motiv că subiectul psihotic ține cont de realitate, măcar parțial, chiar și în starea de delir. Una dintre poziții este datorată sinelui (delirul), în timp ce a doua trebuie pusă pe seama eului (menținerea contactului cu realitatea). În opinia lui Freud, „chiar
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
-o atribuind-o unei alergii. Izolarea afectului se sprijină aici pe mecanismul clivajului. Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" Un clivaj excesiv sau rigid poate fi reperat în prezent în ansamblul psihopatologiei, fie că este vorba despre perversiune, nevroză sau psihoză. Clivajul reprezintă mobilizarea defensivă prin excelență în cazul funcționării perverse și protejează subiectul, într-un mod relativ eficient, în fața angoasei de castrare. K. Abraham (1912/1973) descrie în această privință o remarcabilă observație a unui fetișist al piciorului ale cărei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de inhibiție intelectuală selectivă țin de o astfel de „aservire” a unor sectoare ale eului clivate până la pierderea libertății, alături de o funcționare pe care am putea-o califica drept normală. Însă clivajul aduce o contribuție cu adevărat fecundă pe terenul psihozei, o dată cu continuarea cercetărilor post-kleiniene. Din perspectiva psihanalitică instaurată de M. Klein, clivajul cel atât de strâns legat de refuz, proiecție și identificare proiectivă figurează în centrul poziției infantile schizoparanoide, deci și al patologiei psihotice ulterioare, cu efectele sale dezintegratoare, devastatoare
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
diverse forme de patologii, în funcție de faptul dacă ele privesc mai mult latura de identificare sau latura proiectivă. În primul caz prevalează depunerea în interiorul propriu a pulsiunilor distructive, așa cum se întâmplă în isteria de conversie, ipohondrie, maladiile psihosomatice, chiar și în psihoza maniaco-depresivă (Rosenfeld, 1960/1976). În al doilea caz, atunci când dominantă este latura proiectivă, ceea ce primează este trimis în exterior, dar (în opinia lui Meltzer) se ridică o întrebare: „Cum este, cum se trăiește în obiect?”. În acest caz, fobiile, mai
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
se aruncă de pe acoperișul școlii pentru a vedea, într-un moment de derealizare, ce senzații îi dă faptul de a zbura ca o pasăre. Prin urmare, mecanismul identificării proiective prezintă numeroase variante, nefiind deloc convenabil să-l restrângem la câmpul psihozei, scopul lui fiind ca, dincolo de diversele simptome, să apere eul împotriva pulsiunilor distructive (Steiner, 1996). Putem totuși observa că, în cazul unei „confesiuni psihotice”, subiectul se debarasează masiv de părțile sale agresive și libidinale, aruncând, am putea spune, „copilul cu tot cu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
eului. Istorictc "Istoric" Ferenczi (1909/1968) introduce conceptul de „introiecție” printr-un raport de simetrie cu acela de „proiecție”. El îl constată în practica clinică la adulți și pare să-l utilizeze în stabilirea unui diagnostic diferențiat între nevroză și psihoză. În opinia sa, acest mecanism este caracteristic nevrozatului care, contrar pacientului psihotic ce se rupe de lumea exterioară, admite în eul său o parte cât mai importantă cu putință a lumii exterioare, făcând din ea obiectul unor „imaginări inconștiente”. Prin
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sensul că diferite problematici se cristalizează anume în jurul unui exces sau al unei carențe a acestui mecanism. Dacă ne referim acum la clinica adultului, este lesne de înțeles de ce Freud a ales să descrie proiecția ca mecanism de apărare prin intermediul psihozei și paranoiei președintelui Schreber, aceasta în măsura în care intensitatea proiecției este realmente suficient de puternică încât să lase să transpară eșecul refulării. Putem remarca faptul că ura nu deține monopolul asupra proiecției, iubirea putându-i fi la fel de bine obiect, așa cum se întâmplă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
apărare, Freud se interesează adesea de refugiul în reverie, mai cu seamă în articolele sale „Romanul familial al nevrozaților” (1909/1974), „Creatorul literar și fantezia” (1908c/1985), „Formularea celor două principii din cursul evenimentelor psihice” (1911/1984) și „Nevroză și psihoză” (1924a/1974). A. Freud (1936/1993) nu include refugiul în reverie în prima sa listă a mecanismelor de apărare, dar o cuprinde în a doua, sub numele de „fantasme grație cărora situația reală este transformată în contrariu”. Ea consacră un
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
prietenii săi imaginari, acest lucru trebuie să constituie o sursă de îngrijorare pentru anturajul său. Aceleași remarce sunt valabile și pentru adult. Excesul de reverie, scrie Freud, faptul că ele devin preponderente creează condițiile unei căderi în nevroză și în psihoză. „Aici începe larga cale laterală ce duce spre patologie” (1908c/1985). Dar, spre deosebire de psihoză, nevroza nu neagă realitatea, ea vrea doar să o ignore. Comportamentul normal ar fi ca, fără a nega realitatea, subiectul să se străduiască să o modifice
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
său. Aceleași remarce sunt valabile și pentru adult. Excesul de reverie, scrie Freud, faptul că ele devin preponderente creează condițiile unei căderi în nevroză și în psihoză. „Aici începe larga cale laterală ce duce spre patologie” (1908c/1985). Dar, spre deosebire de psihoză, nevroza nu neagă realitatea, ea vrea doar să o ignore. Comportamentul normal ar fi ca, fără a nega realitatea, subiectul să se străduiască să o modifice (1924c/1974). Din păcate, nu întotdeauna este posibil să modifici condițiile generatoare de stres
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
în fața principiului plăcerii. În „Organizarea genitală infantilă” (1923/1985), el arată că organul genital masculin, primatul falusului joacă un rol decisiv la ambele sexe. În 1927, în „Fetișismul” (1927b/1985), Freud precizează că refuzul nu conduce în mod necesar la psihoză, dar se prezintă ca mecanismul caracteristic funcționării psihice a perversului, confruntat cu amenințarea castrării, prin recunoașterea absenței penisului la femei, despre care știe însă bine că nu este rezultatul unei castrări. Totuși, el opune propriei percepții senzoriale un refuz: „În
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
să reperăm aceste apărări într-o arie mai largă, idei reluate în studiul său intitulat „Clivajul eului în procesul de apărare” (1938/1987). Astfel, după ce a prezentat refuzul realității ca o reacție obișnuită la copil, aplicându-l apoi în special psihozei, Freud îl extinde la fetișism și incită la studierea sa în cadrul a diferite organizări mentale. Putem remarca faptul că, în ultimele sale scrieri, Freud nu include refuzul printre „apărările eului”, cum ar fi refularea sau izolarea, în timp ce mulți dintre succesorii
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]