1,315 matches
-
tăcut și nemișcat. De-afară, nu se zărea nimic. Îi controlam pe toți, mai rău ca un securist, le știam pe de rost gândurile (pentru că erau ale mele), îi dirijam și-i învârteam pe toate părțile, le puteam oricând curma simulacrul lor de viață, tăindu-le lumina cu un scurtcircuit sinaptic sau înecându-i în fluxul și refluxul sangvin. Odată și-odată, trebuia să se întâmple ceva rău. Iubirea conta enorm pentru mine. Încă înainte să mă țin singur pe picioare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
peste consumațiune. Se va zice că am făcut mari progrese. Să presupunem aceasta fără a o admite. Aceste progrese sunt lipsite de orice merit, căci au costat mult mai mult decât a produs, ba costă însăși viața fizică a populațiunilor. Simulacre, forme goale ale culturei străine fără nici un fel de fond, beșici de săpun cari, plesnind, nimeni n-ar simți lipsa lor decât bugetofagii, iată progresul făcut! Nici instrumentele de muncă agricolă nu s-au îmbunătățit, nici meseriile vechi nu s-
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
și a înfricoșa pe cei răi. {EminescuOpXII 224} Simeon Mihălescu, în pisma opiniunii care l-a acuzat cu atâta temei, a fost încărcat cu onoruri, mai cu seamă de când era să fie înecat în infamii. I s-a făcut un simulacru de instrucțiune fără a fi suspendat un moment din capul celui mai important directorat (sau mai bine zis minister, căci sub acest regim dânsul a fost adevăratul ministru de interne). Nenorociții tineri însărcinați cu această instrucțiune erau pe fiecare zi
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
a imitatorilor lui Presley. Deși lumea care îl întâlnește remarcă asemănarea vocii sale cu cea a cântărețului, înfățișarea Regelui s-a schimbat radical: nu ar mai fi admis la niciun concurs de imitatori, decât probabil la unul de Elviși radiofonici ... Simulacrele de Elvis au ajuns mai reale decât originalul, o ilustrare ficțională a tezei lui Jean Baudrillard privind prioritatea simulacrelor în cultura postmodernă, în primul rând americană. PULITZER PRIZE Când spui Pulitzer azi, spui excelență în cultură, dar povestea inițiatorului prestigioaselor
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
s-a schimbat radical: nu ar mai fi admis la niciun concurs de imitatori, decât probabil la unul de Elviși radiofonici ... Simulacrele de Elvis au ajuns mai reale decât originalul, o ilustrare ficțională a tezei lui Jean Baudrillard privind prioritatea simulacrelor în cultura postmodernă, în primul rând americană. PULITZER PRIZE Când spui Pulitzer azi, spui excelență în cultură, dar povestea inițiatorului prestigioaselor premii este foarte specială. Jurnalistul Joseph Pulitzer (1847- 1911), cunoscut pentru determinarea cu care lua în serios rolul presei
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
credința că maniera poate înlocui stilul. Eroarea aceasta pare a izvorî dintr-o lectură greșită atât a lui Caragiale, cât și a lui Gilles Deleuze, bunăoară, autori pe care postmoderniștii au jurat. Doar că maniera nu e niciodată stil, iar simulacrul deleuzian nu e niciodată copie a identicului 6. Pastișa, oricât de strălucită ar fi, ascunde întotdeauna, dincolo de cuvinte, nimicul. Wittgenstein spunea că pentru a contempla catedrala trebuie să dai jos schelele. Or, în poezie, schelele sunt chiar cuvintele. Dacă dai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Mișcarea în lume poate fi repetitivă, progresivă și regresivă, sensul ultimei fiind entropic, către nimic. Știind că originea e nimicul, atunci suntem pe deplin solidari cu mișcarea menită să oculteze deplin identicul în favoarea Celuilalt, cum preconizează filosofia lui Foucault sau simulacrele lui Deleuze. Numai că ei riscă să substituie, în chip paradoxal, fața lui Dumnezeu cu nimicul diavolului, crezând că acesta nu există. Mișcarea către Dumnezeu este echivalentul a ceea ce Noica numea devenirea întru ființă, către Treime: "Dumnezeu a creat pe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
s-a recunoscut, la un moment dat, spre a-și găsi sprijin în doctrina facerii neîntrerupte a omului ca uitare a originii. Ca uitare a nimicului, da, dar nu ca uitare a lui Dumnezeu. Postmodernii privesc autocreația umană prin teoria simulacrelor, sub semnul hazardului. În realitate, hazardul este fața complementară a libertății umane. În spațiul lor, omul se-ncearcă, iar încercarea este creație, ca rezultat al muncii minții și al brațului. Libertatea devine responsabilitate, privită de Părintele Stăniloae ca un nou
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Viteazul și introducând-o pe Andreea Esca, punând la grea îndoială necesitatea prezenței în manualele școlare a lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Rebreanu, a Mioriței, locul lor putând fi ușor luat de postmoderniștii în viață, care cultivă jocul simulacrelor. Peste toate, însă, marea performanță a "noului antropocentrism", apreciază Finkielkraut, este crearea nu numai al unui om nou, dar al unui nou popor planetar, dincolo de criteriul rasial și etnic. Iată cum multiculturalismul a dat roade. Cum se numește acest nou
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
correctness pare să fie serios contracarată de pragmatismul atât de specific tradiției de peste ocean. Jocul "poporului" jeune, în schimb, a putut prinde repede teren pe ruinele lui homo sovieticus, cu varietăți în celelalte țări foste comuniste. Și prinde ca orice simulacru sau kitsch, așa cum au prins mărgelele de sticlă la popoarele ameridiene, atunci când au venit europenii, exersați în viclenii, ca să le jefuiască aurul strămoșilor. Fenomenul a fost înlesnit de lipsa unei temelii postindustriale, având rapiditatea de răspândire caracteristică oricărei forme fără
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ideii de Centru, de fundament, de Dumnezeu. Asemenea deschidere o datorăm lui Nietzsche, care a dus nihilismul până la capăt. Grație lui, am putut ieși din metafizică, din istorie, din teologie. Istoria nu mai poate garanta obiectivitatea, nefiind altceva decât un simulacru despre evenimente, care ne rămân pentru totdeauna necunoscute, deoarece istoria este întotdeauna decisă și scrisă de către învingător și, deci, nimic nu mai poate garanta adevărul ei. Acest relativism al istoriei ca povestire ar avea, într-adevăr, avantajul că nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
simpatiile sale de stânga, visa la "poema roză a iubirii viitoare". Da, spun și postmoderniștii, arta ar putea fi o soluție a "noii antropologii", dar nu ca artă tradițională, moartă și ea odată cu Dumnezeu, ci ca amuzament, ca joc, ca simulacru. Avangardiștii au avut ideea măturării din lume a artei tradiționale și n-au reușit. Postmoderniștii au găsit o soluție mai sigură: o "moarte" prin parodiere, prin "rescriere". Vattimo dedică un întreg capitol morții sau amurgului artei. O anunțase cândva și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
arta postmodernistă cere o explozie de autoironie și în asta constă moartea celei tradiționale și moderne, abandonându-se credința că arta poate sluji adevărul și că poate mântui, acceptându-se, de acum încolo, că este doar joc, multiplicare nesfârșită de simulacre. Astfel, arta înseamnă negarea, în primul rând, a avangardelor, care rămâneau elitare, înseamnă intrarea ei modestă, dar triumfală, în ceea ce se numește cultură de masă. Un ideal pe care-l visase, cu mult înainte, comunismul. Postmodernismul respinge formula hegeliană a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
au dorit-o postmoderniștii. Ceea ce vor recupera din arta tradițională și modernă, desigur, nu va mai fi nimic care să țină de "adevăr" sau de metafizic, ci doar de formele goale, măștile rămase în muzee în vederea producerii de alte măști (simulacre). Arta trebuia să fie și ea nihilistă. Or, nihilismul este definit ca rotire în afara unui centru (Dumnezeu), ceea ce Nietzsche a numit eterna reîntoarcere, sintagmă atât de ambiguă. Adevărul, dacă totuși ne mai slujim de cuvânt, rămâne ceea ce modifică pe observator
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
calea ei îngheață, / Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat, / Acoperind cu noime sărmana lui viață / Și arătând la soare-a mizeriei lui față / Fața căci înțelesul e-același la toți dat". (Împărat și proletar). Mizeria feței, măștile opace, iată esența simulacrelor rezultante din eterna reîntoarcere. Paradoxal, ele nu aduc noutatea vizată de filosofii diferenței, nici aceea a arheologiei genealogice a lui Foucault, ci maschează, pur și simplu, identicul mort, redus, adică, la neant. Pământul e în viziunea lui Eminescu o instanță
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este identitatea ca unicitate a Dumnezeului non-treimic și întoarcerea la Dumnezeul care a primit sacrificiul venind pe pământ și redându-i lumina prin moarte. Omul eminescian redevine copil prin credință. De fapt, aceeași este și ținta supraomului nietzschean. Paradoxal, jocul simulacrelor postmoderniste este o piedică la reîntoarcerea în copilărie, deși pariază pe ludic. Spre deosebire de Nietzsche, care refuză Grund-ul, Eminescu știe că tocmai în poveste se ascunde arheul, care e altceva decât Grund-ul metafizicienilor. Cu povești ne leagănă lumea, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
îl identifica pe cel al românilor în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Și știm prea bine că Archaeus este singura realitate pe lume, cum o spune în cunoscuta proză-eseu. Iar acesta-i adevărul din lume, pe care simulacrele postmoderne îl refuză, așa cum îl refuzau epigonii vizați de Eminescu. Povestea fără arheu este vorbă goală și rece. Epigonii ucid povestea. De aceea, chiar dacă modești, înaintașii sunt prețuiți, deoarece ei credeau în scrisul lor precum Shakespeare credea în fantasmele sale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ale vechii metafizici. Unii dintre ei sunt adevărați campioni ai noii sofistici. Jacques Derrida pare să fie cel mai ilustru dintre ei. Marea strădanie a lui Derrida este să susțină, în absența Grund-ului, cum poate exista ceva nou în simulacre, adică în măștile luate de-a gata din arsenalul muzeal descoperit de Nietzsche. Finalmente, Derrida, Deleuze sau Foucault se dovedesc adevărați campioni ai lui novum, căci pentru ei repetiția cu diferență nici nu este altceva. Împărăția simulacrelor este împărăția nemărginită
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ceva nou în simulacre, adică în măștile luate de-a gata din arsenalul muzeal descoperit de Nietzsche. Finalmente, Derrida, Deleuze sau Foucault se dovedesc adevărați campioni ai lui novum, căci pentru ei repetiția cu diferență nici nu este altceva. Împărăția simulacrelor este împărăția nemărginită a noului, deci a unui progres debordant. Dar mecanismul acesta fabricator de noutăți fără limită este profund vicios, fiindcă el se bazează pe aceeași falsificare de cântar, despre care am mai vorbit. Iar falsificarea vine din credința
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
e repetiție pură a ideii (eidos), pe când rememorarea întunecă idea în Lethe. Altfel zis, e o repetiție moartă, tautologică, rea. Dumnezeu face patul (ca eidos), pe când tâmplarul e demiurgul patului, iar pictorul patului execută fantasma, o copie a copiei, un simulacru. Simulacrul, deci, nu repetă patul, căci autorul lui nu-i demiurg, ci pictor. Scriitura, așadar, este un fard care disimulează mortul sub aparența viului: "Pharmakon-ul introduce și adăpostește moartea. El compune chipul agreabil al cadavrului, îl maschează și îl fardează
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
repetiție pură a ideii (eidos), pe când rememorarea întunecă idea în Lethe. Altfel zis, e o repetiție moartă, tautologică, rea. Dumnezeu face patul (ca eidos), pe când tâmplarul e demiurgul patului, iar pictorul patului execută fantasma, o copie a copiei, un simulacru. Simulacrul, deci, nu repetă patul, căci autorul lui nu-i demiurg, ci pictor. Scriitura, așadar, este un fard care disimulează mortul sub aparența viului: "Pharmakon-ul introduce și adăpostește moartea. El compune chipul agreabil al cadavrului, îl maschează și îl fardează"108
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cadavru fardat ("haine de imagini pe cadavrul trist și gol"): "Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, / Voluptuos joc cu icoane și cu glasuri tremurate, / Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea". Mai mult, Eminescu extinde textura simulacrelor la metafizică și teologie: Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită / Unor lucruri nexistente; carte tristă și-ncâlcită, / Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra". Și: "Oamenii din toate cele fac icoană și simbol; / Numesc sânt, frumos și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Burnouf, și scriitorii români înaintași. Distanțarea lui Eminescu de metafizică e atestabilă încă de la 20 de ani, cu neîncrederea apăsată în "sistemele numeroase" ale gândirii. Dar Eminescu nu urmează nici de astă dată calea resemnării optimiste în goala magie a simulacrelor, căci el nu pierde niciodată cumpăna gândirii, cântarul nefalsificat al adevărului, rămânând un gânditor profund creștin. Phaidros, argumentează Derrida, nu descalifică scriitura, ci distinge între două scriituri, una coroborată cu o urmă fertilă, alta ca risipire de semințe, numită de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ci distinge între două scriituri, una coroborată cu o urmă fertilă, alta ca risipire de semințe, numită de filosoful francez diseminare. În viziunea lui Platon, semințele fertile sunt cele care replică eidos-ul ca alétheia, iar semințele diseminatoare sunt cele ale simulacrelor de felul picturii. Așadar, tâmplarul-demiurg, e fidel eidos-ului de pat și pictorul mim e producător de fantasmă a patului. Semințele tari sunt ale agricultorului producător de grâu, pe când semințele slabe sunt ale grădinarului producător de flori, bune doar pentru contemplație
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în pământul reavăn au încolțit. Un text cu arheu poate aștepta secole, până ajunge la dânsul un regizor care îi dă o nouă viață pe scenă. Dacă nu are în sine arheul, nimic nu-l poate scoate din starea de simulacru, de mumie. Simulacru, după Eminescu, e tot ce "parodiezi" de la alții și nu se găsește în tine: "Orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alții, cuprinde o sămânță (s.n.) de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]