2,900 matches
-
său restrictiv al științei. Precizări importante în această privință pot fi găsite în „Cuvântul înainte” al Pmsn. Aici Kant face distincția dintre legi a căror certitudine este apodictică și corelații care posedă doar o „certitudine empirică”22. Primele au caracteristicile universalității și necesității, caracteristici care indică o raportare la principii a priori. Cele din urmă sunt relații stabilite prin cercetări empirice, relații care acționează într-un domeniu limitat. Certitudinea unor asemenea corelații este dată exclusiv de confirmarea lor sistematică într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
confirmate și pe mai departe, o dată cu extinderea cercetării empirice sau cu creșterea gradului ei de precizie. Dacă singurul temei al acestor legi îl constituie confirmarea lor în experiența de până acum, este clar că ele nu vor putea avea atributele universalității și necesității. Căci ele vor putea fi infirmate o dată cu extinderea cercetărilor empirice sau o dată cu creșterea gradului de precizie a acestora. În acest sens, Kant este de acord cu concluziile acelei analize critice a temeiului valabilității regularităților empirice care a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
regularitățile stabilite prin demersuri inductive. Asemenea relații, cum este legea gravitației a lui Newton, aparțin științei, în sensul restrictiv pe care îl conferă Kant termenului, adică sunt legi autentice deoarece, spre deosebire de simple constatări ale unei asociații constante, ele posedă atributele universalității și necesității. Totodată, acestea sunt legi care nu pot fi cunoscute independent de experiență. Deosebirea dintre legi cauzale și regularități contingente este caracterizată astfel: Fenomenele ne oferă neîndoielnic cazuri din care se poate scoate o regulă după care ceva se
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
este necesară consecința; de aceea, sintezei dintre cauză și efect îi este inerentă o dignitate care nu poate fi exprimată empiric, anume că efectul nu se adaugă numai la cauză, ci că e pus de ea și rezultă din ea. Universalitatea riguroasă a regulii nu este câtuși de puțin o însușire a unor reguli empirice, care prin inducție nu pot dobândi decât o generalitate comparativă, adică o largă aplicabilitate.30 Când vorbește despre legi ale naturii care nu sunt legi a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
secolului al XVIII-lea să fi gândit în acest fel. Cu atât mai puțin Kant, al cărui concept al științei a fost, așa cum am văzut, deosebit de restrictiv. Este neîndoielnic că el a atribuit legilor fundamentale ale științei naturii necesitate și universalitate strictă. Vorbind de o „căsătorie de conveniență” între legi a priori și legi descriptive, Butts respinge sugestia de a le aduce mai aproape „într-un mod metafizic constrângător”48. Rămâne, așadar, de văzut dacă în textele lui Kant nu este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
contingente cu distincția judecăți de experiență - judecăți de percepție, suntem conduși spre concluzia că prin formularea celei din urmă Kant a indicat modul cum se constituie cunoașterea noastră empirică - experiența - ca sistem de enunțuri cu valabilitate obiectivă, care au atributele universalității și necesității. Judecățile de percepție devin judecăți de experiență dacă ele sunt integrate într-un sistem ale cărui principii sunt a priori. Judecățile de experiență sunt elemente componente ale acelui sistem al cunoașterii care este știința; ele nu există ca
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
conține „concepte și principii a priori care aduc varietatea reprezentărilor empirice în legătura legică prin care aceasta poate să devină cunoaștere empirică, adică experiență”69. Relația pe care o are în vedere Kant între valoarea obiectivă a unei judecăți și universalitatea necesară a relației pe care o exprimă această judecată merită o subliniere specială. Dacă conceptele valabilitate obiectivă și universalitate necesară sunt pentru Kant sinonime, urmează că enunțurile care constituie sistemul științei au toate atributele universalității și necesității. Judecățile de percepție
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
devină cunoaștere empirică, adică experiență”69. Relația pe care o are în vedere Kant între valoarea obiectivă a unei judecăți și universalitatea necesară a relației pe care o exprimă această judecată merită o subliniere specială. Dacă conceptele valabilitate obiectivă și universalitate necesară sunt pentru Kant sinonime, urmează că enunțurile care constituie sistemul științei au toate atributele universalității și necesității. Judecățile de percepție, în calitate de constatări privitoare la asociații constante între percepții, nu fac parte din acest sistem. Ele ar putea fi caracterizate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
obiectivă a unei judecăți și universalitatea necesară a relației pe care o exprimă această judecată merită o subliniere specială. Dacă conceptele valabilitate obiectivă și universalitate necesară sunt pentru Kant sinonime, urmează că enunțurile care constituie sistemul științei au toate atributele universalității și necesității. Judecățile de percepție, în calitate de constatări privitoare la asociații constante între percepții, nu fac parte din acest sistem. Ele ar putea fi caracterizate drept „materia primă” pentru constituirea unei ierarhii de judecăți de experiență 70. Deosebirea dintre ceea ce reprezintă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
toate determinați să formăm conceptul de cauză. După astfel de considerente, acest concept ar fi numai empiric și regula pe care o procură, anume că tot ce se întâmplă are o cauză, ar fi la fel de contingentă ca și experiența însăși: universalitatea și necesitatea lui nu ar fi decât fictive și nu ar avea adevărata valabilitate universală, fiindcă nu ar fi a priori, ci ar fi întemeiate numai pe inducție.” (Critica rațiunii pure, ed. cit., p. 209.) DOUĂ CONCEPTE ALE CUNOAȘTERII Într-
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
construcția științei ca întreg. Confruntarea principiilor formulate de Kant cu evoluții ale științei matematice a naturii din secolul XX, precum și cu reprezentări mai generale asupra obiectivelor ultime ale cunoașterii lumii fizice, ne poate conduce la concluzii interesante. Atât pretenția de universalitate a unui principiu cum este principiul kantian al cauzalității, cât și a acelor idei regulative pe care Kant le-a caracterizat drept „maxime ale rațiunii”, conferindu-le o valabilitate nelimitată, au fost puse acum în discuție. Distincția dintre implicații regulative
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Ibidem, pp. 488-489. 7. Ibidem, p. 490. 8. Vezi Ibidem, p. 492. 9. Vezi Ibidem, p. 493. 10. Ibidem, p. 496. 11. Ibidem, p. 32. 12. Pentru o analiză a posibilității legilor naturii, drept corelații care au atributul necesității și universalității, și a științei naturii ca sistem al legilor în concepția lui Kant, vezi și partea a doua a studiului, „Știința naturii și legile naturii”. O prezentare sistematică a concepției lui Kant cu privire la rolul ideilor rațiunii în orientarea cunoașterii științifice poate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
referință esențial al gândirii filosofului german a fost știința matematică a naturii, așa cum a fost ea elaborată în opera epocală a lui Newton. Întreaga construcție a lui Kant se sprijină pe presupoziția că aparțin științei numai enunțuri care au atributele universalității și necesității, ca și legile fizicii newtoniene. Kant se va întreba cum sunt posibile, în genere, asemenea enunțuri. Un răspuns la această întrebare va indica, mai întâi, cum este posibilă știința newtoniană 41, iar în al doilea rând care sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o reconstituire foarte sumară a demersului care îl conduce pe Motru la conturarea problemei cărții sale. Punctul de plecare îl constituie o temă a Criticii rațiunii pure și semnalarea a ceea ce autorul numește „insuficiența filosofiei kantiane”. La Kant necesitatea și universalitatea adevărurilor științei depind de acea sinteză pe care o înfăptuiește apercepția pură. Sinteza devine posibilă datorită identității eului sau a conștiinței de sine, identitate pe care o desemnează termenul apercepție. Or, Kant, susține Motru, postulează pur și simplu o asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
abisale ale spontaneității pot să varieze de la o regiune geografică la alta, de la un popor la altul, de la o epocă la alta și, într-o anumită măsură, de la o individualitate creatoare la alta15. Prin cunoașterea propriu-zisă omul trăiește în regimul universalității. Drept creator de cultură, ca ființă omenească deplină, el este ființă istorică. Categoriile spontaneității sunt caracterizate de Blaga drept instrumente prin care se înfăptuiește cenzura transcendentă. Acestea modelează străduințele de revelare a misterului în așa fel încât zădărnicesc „o convertire
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
subiect. Ca filosof al luminării, Kant a valorizat cunoașterea, cunoașterea metafizică și cunoașterea despre fapte, altfel spus cunoașterea „pură” și cunoașterea empirică. Temeiul acestei valorizări este tocmai acea valabilitate universală care distinge cunoașterea obiectivă. Pentru Kant, această valabilitate reprezenta expresia universalității rațiunii. El nu a ignorat, desigur, creațiile mitice, religioase, artistice ale spiritului sau teoriile metafizice despre transcendent, influența lor adesea covârșitoare asupra modului de a gândi și de a simți al oamenilor. Pentru Kant, ca și pentru Blaga, era clar
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în principiu, posibilă prin uniformizarea tehnologiilor, a sistemelor de organizare, de comunicare și prelucrare a informațiilor sau a nevoilor de confort 30, Blaga socotea că lumea culturii este o lume a particularității ireductibile. Este lumea în care particularitatea, și nu universalitatea, va constitui semnul distinctiv al valorii. Orientările valorice ireconciliabile care opun universalismul luminării particularismului istorist se exprimă cu multă claritate în contrastul dintre idealul metafizic al lui Kant și al lui Blaga. Idealul lui Kant a fost metafizica științifică, cel
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a numit rațiune practică. El a socotit principiile rațiunii practice, ca și principiile rațiunii teoretice pure de altfel, drept legi pe care rațiunea și le dă ei înseși. Spre deosebire de orice reguli bazate pe experiență, aceste principii posedă atributele necesității și universalității. Pentru Kant, ele au o valoare absolută. Suveranitatea rațiunii teoretice și practice pure rezidă tocmai în aceea că ea respectă și urmează doar principiile sau legile pe care și le dă ea însăși. Rațiunea pură este în acest sens autolegislatoare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
caz lipsa de interes sau chiar ostilitatea sunt rareori formulate explicit. Ni se sugerează că rezultatele cercetării și gândirii științifice sunt lipsite de atribute distinctive ale creației majore, cum ar fi mesajul existențial, potențialul axiologic, o intensă reverberație afectivă 23. Universalitatea valorilor științifice întărește impresia că ele s-ar integra mai degrabă în orizontul instrumental al civilizației tehnice decât în cel al culturii. Se lasă să se înțeleagă faptul că a sta sub îndrumarea unei rațiuni reci, impersonale înseamnă a sta
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
visele diurne. Janet (1898/1990) face aceeași constatare: „Reveria interioară și continuă joacă la mulți oameni un rol considerabil”, iar caracteristicile și dezvoltarea sa în timp sunt studiate în detaliu de Janet, atât la omul normal, cât și la bolnav. Universalitatea refugiului în reverie, subliniată de acești doi autori pornind de la experiența lor clinică, a fost confirmată de Vaillant (1977). Studiind frecvența mecanismelor de apărare și evoluția lor în funcție de vârstă, el notează că acest mecanism - atât la copii, cât și la
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
printre mecanismele caracterizate printr-o importantă distorsiune a imaginii de sine sau a imaginii despre celălalt (în acest grup mai figurează identificarea proiectivă și clivajul imaginii de sine sau a imaginii despre celălalt). Exempletc " Exemple" Freud (1908c/1985) insistă asupra universalității și similitudinii reveriilor noastre, fie ele ambițioase, erotice (acestea din urmă mai frecvente la femei) sau, de multe ori, un amestec al ambelor categorii. Janet (1898/1990) dă câteva astfel de exemple: „Unul visează că va câștiga milioane, altul că
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
aceleași structuri; amplificarea numărului de prevederi, normative, reguli și reglementări, care să asigure gestionarului căile de acțiune pentru utilizarea corespunzătoare a resurselor în vederea creșterii eficacității. Din practică au rezultat o serie de caracteristici ale controlul intern, și anume: procesualitatea; relativitatea; universalitatea. a) Procesualitatea controlului intern Controlul intern este un proces, și nu o funcție. Toate funcțiile conducerii, inclusiv funcția de audit intern, includ activități de control, care contribuie la evaluarea procesului managerial. Mai mult chiar, fiecare activitate trebuie să aibă componenta
Guvernanţa corporativă by Marcel Ghiță () [Corola-publishinghouse/Science/229_a_483]
-
deoarece un control intern care ar viza atingerea tuturor obiectivelor propuse, în condiții de eficiență, ar fi costisitor și neeconomic. De aceea, controlul intern nu este conceput pentru a garanta succesul organizației, ci obiectivul său este relativ și rezonabil. c) Universalitatea controlului intern Sistemul de control intern reprezintă nu numai formulare, proceduri, tehnici, programe, instrucțiuni, calculatoare și manuale de politici, ci și oameni la fiecare nivel al organizației. Controlul intern este un proces realizat de personalul de la toate nivelurile, respectiv: Consiliul
Guvernanţa corporativă by Marcel Ghiță () [Corola-publishinghouse/Science/229_a_483]
-
exercitarea controlului intern se impune o mare flexibilitate, deoarece nu poți fixa reguli pentru fiecare situație întâlnită și, de asemenea, o regulă, dacă nu este de actualitate sau este prea rigidă, stagnează procesul și conduce la ineficacitate. Alte componente ale universalității controlului intern sunt reprezentate de expansiunile domeniilor de activitate și de creșterea nivelurilor ierarhice, precum și de descentralizarea activităților pe funcțiuni, care determină îndepărtarea executanților față de conducere, care va trebui să găsească noi tehnici de control pentru stăpânirea afacerilor. În prezent
Guvernanţa corporativă by Marcel Ghiță () [Corola-publishinghouse/Science/229_a_483]
-
informaticii se desprind cel puțin trei caracteristici ale acesteia: prelucrarea rațională, bazată pe legi generale și pe anumite tehnici proprii cercetării operaționale, programării liniare, teoriei algoritmilor etc.; prelucrarea logică și automată prin intermediul mașinilor electronice, acesta reprezentând aspectul fundamental al informaticii; universalitatea informaticii, adică posibilitatea de cuprindere a tuturor domeniilor de activitate. În dicționarul de informatică, definiția dată este următoarea: informatica reprezintă o activitate pluridisciplinară, având ca scop inițial elaborarea de metode noi, inclusiv sisteme automate pentru distribuirea informației tehnico-științifice, studiind procesele
Managementul cunoașterii in societatea informațională. In: Managementul cunoașterii în societatea informațională by Radu S. Cureteanu () [Corola-publishinghouse/Science/232_a_475]