1,976 matches
-
întotdeauna acest verset ca pe o prorocie a nașterii lui Isus. Traducerea cuvântului ebraic ‘almăh, însemnând „femeie tânără”, prin termenul grec Β∀Δ2Ξ<≅Η („fecioară”) a fost contestată de evrei. Apocalipsa ne oferă, așadar, primele dezvoltări exegetice și teologice ale versetului. Profeția lui Isaia se împlinește prin nașterea lui Mesia. Imediat după naștere, Femeia trebuie să fugă în deșert. Pentru a o ajuta să scape de urmăritorul său, îi sunt date aripile „vulturului celui mare”. Pe de o parte, copilul‑Mesia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu toiag de fier”. Actul III (Învierea și Înălțarea): „Și copilul ei a fost răpit la Dumnezeu și la tronul său”. Distingem, așadar, trei momente cruciale ale existenței lui Isus: întruparea; anunțarea caracterului său mesianic; înălțarea la Tatăl. Nicăieri, în versetul citat, nu se face precizarea că pruncul va fi ridicat la Tatăl, imediat după naștere. Isus poate fi numit la fel de bine „fiul/copilul Mariei” sau, în cazul nostru, „fiul/copilul poporului Israel” și la vârsta de treizeci și trei de ani. Prin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pruncul va fi ridicat la Tatăl, imediat după naștere. Isus poate fi numit la fel de bine „fiul/copilul Mariei” sau, în cazul nostru, „fiul/copilul poporului Israel” și la vârsta de treizeci și trei de ani. Prin urmare, autorul rezumă într‑un singur verset biografia Mântuitorului, și aceasta pentru că interesul său nu este orientat către prima venire, petrecută deja, ci către cea de‑a doua, mai exact, către evenimentele care se petrec între cele două veniri, și anume, în intervalul de trei ani și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
γϑζ∀⇔ϑ≅¬ ƒ∃8Ζ20Φ∀<. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se cheamă diavol și Satana, cel ce pe toată lumea înșală - aruncat a fost pe pământ și îngerii săi aruncați au fost cu el. Importanța versetului rezidă în sinteza unei părți însemnate a tradițiilor referitoare la imaginea potrivnicului. Acesta este prezentat ca un „amăgitor” (cf. 1In. 4,6; 2In. 7). În același timp, el se manifestă cu o violență extraordinară, din pricina alungării sale din cer. Episodul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
12), sintagma „nume de blasfemie” se referă, fără îndoială, la titlul împăraților (augustus) sau la epitetele atribuite acestora (2γ℘≅Η, dius). Moartea și învierea unuia dintre cele șapte capete (13,3) constituie cel de‑al doilea element inedit al scrierii. Versetul în cauză sugerează un asasinat, o moarte năprasnică a unuia dintre împărați. Există trei personaje istorice care întrunesc această condiție: Iulius Caesar, Nero și Domițian. Primul poate ieși din discuție, fiind mult prea îndepărtat în timp. Dacă Apocalipsa a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cel‑mare”, „mama desfrânatelor și‑a urâciunilor pământului” (17,5). Capitolul poate fi împărțit în două secțiuni: vedenia propriu‑zisă (vv. 1‑6) și tâlcuirea vedeniei făcută de un angelus interpres (vv. 8‑18). Între cele două secțiuni există un verset de legătură. „Desfrânata cea mare”, replică, in negativo, a Femeii din capitolul 12, trăiește în deșert, „șezând pe o fiară roșie”. Ea este „îmbrăcată în purpură și în stofă stacojie, și împodobită cu aur și cu pietre scumpe și cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
23,15‑17 (pentru Tyr); Ier. 3,3 (pentru Ierusalim); Naum 3,4 (pentru Ninive). Există aici suficiente date sau aluzii de ordin simbolic pentru a identifica corespondentul din plan concret. Cine este, așadar, „desfrânata cea mare”, „Babilonul‑cel‑mare”? Versetul 9 ne sugerează răspunsul: cele șapte capete ale fiarei sunt identificate, prin analogie, cu cei „șapte munți deasupra cărora șade Femeia”, mai exact cele șapte coline pe care se întinde cetatea Romei. Paharul din mâna „desfrânatei” este (Ξ:≅< ∃∗γ8Λ(:ςϑΤ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
12). Ei „vor avea cu toții un cuget, și puterea și autoritatea o vor da fiarei” (17,13). La sfârșit, ei vor fi învinși de Mielul ( „Domnul domnilor”), „Împăratul împăraților” și de „cei aleși și credincioși” din oștirea Mielului (17,14). Versetul 17,10 a generat numeroase comentarii și speculații de ordin cronologic. Autorul oferă un indiciu important, dar nu suficient de clar. El spune că cinci regi din seria celor opt au domnit deja, iar al șaselea domnește încă. Cine este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
om care să vadă pe DOMNUL și să fie viu»; iar Isaia mărturisește: «Eu am văzut pe DOMNUL, și iată că sunt viu»” (3, 8‑9). Aceleași acuzații erau invocate probabil împotriva profeților sirieni de autoritățile ecleziastice, acuzații justificate prin versetul de la Mt. 24,11: „Și mulți profeți mincinoși se vor ridica și pe mulți vor amăgi”. Cu toate acestea, profeții își legitimează activitatea din perspectiva necesității misiunii profetice în interiorul Bisericii. Din punctul de vedere al autorității sacerdotale, apropierea parusiei este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
caracterul mesianic, motiv pentru care acesta va trece la măsuri represive. Cine nu este cu el este împotriva sa. În consecință, cei care se împotrivesc vor pieri de sabie: „Și vor fi mulți martiri” (2, 10). Tema martiriului caracterizează ultimele versete ale capitolului; ea va fi reluată în secțiunea consacrată Judecății de Apoi, cu detalii asupra cărora nu este nevoie să ne oprim. Reținem doar faptul că apocrifa se referă evident și direct la o situație de persecuție suferită de creștini
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
argumente: mai întâi, tema judecății individuale (răsplată și pedeapsă) ar fi o temă specific egipteană; apoi, în cap. 10, 5, autorul condamnă deopotrivă idolatria și zoolatria, această ultimă formă de cult fiind specifică religiei egiptene. Bauckham nu admite totuși autenticitatea versetului în cauză. Într‑adevăr, acesta nu există în fragmentul original grec, descoperit la Akhmîm; ar fi vorba deci despre o interpolare târzie. Înainte de a ajunge în Etiopia, textul ar fi fost ușor „egiptenizat”. În plus, nu există nici o mărturie referitoare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cel Preaînalt și despre care Daniel a arătat că va lua puterea «un timp și timpuri și o jumătate de timp» este la ușă”* (DT 32, 2). Este foarte greu de aflat la cine se gândește apologetul când citează acest verset. Textul reproduce o discuție purtată cu douăzeci de ani înainte, dar care reflectă în primul rând o stare de spirit actuală. Lui Iustin îi este cunoscut pasajul de la 2Tes. 2,3, de vreme ce îl numește pe cel care grăiește defăimarea, ® <2ΔΤΒ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în 2 Tesaloniceni 2,3‑12 Motive Apostazia Omul nelegiuirii Fiul pierzării Mândria Uzurparea Ocuparea templului Katechonul Taina fărădelegii Unealta lui Satan Semnele și minunile Înșelăciunea și amăgirea Puterea rătăcirii Judecata celor necredincioși Parusia lui Cristos și nimicirea Celui nelegiuit Versete 3 3; 8 3 4 4 4 6; 7 7 9 9 10 11 12 8 Tabelul 4 Tradițiile adversarului eshatologic (de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, la Iustin) Apogeul răului Falsul profet Tiranul eshatologic Beliar Monștrii Atacul final al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Pseudo‑Barnaba. Acest text, după cum am văzut, recuperează multe din datele teologice ale Vechiului Testament prin intermediul exegezei alegorice. Autorul echivalează aici cele șase zile ale creației cu șase mii de ani de la „săvârșirea lumii”, degajând sensul ascuns al expresiei cu ajutorul versetului 4 al psalmului 89, în versiunea LXX („o zi a Domnului este cât o mie de ani”). În consonanță cu această logică, sabatul reprezintă cea de‑a șaptea zi a „săptămânii cosmice”, ziua în care drepții se vor odihni împreună cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de Hipolit în tratatul său, Binecuvântările lui Iacob, primul comentariu coerent pe care un autor creștin îl consacră capitolului 49 al Genezei. Atunci când vorbește de supremația lui Iuda, Hipolit se referă la domniile lui David și Solomon. În iudaismul precreștin, versetele 10‑12 aveau o foarte pregnantă conotație mesianică (vezi, de exemplu, unele texte qumranice). Epistola către Evrei (7,14) atribuie această profeție lui Cristos, născut din neamul lui Iuda. În Apoc. 5,5, Isus este numit „leul din seminția lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
exemplu, unele texte qumranice). Epistola către Evrei (7,14) atribuie această profeție lui Cristos, născut din neamul lui Iuda. În Apoc. 5,5, Isus este numit „leul din seminția lui Iuda” care „a biruit”. Caracterul mesianic, foarte evident în cazul versetelor 10‑12, a „contaminat” versetele 8 și 9, toate acestea formând o secțiune de sine stătătoare. Începând cu Iustin și continuând cu Irineu, Tertulian și Clement, Gen. 49,8‑12 devine unul dintre principalele pasaje mesianice invocate de exegeții creștini
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
către Evrei (7,14) atribuie această profeție lui Cristos, născut din neamul lui Iuda. În Apoc. 5,5, Isus este numit „leul din seminția lui Iuda” care „a biruit”. Caracterul mesianic, foarte evident în cazul versetelor 10‑12, a „contaminat” versetele 8 și 9, toate acestea formând o secțiune de sine stătătoare. Începând cu Iustin și continuând cu Irineu, Tertulian și Clement, Gen. 49,8‑12 devine unul dintre principalele pasaje mesianice invocate de exegeții creștini. În scurtul său comentariu din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Isus în neamul lui Iuda. El va coborî din cer - profeția se referă la cea de‑a doua venire - și „va chema la aceeași credință pe cei tăiați împrejur și pe cei netăiați împrejur”, adică, împreună, iudei și neamuri. Versetul care conține imaginea veșmântului spălat în vin trimite la scena botezului în Iordan; cel care vorbește de „sângele de strugure” se referă la răstignire: „Dintr‑însul au țâșnit două izvoare, unul de sânge și altul de apă, cu care spălându
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
împotrivi în război, va cădea ucis de sabie. Hipolit atribuie acest text unui „alt profet” (♣ϑγΔ≅Η ΒΔ≅νΖϑ0Η). Ideea fundamentală este adunarea tuturor marilor puteri ale pământului în jurul unui conducător harismatic, a cărui extremă violență este denunțată de ultimul verset. Fragmentul de origine necunoscută face legătura între două teme majore ale mitului. Secțiunea principală (cap. 16‑42) Comentariul la Cartea lui Daniel și la Apocalipsă O dată cu capitolul următor, Hipolit introduce tema Anticristului‑tiran, fundamentală pentru discursul său și pentru viziunea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în 701 î.Cr. Corespondentul personajului din cel de‑al doilea text nu ar putea fi identificat cu exactitate. Hipolit vede aici profeții clare despre domnia și figura Anticristului, inaugurând astfel o lungă tradiție exegetică. Ulterior, Origen va atribui mai multe versete nu lui Anticrist, de a cărui istoricitate se îndoia oarecum, ci, pur și simplu, diavolului. Al treilea fragment, din Iezechiel, denunță imensul orgoliu al regelui Tyrului, amintind, spre sfârșit, numele lui Daniel: „Socoți că ai o inimă ca a lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
originea în două fragmente din Vechiul Testament, Gen. 5,24 și 2Rg. 2,11. Primul vorbește de Enoh: „Enoh i‑a plăcut lui Dumnezeu și n‑a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu l‑a strămutat”. Autorul Epistolei către Evrei citează acest verset, interpretându‑l în felul următor: „Prin credință Enoh a fost strămutat, ca să nu cunoască moartea” (10, 5). El stabilește deci o echivalență între „strămutarea” de care vorbește Gen. 5,24 și nemurirea dăruită de Dumnezeu unui personaj exemplar: Enoh continuă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
capitolele 45 și 46. Celsus respinge nu numai doctrina despre diavol, ci și credința în venirea Anticristului. În ochii lui Origen, diavolul și Anticristul sunt cele două fețe ale aceleiași medalii. Scurtul excurs anticristologic are ca punct de plecare un verset din Proverbe: „Cum un chip nu seamănă cu altul, tot astfel nu seamănă nici inimile oamenilor” (27,19). Ce vrea să spună, se întreabă Origen, autorul acestui proverb? Că sufletele sunt tot atât de diferite ca și trupurile - după cum este imposibil de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
latină din secolul al V‑lea. Această traducere a fost editată de Klostermann sub titlul de Commentariorum in Matthaeum series. Fragmentul care suscită interpretarea cu totul originală a alexandrinului face parte din „mica Apocalipsă” a lui Matei. Este vorba de versetele 4‑5 din capitolul 24: „Și răspunzând Isus le‑a zis: «Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Cristos! Și pe mulți vor amăgi»”. Origen prezintă mai întâi sensul literal, acceptat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ani. În această secțiune este ilustrată pe larg teoria hermeneutică a recapitulării. Potrivit acesteia, pasajele în care se vorbește de martorii săptămânii eshatologice sunt nu mai puțin de trei: 7, 2; 11, 2‑4 și 14, 6‑8. În primul verset (7, 2) citim: „Și am văzut un alt înger, care se ridica (<∀∃∀∴<≅<ϑ∀) de la Soare‑Răsare și avea pecetea Viului Dumnezeu”. Versetul interpretat de Victorin este: „Angelum autem descendentem ab oriente sole”. Să fie oare vorba de o modificare tacită
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
eshatologice sunt nu mai puțin de trei: 7, 2; 11, 2‑4 și 14, 6‑8. În primul verset (7, 2) citim: „Și am văzut un alt înger, care se ridica (<∀∃∀∴<≅<ϑ∀) de la Soare‑Răsare și avea pecetea Viului Dumnezeu”. Versetul interpretat de Victorin este: „Angelum autem descendentem ab oriente sole”. Să fie oare vorba de o modificare tacită a textului Apocalipsei din partea exegetului său? Fără îndoială. Pentru Victorin este semnificativă tocmai ideea de coborâre a îngerului pe pământ în scopul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]