1,209 matches
-
porni. În mormânt ai fost pus, Iisuse, psalmodie, privind cu evlavie la ceasornicul cu pendul, pe care Calu își rezemase cotul stâng. Și adăugă : De ce vii din iad, Hristoase ? Cu îngroparea ta ai zdrobit tot iadul. Grăbește-te, înviază ! Cerurile zvâcniră, coborî o boare de vânt. În dreptul clopotniței, niște table ruginite se loviră una de alta, ca niște chepenguri săltate. — Mi-e frică... șopti Marchiza, dar ceilalți, cu fețele alungite de luminile făcliilor, n-o luară în seamă. Le înțepeniseră genunchii
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
disperată, așa că nu mai știură care era unul și care celălalt. Nici nu trebui să-și coboare mâna ca să se ajute, fata îl înconjură cu totul și îl trase în ea. Erau atât de tulburați, cu piepturile tresăltând și pântecele zvâcnind, încât nici nu a fost nevoie să se miște ca să se simtă palpitând unul în altul. Toate cercurile, ale brațelor, ale pulpelor, ale luminii, se strânseseră într-unul singur atunci când bărbatul trecu, vâscos și întretăiat, în femeie. Ea nu-și
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
pas înapoi. Spaima îi dădea putere bătrânului. Închise ochii, lipindu-și obrazul de lemnul crud. Tili se apropie de urechea lui. Nu te poți răstigni cu spatele la oameni. Nimeni nu te crede... Maca îi șopti ceva la ureche și ceafa moșului zvâcni brusc. Se întoarse și privi la umbre cu ochii măriți de groază. Umbrele purtau măști. Ale aceluiași chip care era al celui de-al patrulea. Bătrânul se dădu un pas îndărăt, apoi o luă la fugă. Trecu, nesăbuit, pe sub bariera
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
O vreme Jenică nu făcu decât să se legene pe scaun, gemând. Când se trezi din năuceală, se repezi și trase zăvorul. Se așeză față în față cu floarea, care parcă se și înălțase puțin, tulpina i se îngroșase, sevele zvâcneau pe dinăuntru, frunzele se lățiseră și se ascuțiseră, ca jgheaburi pentru boabele de rouă, cârceii se încolăciseră pe arac, iar floarea se deschisese cu petale suprapuse, asemenea unui ciucure sângeriu. Jenică o privi și se rușină. Viața nouă care țâșnea
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
ariciului care, făcîndu-se vălătuc, arată în toate părțile sale ghimpii, pe când inima-n el trăiește. Apăsați voi! - apa nu cedează apăsării, cu cât mai mult o națiune. Din contra, ea crește ca îmflată de puteri nevăzute, se va îmfla și, zvâcnind, va răsturna piatra din fruntar spre a se înălța un alt soare, soarele de diamant al Orientului în fața soarelui celui de foc al Occidentului. Apăsați voi! Până ce ura noastră pentru voi nu va mai fi un simțământ ci o rațiune
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
cumpărată Chinul cumpără aburii pâclei Chinul se mulează ca și cumpărat în pâclă Chinul mituie acomodarea Chinul răscumpără cincizeci de litri de chinuieli Chinul se mulează pe chin (ea îl împinge brusc departe de ea) COMPOZITORUL: Aleasă alegere Căpățina proastă zvâcnește Căpățâna sfântă se rotește Nu se alege Nealegerea Căpățâna țipă fără păsări Craniul rostogolitor țipă după ciubărul de frică CEI ALEȘI țipă după spaimă PIANISTA (patetică într-un mod foarte special): EU Focul împerecherii atârnând în mijlocul nostru scroafă întâmplătoare.. EU
by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
-
afirmase târgoveața din Bath în prologul ei atât de sugestiv și de edificator: „Să tragi nădejde, cugetând că ție/ Chiar soața poate purgator să-ți fie!/ Ea-i canon, și drum spre slăvi cerești;/ și-atunci către rai ai să zvâcnești/ Mai iute ca săgeata! Nu mă-ndoi/ Că 882 Ibidem, p. 379. 883 Ibidem. 884 Ibidem, p. 380. 885 Charles A. Owen, art. cit., p. 301. (trad. n.) 886 „Slăvească cine-o vrea căsătoria,/ Eu știu că-i numai grijuri
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
afirmase târgoveața din Bath în prologul ei atât de sugestiv și de edificator: „Să tragi nădejde, cugetând că ție/ Chiar soața poate purgator să-ți fie!/ Ea-i canon, și drum spre slăvi cerești;/ și-atunci către rai ai să zvâcnești/ Mai iute ca săgeata! Nu mă-ndoi/ Că 882 Ibidem, p. 379. 883 Ibidem. 884 Ibidem, p. 380. 885 Charles A. Owen, art. cit., p. 301. (trad. n.) 886 „Slăvească cine-o vrea căsătoria,/ Eu știu că-i numai grijuri
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
V. Marin constată că orașul Huși „n-a ieșit în evidență de pe vremea lui Dimitrie Cantemir", Bârladul a excelat la începutul secolului al XX-lea "prin acea mișcare literară și culturală menită să se integreze în evoluția națională", iar Vasluiul "zvâcnește puternic, impunându-se atenției prin mari realizări". Astfel, triunghiul TVV UNISON Radio (Vaslui și Bârlad) - publicația MERIDIANUL sunt, incontestabil, un reper în sensul mass-media ca "amvon". Repere ar fi (situate pe alte paliere) și reușitele regizorului Cornel Porumboiu, evoluția unor
MERIDIANUL by Dumitru V. MARIN () [Corola-publishinghouse/Science/1703_a_2970]
-
reculului armei, ale cărei gloanțe făceau praf și pulbere chipul celui căzut; Încă viu, acesta ridica mâinile și genunchii, cutremurat de impact, ridicând praf În jur, cu capul explodând În fragmente roșii; fotografia mai prinsese și două cartușe goale, abia zvâcnite din chiulasă, imobilizate pe când dădeau roată În văzduh, aurii și strălucitoare În soare. Imaginea nu avea profunzime, nici fundal, nici linii În depărtare, nici nimic altceva decât peretele cu umbre pe post de martori anonimi și triunghiul Închis, echilateral, perfect
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
la orgoliul său nelimitat. „Ființele nu mai sunt pasiunea mea. Dar dacă această pasiune e doar ațipită? Sper că-i așa. Dar cine știe? / Alunecare funestă către înțelepciune...” (I, 85). Și, deși-și dorește înțelepciunea anonimatului, simte cum în el zvâcnesc încă patimile eului. Iar fericirea ieșirii din lume și din istorie nu-l satisface: Cel care-a cucerit Indiferența tânjește în taină după beneficiile la care a visat, ale energetismului. Cioran n-a putut fi, însă, om al faptei. O
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
din fața eșecurilor. Bine justificată, e o lașitate în plus. Spune Cioran: „Modestia nu cade niciodată pradă deznădejdii. Acesta e privilegiul și tara orgoliului” (III, 243). Cum să înțelegem o astfel de schimbare radicală a raportului cu ceilalți când în Cioran zvâcnește încă nevoia celebrității? „În ciuda groazei pe care mi-o inspiră oamenii, constată mirat și pe jumătate dezamăgit, mă resemnez cu greu să nu însemn nimic pentru ei. Atare inconsecvență mă face să sufăr și mă umilește” (I, 359). La drept
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
efect pictural, declanșând o atmosferă de mare sonoritate lăuntrică într-un grai simplu, clar, armonios în care a pus meșteșug și pasiune. Ion Horea scrie meditații sau eminescianizează când vorbește despre iubire. "I se lovesc de pântec luceferii și sună zvâcnindu-i parcă-n uger tot laptele din lună". În volumul "Încă nu", Horea devine macedonskian: Și-n râuri se-nălțau păsări și păsări tremurau în râuri/ Și soarele curgea-pământuri și din pământuri către soare/ Se desfăceau păduri de trunchiuri și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
imens". Aceeași atmosferă o regăsim și în poeme precum "Cale" sau "Ploaie"1. Poetul se întoarce la origini sau peregrinează în orașe stranii, cu ziduri putrede, năpădite de iederă, în care trăiesc povești vechi. Colindul desfășoară un văzduh arhaic, unde zvâcnește rar taina. Universul poeziei vorbește de un alt timp și de un spațiu înflăcărat de amurg, cu fântâni neliniștitoare în care cina zeilor este anunțată de imensul clopot imperial. Fantezia lui M. Robescu crește printr-o aglomerare de elemente care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Precum la Macedonski sau, mai târziu, la Nichita Stănescu, universul este straniu, împodobit cu cai uscați, "fluturi stranii", palizi, cranii care joacă într-o concentrică horă: Pune mâna pe masă și țopăie masa sub mână,/ pune talpa pe prag și zvâcnesc fibre-n el", ("Singurătate finală"). Marea și muntele sunt cântate cu predilecție. Dacă la Lucian Blaga muntele reprezintă un punct luminos, un punct de comunicare cu absolutul, ("Munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit"), la Adrian Păunescu muntele este întunecat
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
mai adânci întrebari pe care omenirea le-a formulat, fără a le fi onorat cu vreun răspuns vreodată. Ivan cel Groaznic, Richard al II-lea, Richard al III-lea, Hamlet sunt rolurile-n care au mustit și din care au zvâcnit dureri și trezii, momente de înaltare și de cădere. Iar prin Sonete se trage iarăși aer în piept și se pornește la zugrăvit sensul și direcția. În cele din urmă cade o ploaie peste toata nostalgia. Actorul și Sufleorul stau
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de neliniști și insomnii, de ura soției, pe care o poartă ca pe-o greutate invizibilă, adus de spate. Atitudinile sale crispate seamănă cu cele ale lui Ion. Ca un animal hăituit, mereu la pândă, nu poate privi în ochi, zvâcnește când și când cu furie, zbătându-se neputincios, trecând năprasnic de la calm aparent la furie dementă. Spre deosebire de montarea teatrală, unde fuga îl poartă neîndurător în cerc, doar în jurul simbolicei mese de lemn, filmul îi pune la dispoziție râpele alunecoase de
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
i-ar fi îngreunat zborul, iar aripile i-ar fi crescut mai greu în siestele prelungite. Pasărea cu aripi și vie de pe balcon se uita cu ochi clipitori la Cornel și Cornel se uita la pasăre. Mîna lui Cornel a zvîcnit s-o apuce, dar pasărea uite c-a fost mai rapidă și Cornel n-a prins între degete decît o pană. A crezut că dacă trage, pasărea va fi cu totul a lui, numai să-l ajute și mîna liberă
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
răsucit spre Marcu și el a dat drumul bucăților în rucsac, alandala, cine știe pe unde-or fi căzut, iar mîna vinovată a avut prima intenție să se ascundă la spate, însă și-a dat seama la timp și-a zvîcnit pe picior, la vedere, mîngîindu-și pantalonul ca femeia să vadă că n-ascunde nimic. Dar ea nu i-a zis nimic, ci i-a zîmbit, apoi și-a întors ochii la treaba ei, fără a observa tremurul mîinii și roșeața
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
opera lui Blaga și o poezie de aderare la realități care-i dau senzația permanenței, a ieșirii din timp ("satul" și "muntele"): "Eu cred că veșnicia s-a născut la sat/ Aici orice gând e mai încet/ Și inima-ți zvâcnește mai rar,/ ca și cum nu ți-ar bate în piept" (Sufletul satului). Poetul se simte integrat în ritmul cosmic și sustras marii treceri. Imaginea satului se conturează din nevoia poetului de a avea un spațiu ideal, un spațiu fabulos, la care
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
paradisiacă, omul se simte înstrăinat: "De nicăieri pământul/ nu m-a chemat/ Sunt blestemat!"; 30. Satul devine suflet, are alte dimensiuni existențiale: "Eu cred că veșnicia s-a născut la sat/ Aici orice gând e mai încet,/ și inima-ți zvâcnește mai rar"; 31. Condiția omului în lume poetul meditează asupra condiției omului: Unde și când m-am ivit, nu știu/ din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare"; 32. Motivul somnului se asociază cu viziunea morții
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
dobitoacelor, care trăiesc atemporal, fără percepția morții. Cioran chiar preamărește moartea, pe care o găsește superioară în antichitate, omul antic știa să sufere, spre deosebire de omul modern, care nu mai este capabil nici măcar de a trăi această noblețe: "prin suferințe, sufletele zvâcneau odinioară către bolti; tu te izbești de ele. Și cazi iar în lume"46. Ba mai mult, Cioran crede că omul nu poate crea atunci când e pe deplin fericit, în condiții de echilibru cu sine, ci numai când simte o
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
care o anesteziază pe Mariana Codruț se numește, pur și simplu, cuvânt: "sunt un Robinson,/ de insula cuvintelor fiind salvat, ultima patrie./ cele poroase și seci, recifuri neprimitoare,/ nici de foame nu țin, nici setea n-o taie./ altele însă zvâcnesc viu ca peștii:/ incizii le fac la-ncheieturile moi,/ pe întuneric,/ pe-ascuns,/ ca hoții,/ ca drogații/ și viața în venele mele o picur" (ultima patrie). În alte texte din carte, se întâlnește ideea unei purificări inerente procesului de transfigurare
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
intitulată Refluxul sensurilor și apărută la Editura Humanitas, în 2004: "Mărturisind că "N-am reușit, niciodată, să știu pe ce lume sunt", poeta ne relatează că a încălecat un "cal tânăr și fericit", un Pegas, în care-și simțea inima zvâcnind, "Fără să observ că, între timp, / Șeaua mea se sprijinea / Doar pe scheletul unui cal, / care, în viteză, se dezmembra, risipindu-se / Și eu continuam să călăresc / Un cal tânăr de aer, / Într-un secol care nu mai era al
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
simbolul romantic al ochiului închis către lume și deschis în interior: Am degete care tremură/ Și gura uscată de spaimă/ Mereu mi se pare că mă strigă cineva/ Și tresar,/ Nu știu ce să fac cu mâinile. Am febră/ Și respirând numai,/ Zvâcnesc de durere/ Numai ochii ochii da, recunosc -/ Sunt asemenea cu ai statuilor,/ Albi,/ Cu pupilele întoarse înăuntru." (Ochii statuilor). Volum de "interiorizare și densificare lirică, dominat de meditații interogative asupra sensului existenței, resorbite în cenzuri prelungite, sugerând absența răspunsului"85
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]