KorAP: Find »[drukola/base=călca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...370 371 372 ...475 >

11,853 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

toate vizibile, strălucind de informație. Aveam mica mea teorie. Bănuiam că ultima imagine rămâne pe retină, se reține în conurile și bastonașele celulare, depozitată ca o amprentă lichidă. Așa se întâmpla cu toți nefericiții pe care îi examinam la televizor, călcați de tren sau arși de vii pe pista aeroportului. Li se filmau ochii, cu spaima încă lipită de globule, păstrată în aprinderea scenei finale. De pe retină, imaginea se deplasa în creier, răsturnată ca un castel cu turnurile în jos. Sângele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
tururi de alegeri, președintele umbla cu parpalacul și pălăria lui celebră, scoase parcă dintr-un magazin din Moscova, alături de candidații unui partid, lăudându-i prin toată țara. Legea îi cam interzicea treaba asta. N-avea el treabă cu Constituția, o călca liniștit în picioare și parcă și mie îmi venea să fac la fel. Dar poate nu era el; la urma-urmei, nici eu nu-mi mai aminteam uneori cine sunt. Am continuat să mișc cursorul. Da, doresc notorietate, să se știe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
halate albe. Îți oprea duba la poartă, și te hotărai pe loc să vinzi. Oricare ar fi fost adevărul, îl spuneai în șoaptă; nu te jucai cu Scurtu. Era șeful Anticarilor. Oamenii de rând se temeau de el (nu-i călca oricine pragul; trebuia să ai recomandare ca să intri la el în prăvălie), miniștrii îl respectau. Ieșiseră zvonuri că scriitori importanți, unii încă în viață, plătiseră sume frumușele ca să-și vadă cărțile expuse măcar o zi în vitrina lui Scurtu. Nimic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
să văd peștii în noiembrie. Am luat-o pe drumul prin Urziceni; era mai lung, te filau și vreo nouă radare, dar măcar nu rupeai mașina. Maria a adormit imediat. Între Voluntari și Afumați, am mers cu grijă, să nu calc vreun negustor. În dreapta strălucea complexul ăla imens, hangar lângă hangar, cu acoperișurile din tablă ondulată. Cineva îl numise „Europa“: se adunaseră câteva mii de chinezi acolo, cu marfă ieftină, trecută pe-ascuns prin vamă. Găseai orice, de la chiloți de bumbac

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
puteai să arunci un ac. Era indicat să-ți ferești buzunarele și, mai ales, să nu te-oprești din mers. Și respirația trebuia să ți-o controlezi. Îți făceai repede cumpărăturile, și-o luai la picior. Dacă erai deștept, nu călcai prin zonă. Imprudenții soseau dimineața și, până seara, dispăreau. În fiecare săptămână se petreceau grozăvii, ieșea câte unul din complex în două-trei valize; îl adunau de pe câmp sau dosit în oraș prin canale, aici o bucată, dincolo alta, nici nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
icre negre, te puneau să guști, erau nemaipomenite; când desfăceai acasă borcanul, curgeau din el alicele sau bilele din cauciuc de anvelopă. Cam așa arăta țara misterioasă și necunoscută de după București. Am lăsat-o pe Maria să moțăie și-am călcat accelerația. Drumul spre Urziceni cădea drept, puteai să-i dai 140 liniștit, chiar și pe ceață. După vreo 10 kilometri, mi-am dat seama că e ceva în neregulă. M-am uitat în retrovizor: un Vento bleumarin, ca de poliție

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nu?“ „Exact.“ „Bun. Bagă-mi datele și te sun eu în două minute.“ Am făcut-o. Andrei a închis, iar Maria a început să râdă. Știam amândoi de ce, doar cei din spate habar n-aveau. Se mai apropiaseră puțin. Am călcat pedala: 170. Mai rămăseseră vreo zece-doișpe kilometri până la Urziceni. Linie dreaptă. Ăia, tot după noi. După vreo doi kilometri, a sunat telefonul. „Robane? Te-am rezolvat. Te-așteaptă băieții la ieșirea de pe centură, după benzinărie. Știi unde e, nu?“ „Bineînțeles

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
uitat din nou în spate. Distanța iarăși se mărise, băieții păreau să țină la o oarecare discreție, dar nu excesiv. Ne filau stupid, vizibil, ca legionarii din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ăia măcar erau cinstiți; boi, dar cinstiți: cum îi călca cineva pe bec, lăsau deoparte discreția și scoteau pistoalele pe geam. Trăgeau în toate părțile, ca bezmeticii. De proști, se împușcau între ei; mai rar întâlneai un asemenea carnagiu. Am intrat ușor pe centură, cu 50, cum scrie la regulament

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
supună, nu intra deloc în tiparele pe care i le pregătisem din timp. Cei doisprezece ani aflați între noi lucrau în favoarea ei. Pielea stătea întinsă, sfârcurile se întăreau în vântul rece al serii, capul rămânea sus, drept și semeț. Maria călca apăsat și puțin ridicat, ca pe podium. Cu fiecare pas, nervurile fine ale mușchilor îți pulsau în privire, obligându-te să le venerezi. Simțeai o nevoie imperativă, sclavagistă: să lingi totul cu devotament, de la gleze până la crupă. Nu puteai s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
tunurile în larg, până săreau geamurile clădirilor. Ne-am plimbat pe dig până la „On Plonge“, îmbrățișați de frig. După câteva minute, a început să plouă, urât, cenușiu, mizerabil. Cârciumioara nu se mișcase din loc, cu tot acvariul ei din podea. Călcai pe sticlă și urmăreai morunii și nisetrii fugărindu-se printre alge și bolovani. N-am intrat, doar ne-am lipit nasul de geam: vreo cinci sau șase marinari stăteau la un rom. Îi recunoșteai imediat, după cicatrici și tricourile alea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
părut). Habar n-am ce s-a ales din copiii speriați și frumoși, cărora eu le maltratam gramatica limbii române. Probabil că, totuși, au crescut. Majoritatea au șters-o în Germania, unii lucrează la firme prin București (multinaționalele care mă calcă pe mine pe nervi), o fată, Anne-Marie, a fost arestată (trafic de droguri), câțiva mă mai sună la telefon sau îmi dau mail: laș, nu le răspund. Scenele curg, se întrepătrund, chipurile alunecă sub pagini scoase din Eliade și Blecher

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
etichetă în piept (mormoni sau martori, aterizați din America să predea religie), îi recunoșteai imediat după cămașa albă îndesată în pantalonii negri. Seara, când evadai spre casă, populația de puștoaice și bunicuțe se deplasa epuizată către stația de autobuz: „mamaiele“ călcau apăsat, în față, dizgrațios, ca niște doamne care au uitat să-și poarte hainele și feminitatea; fetele se prăbușeau în taxiuri murdare sau erau așteptate de naivi ca mine. Mișcarea se desfășura lent, consumat, fără vreo direcție precisă. Sistemul te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
minți într-o amintire? Să dai versiuni diferite ale aceleiași întâmplări? Să te hotărăști să rostești un cuvânt, și să-ți iasă pe gură altul, în general opusul lui? Să te scoți erou, dintr-o scenă în care ai fost călcat în picioare? Dacă s-ar găsi cineva suficient de deștept să ia parametrii ăștia și să-i așeze-ntr-un tabel, am obține toate variantele posibile ale memoriei: cuvinte, imagini, obiecte, cu tot cu scheletul neuronal care stă la baza lor. Am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și patetice. Când ridicau cortina, parcă se descărca sarcofagul cu mumii pe scenă. Mai puneai și recuzita, adunată de pe vremea lui Ștefan cel Mare: ciorapi cârpiți, pantofi în care picioarele înotau, peruci galbene și jumulite, scaune cu placajul sărit. Câteodată, călcai pe-un cui în mijlocul scenei și trebuia să faci mai departe pe Scapin sau Richard III. Situațiile erau grotești, de desen animat. La Anna Karenina, eroina se sinucide în fața trenului: locomotiva e-un tip care fuge c-un felinar prins

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
scaunele și să dau cu ele de pământ, să se facă liniște. Jinduiam după vremurile de-altădată, când intrai cu roșii, ouă și fluiere; până și Caragiale o pățise, cu D-ale carnavalului (sau era O scrisoare pierdută?). Piesele mă călcau pe nervi, actorii erau triști și resemnați, pe mulți îi știam de pe vremea lui Ceaușescu, recitau poezii patriotice la televizor, cu mapa roșie în mâini. Stăteau smirnă, împachetați în costumele lor de tablă, cu reverele cât cartea de telefon. Acum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cineva în față sau zicea măcelarul că nu mai ajunge carnea. Atunci, femeile chiuiau, bătrânii se trozneau cu sacoșele în cap, țigăncile loveau cu puradeii lor în stânga și-n dreapta, să-și facă loc prin mulțime. Doar copiii stăteau cuminți, călcați în picioare. „La Cârnați Mulți“ purta o semnificație simbolică pentru Maria. De-acolo veneau bunătățile în copilărie, când se întorceau părinții de la serviciu. Din punga cu cârnați sau tacâmuri, ieșeau uneori bomboane cubaneze și tablete de „Cavit“, tocmai bune de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
se enervează.“ „Noi nu vrem să-l enervăm pe scriitoraș. Doar să nu leșine când îl bumbăcim.“ „De când ne ocupăm și de-așa ceva?“, m-am interesat, „Parcă nu intra în fișa postului.“ „Oricând e nevoie. Și, mai ales, când suntem călcați pe bătături.“ „Oricum, algocalmin fiole nu se mai dă la farmacii.“, a intervenit tânărul Lupu. „E considerat medicament cu eliberare intravenoasă, trebuie prescris de medic. Doar la noi, algocalminul fiolă se bea, e-o invenție românească.“ „I-auzi, dom’ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
în mii de monotonii mai mici, maniacale, confuze. Nu mai știai ce vine, nici măcar nu puteai să aproximezi. Teii înfloreau prin iulie, în două zile se cocea totul și te trezeai cu-o pastă uscată pe jos, crănțăneau adidașii când călcai pe ea. Vara, pândeau după blocuri niște furtuni negre, cu pâlnii de apă și nori, ca-n Oklahoma; la Moroieni, zburau țiglele de pe case. Doar iernile semănau cât de cât, înotai în zăpadă până la brâu, se-oprea circulația și te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Imprudent, Cezar întindea mâna, ca după ciocolată. Nici nu zăream palma, în semiobscuritate. Se-auzea doar un plescăit, apoi geamătul lui Cezar. „Ce faci, bă, te dai la nevastă-mea?!“ Ne trăgeam cu toții mai în spate. „Bă, vă sparg! Vă calc cu lomocotiva!“ În lumea exactă, dar misterios oligofrenică și puternic șampanizată a tovarășului Misleanu, „lomocotiva“ putea oricând ieși din depou, pentru a-i strivi pe dușmani, pe străini sau doar pe copiii neobrăzați din cartier. Ca-n filmele lui Sergiu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mai rămăsese aproape nimic neacoperit. Herăstrăul fusese tocat, IOR-ul parcelat, Grădina Bordei scoasă din domeniul public și retrocedată, Parcul Carul cedat Patriarhiei și-apoi revândut pe bani grei unor investitori. Nici nu puteai să mai vezi lacurile, darămite să calci înăuntru: gardurile verzi, supraânălțate, ascundeau defrișările masive. Se zvonea că, în ultimul moment, mai fuseseră depistate patru depouri de tramvaie, printre care și cel de lângă mine: primul din București, deschis prin 1920, preluat de comuniști în ’49 și rebotezat „Ilie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ajutați și de efectele nedorite ale castrării, au câștigat în scurt timp în volum și dimensiune, până la a te împiedica de ei oriunde: pe scară, sub scară, pe preș, între etaje, în pivniță, la intrare; ba chiar, într-o noapte, călcasem pe Bombonica și-n lift. Pe Goguță, o javră galben cu negru, invadată de patru generații de purici și una de furnici, ne hotărâsem să-l răpim și să postăm prin cartier afișe cu mutra lui terorizată, cu un fular

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pe urmă te sprijineai de barele proaspăt instalate; era chiar mai ușor, parcă pășeai pe trepte până jos. Gardul așa arată și astăzi, peticit cu zăbrelele alea de nezdruncinat. N-am pomenit de grădina de zarzavaturi: ea a dispărut prima, călcată-n picioare; a doua oară, când s-a replantat, s-au furat toate legumele. Uneori, epuizați de efortul depus pe traseu, muncitorii mai opreau la gard, pentru o binemeritată pauză. Vecinii pândeau din balcoane și, în asemenea condiții, dialogurile se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
încolo, lucrurile au început să se schimbe. Pe la sfârșitul anilor ’20, când bunicu’ Vitalian saluta din avion tunurile capturate din Budapesta și trecute peste munți cu Regimentul 30 Cavalerie, atât moșia Robanilor, cât și distileriile clandestine ale Leoteștilor au fost călcate de hoți. Povestea pare ușor neclară: unii l-ar fi observat pe Vitalian într-un Fokker, alții în sat, în poarta casei părintești. Niște bărbați urâți și îndesați, cu fulare groase pe față, au năvălit a treia noapte după Crăciun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Așa că băieții s-au uitat unul la altul, scărpinându-se în ceafă, după care și-au văzut mai departe de treabă la țevi și alambice. Gestul n-a trecut neobservat. Bandiții și-au ieșit din pepeni și, după ce i-au călcat în picioare pe imprudenți, au ciuruit toate cazanele cu focuri de armă, până n-a mai rămas nimic întreg. Apoi au sărit în două mașini și-au demarat spre Târgoviște, fără să ia nimic. Spargerea asta fără scop a fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-i îndepărtezi pe bouquiniști, de la Megisserie până la Hotel de Ville sau să urci mașinile pe treptele de la Sacré-Cœur, în locul turiștilor naivi. Îndobitociți de entuziasm, parizienii ar fi pornit un adevărat război de stradă pentru ultimele spații libere, incendiind mașini și călcând în picioare grilajele din jurul monumentelor. Doar câțiva mai curajoși le-ar fi târât acasă, descoperindu-le, într-un moment de iluminare, utilitatea. La Amsterdam, afacerea ar fi mers puțin mai greu, ținând cont că orașul stă pe vreo șapte inele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]