KorAP: Find »[drukola/base=colectivitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...370 371 372 ...390 >

9,745 matches

Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343

primitive”, „antice”, „folclorice” etc.; b) modul de transmitere: preponderent oral; c) structurarea elementelor mitului Într-o formă narativă; d) conținutul fabulos: locul, timpul, personajele și obiectele au calități evident diferite de cele ale lumii contingente; e) pluralitatea funcțiilor Îndeplinite În colectivitatea care Îl generează; f) caracterul complex și stratificat al semnificațiilor; g) poziția privilegiată a mitului În raport cu alte forme culturale: este considerat adevărat, relevator, exemplar, Întemeietor etc.; h) capacitatea mitului de a absorbi elemente culturale și de a se transforma În

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
circulau prin viu grai. Oralitatea presupune, așa cum o arată numeroase cercetări asupra culturilor folclorice: a) caracterul tradițional al conținuturilor: mesajul transmis este considerat ca având autoritate datorită faptului că provine de la generațiile anterioare. Prin aceasta, el reprezintă un patrimoniu al colectivității, care trebuie apărat și transmis mai departe. Aceast fapt implică un anumit respect față de conținutul cuprins În acel text și obligația de a-l comunica celorlalți membri ai societății, În situații sociale bine definite, de obicei publice și solemne; b

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
nu au dreptul sau prestigiul să le istorisească. Această poziție, susținută mai ales de erudiții cercetători ai mitologiilor comparate, este contestată de antropolgi, care, pe baza cercetărilor de teren, afirmă că toate formele de a povesti (genurile narative) ale unei colectivități au acces la aceste conținuturi și că statutul de mit, departe de a fi conferit de monopolizarea anumitor teme, este rezultatul unei poziționări sociale - colectivitatea decide circumstanțele În care o poveste este mit și cele În care aceeași schemă narativă

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
baza cercetărilor de teren, afirmă că toate formele de a povesti (genurile narative) ale unei colectivități au acces la aceste conținuturi și că statutul de mit, departe de a fi conferit de monopolizarea anumitor teme, este rezultatul unei poziționări sociale - colectivitatea decide circumstanțele În care o poveste este mit și cele În care aceeași schemă narativă funcționează ca poveste obișnuită. Primul punct de vedere subliniază, constant, faptul că substanța mitului (și nu „atitudinea” impusă de societate) este generatoare de sacralitate. Numele

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
dobândesc, progresiv, un caracter arbitrar (C. Lévi-Strauss, 1973, p. 154). Este evident, deci, că substanța sau forma mitului nu pot fi considerate unicul factor generator de diferențe. În această ecuație trebuie introdusă și poziția socială a mitului: contextul performării, atitudinea colectivității, comportamentele audienței. Rolul social și atitudinea față de mit Încă de la Platon, mitul, În accepția sa de povestire fictivă, a fost Învestit cu funcții sociale. Niciunul dintre interpreții mitului, fie ei teologi, istorici ai religiilor, literați, folcloriști sau sociologi și antropologi

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
că mitul răspunde unor necesități fundamentale ale individului și ale comunității. Prin faptul că rezolvă aceste solicitări (fie ele biologice, economice, sociale sau psihologice) el dobândește un prestigiu (cultural) aparte și o poziție de frunte În ansamblul produselor simbolice ale colectivității. Al doilea principiu se referă la atitudinea distinctă a comunității față de un asemenea tip de narațiune: faptul că o anumită poveste ajunge să aibă o poziție culturală prestigioasă generează și este generat, Într-o relație dialectică, de o atitudine ieșită

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
fundamentale. Mitul este versiunea (considerată) „sacră” a unei teme narative, care, În alte circumstanțe poate apărea ca „basm”, „poveste cu animale” sau chiar „poveste comică”. Ceea ce Înseamnă, pentru a folosi formula lui Clyde Kluckhohn (1998, p. 315), că Într-o colectivitate pot circula, simultan, „forma esoterică și exoterică a aceluiași mit”. O asemenea poziționare teoretică naște o Întrebare esențială: cum sunt evidențiate narațiunile care Îndeplinesc funcții majore (răspund necesităților fundamentale ale indivizilor și comunității)? Din altă perspectivă, această Întrebare se poate

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
identității și prestigiului personal: 1. rituri de posesiuni - eliberarea de sub stăpânirea unui spirit malefic (exorcismul); 2. rituri de asumare - a unei alte identității (șamanism); 3. experiențe mistice; e) rituri de revitalizare - sunt concepute pentru a reface sau a menține identitatea colectivității. În această categorie ar intra cultele milenariste Această clasificare minuțioasă nu este, din nefericire, nici completă și nici Întru totul coerentă: astfel, ca să luăm câte un exemplu, pelerinajul nu se Încadrează clar În niciuna dintre aceste categorii (sau se integrează

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
transformare a individului, societății sau naturii, de la o stare la alta. Riturile de trecere ale vieții vor marca nașterea, inițierea (pentru intrarea În starea adultă), căsătoria și moartea. Riturile ciclurilor naturale vor marca schimbările sezoniere. Riturile de trecere din cadrul unor colectivități vor consacra intrările (inițierile și consacrările din lumea politică, militară, profesională) sau ieșirile (violente, precum excomunicările și degradările, sau „normale”, precum lăsarea la vatră și pensionările). Riturile de trecere referitoare la Întreaga societate Încearcă să controleze crizele politice și să

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
motive adaptative, anumite comportamente ale animalelor și-au schimbat funcțiile practice inițiale și au dobândit funcții noi, de comunicare. Acest lucru s-ar fi petrecut la speciile care trăiesc În grup și la care supraviețuirea depindea mai mult de comportamentul colectivității decât de reacțiile indivizilor. Aceste specii au trebuit să dezvolte mecanisme de semnalizare, iar acest lucru s-a făcut prin modificarea comportamentelor de hrănire, atac, apărare etc. Astfel, ...comportamentul ritualic reprezintă un set de acțiuni formalizate care implică doi sau

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
ale sorcery, fie ea reală sau imaginară, pot include mai mult decât faptul că este o acțiune conștientă, intenționată, performată de specialiști În arta riturilor magice. Acești specialiști sunt marginalizați În plan social sau plasați, Într-un anumit fel, În afara colectivității pe care o servesc. ș...ț Vracii pricepuți și practicanții riturilor magice provin adesea din comunități cu statut social minor. O caracteristică majoră a sorcery este ambivalența ei. Ea este protectivă și distructivă, iar combinarea acestor forțe este o componentă

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
și nimic nu poate ieși din sfera acțiunii vrăjitorești și că nu există răgaz În ceea ce privește aceste acte - ele trebuie efectuate, reluate și regenerate pentru a face față altor acte simultane (nu neapărat adversative) și pentru a asigura perpetuarea statutului individului, colectivității și naturii În ansamblul ei. Această constantă este sintetic exprimată (chiar dacă prin referire numai la sistemul relațiilor politice) de P. Stewart și A. Strathern (2004, p. 197): În termenii relațiilor de putere, identificăm ambivalența puterii. ș...ț Cei care dețin

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
să fie slabi iar (vulnerabili), cei slabi pot să fie puternici, pentru că pot avea acces la puteri speciale. Fiecare parte se teme de puterile afișate sau ascunse ale celeilalte. Performerul actelor de vrăjitorie este o persoană pe care o anumită colectivitate o consideră marginală, neintegrată și neintegrabilă cultural. În terminologia lui Mary Douglas (1965), este o persoană ne-curată, spurcată, impură (unclean), o persoană aflată În afara categoriilor uzuale de clasificare, un membru imperfect În categoria sa („o ființă umană a cărei

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
Africa, pe continentul american sau În Asia, vrăjitoria este atât apanajul bărbaților, cât și al femeilor. Cele mai multe studii consacrate vrăjitoriei s-au concentrat asupra descrierii amănunțite a practicilor și a credințelor care le justifică, precum si asupra identificării funcțiilor acesteia În colectivitățile cercetate. În esență, formele prin care se exercită vrăjitoria par a fi, dincolo de varietatea civilizațiilor, omogene În plan structural: ele presupun acțiuni de producere a unui rău și acțiuni de remediere: În județul Turda, fetele care vor să fie chemate

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
mecanismelor comunicării interpersonale, ale fabricării unor versiuni distorsionate prin selectarea unor elemente sau exagerarea altora. Imaginea celor două femei este obiectul zvonurilor și al bârfelor comunitare - apariția tribunalelor ecleziastice accelerează acest proces și conduce la transformarea unor comentarii din interiorul colectivității (care doar marginalizează persoanele vizate) În delațiuni publice. Același mecanism a funcționat și În alte fenomene sociale de tip „vânătoare de vrăjitoare”, precum prigoanele evreilor din perioada nazistă, epurările staliniste sau vânătoarea de comuniști declanșată de senatorul McCarthy. De asemenea

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
diviziunilor sociale: În formularea lui Mary Douglas, acuzațiile de vrăjitorie Îndeplinesc o funcție „obstetrică”, deoarece contribuie la nașterea unor noi grupuri sociale, la autonomizarea lor și, prin aceasta, la eliminarea unor conflicte care, neexprimate, ar fi putut conduce la destructurarea colectivității. În plan psihologic, vrăjitoria ar contribui la: a) controlarea spaimei: În fața incertitudinilor existenței, vrăjitoria ca sistem și acțiunile de folosire a serviciilor sau de acuzare a vrăjitorilor permit găsirea unor răspunsuri convenabile, prin identificarea agenților răului și a mecanismelor de

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
consens subteran și, prin demonstrarea acestui consens, ele contribuie la Întărirea lui (G. Park, 1967, p. 241). În același timp, divinația identifică frecvent cauza răului În nerespectarea normelor sociale și/sau religioase de către un individ sau grup. Drept urmare, pacientul și colectivitatea participă Împreună la un ritual de restabilire a ordinii, ritual care „lecuiește” pacientul prin inserția În corpul social și, simultan, vindecă sau Întărește corpul social prin eliminarea devianței (reale sau simbolice). Pe de altă parte, divinația nu este un mecanism

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
de vedere moral, solicită totuși rituri de purificare”. Din aceasta perspectivă, conceptul cultural de vindecare se referă atât la maladiile trupului, cât și la cele ale spiritului, iar pe o scară mai largă, la orice rău care afectează o anumită colectivitate. Elementul esențial În această configurație simbolică este „atribuirea” bolii. Credința că bolile apar ca urmare a acțiunii unor puteri supranaturale este general răspândită În societățile simple: o cercetare efectuată asupra unui număr de 139 de societăți arată că 137 explică

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
pe o bază empirică și științifică, pe cunoașterea obiectivă a legilor naturale. Caracterul individual Magia nu este un ritual public, chiar dacă unele manifestări pot avea loc În prezența unei audiențe mai largi. Riturile magice nu sunt obligatorii pentru membrii unei colectivități (cum ar fi participarea la riturile de trecere, la cele politice, la sacrificii sau la sărbătorile calendaristice consacrate). De asemenea, actele magice nu sunt integrate Într-un calendar bine definit și nu fac parte din ansambluri ceremoniale complexe (M. Mauss

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
fenomenul natural sau social bine individualizat care trebuie creat sau evitat, pe obiectele, cuvintele, gesturile precise cu ajutorul cărora se speră obținerea unei anumite schimbări. Dintr-o perspectivă funcționalistă, acest fapt Înseamnă că magia nu contribuie, asemenea riturilor religioase, la coagularea colectivității și la afirmarea identității sociale - În formula memorabilă a lui Durkheim, preotul creează o comunitate de credincioși, În timp ce magicianul are un grup de clienți. De aceea, Bronis³aw Malinowski va accentua funcțiile magiei pentru menținerea echilibrului psihic al individului: riturile magice

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
congregațiilor specializate etc. Celelalte categorii de specialiști ai religiei scot În evidență caracterul individualizat al activității, posedarea unei științe sacre secrete, ideea vocației mistice, i.e. „alegerea” persoanei În cauză printr-o decizie obscură a spiritelor (făcută vizibilă celorlalți membrii ai colectivității prin crize, vise, transă, malformații etc.). Practicarea magiei este legată de parcurgerea inițiatică a unui traseu ocult de revelații. Participarea la aceste mistere oferă descoperirea realității de dincolo de cunoașterea umană și, odată cu aceasta, un ansamblu de tehnici de controlare a

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
stereotipizarea acestui fenomen (P. Stewart, A. Strathern, 2004, p. 15; vezi și R. Styers, 2004). Caracterul eficient Chiar dacă nu este validată de probe empiric verificabile (conforme cu criteriile științei moderne) și uneori nici de schimbări de statut evidente pentru membrii colectivității unde actul magic a fost performat, magia este considerată de reprezentanții respectivei comunități ca fiind dotată, Într-un mod mai presus de orice Îndoială, cu o anumită putere. Credințele În eficiența magică se pot explica prin amintirea unor acțiuni reușite

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
congregații de a interveni, benefic sau malefic, În natură și societate. Această explicație empirică nu este suficient de convingătoare, deoarece Între ambițiile magiei și realizările ei concrete prăpastia este evidentă - și nu numai pentru cercetătorul occidental, ci și pentru membrii colectivităților respective. În acest sens, reacția unui vraci Zuni Întrebat de etnograf de ce nu declanșează ritul de aducere a ploii Într-un moment de mare secetă este revelatoare: „Numai nebunii fac dansul ploii acum, când sezonul ploilor este Încă departe”. Paradigma

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
sacrificiului. Rugăciuneatc "Rugăciunea" Pentru foarte mulți autori, rugăciunea nu este un rit, ci mai degrabă o secvență rituală. În plus, ea ar funcționa după logica actului religios - nu reprezintă un comportament ritual, repetat În mod tradițional, În mijlocul și sub presiunea colectivității, ci o formă de manifestare a credinței, deci un act personal, de factură spirituală, un act voluntar, care nu depinde strict de condiționările sociale (vezi perspectivele istorice oferite de A. Corbin, 1997, pp. 129-133; K. Ladd, B. Spilka, 2002, pp.

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
a bunului oferit: omorârea În cazul animalelor, risipirea În cazul produselor alimentare, al lichidelor sau al produselor vegetale. Totuși, „distrugerea” nu este absolută, deoarece, frecvent, doar o parte a hranei este oferită divinității, iar restul este consumat, În comun de către colectivitate. În al treilea rând, sacrificiul garantează comunicarea și eficiența comunicării cu entitățile supranaturale, În ideea că valoarea darului, violența distrugerii sale și amploarea actului de renunțare creează o legătură de reciprocitate inalienabilă Între om și lumea divină. Mulți autori disting

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]