11,853 matches
-
pereți, apoi pe coridoare, până sus la etajul 3. Acolo, deasupra ușii capitonate, altă surpriză - suna un clopot, ca la incendiu: DING-DING-DING-DING! Așa ceva nu se mai auzise de pe vremea războiului, când vuiau alarmele și oamenii fugeau de-americani în subsoluri, călcându-se în picioare. Profesorii s-au mirat teribil de dispozitivul ăsta. Câțiva chiar au urcat pe scaune și-au încercat să taie firele și să oprească clopotul, dând cu bastonul în perete. Până la urmă, un asistent mai îndrăzneț a spart
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
l-am imitat, simulând indignarea. „Mă descurc și singur.“ „Nu, n-o să te descurci. Da’ să-ți mai zic o chestie: ce fac ăștia cu noi se cheamă terorism intelectual. Când linșezi public un om, nerecunoscându-i meritele. Când îl calci în picioare, fără măcar să-l atingi. Lichidarea prin tăcere, ca pe vremea lui Ceașcă. Ăștia-s colegii, șefii, prietenii noștri. Mai sus, nici nu mai vorbesc. La minister, vor calitate, dar când le ceri salarii diferențiate, îți dau cu rigla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
te-am întrebat nimic...“ „Cu-atât mai bine.“ Ăsta era Mihnea, cel mai bun prieten al meu. Îl iubeam atât de mult și-l înțelegeam atât de puțin, că l-aș fi îmbrățișat pe loc, după care l-aș fi călcat în picioare. Furiile lui se desfășurau irațional, pe jumătate feminine, ca viețile noastre. Le știam pe de rost. Haotice, dar controlate, alunecând pe curbe de nivel predictibile: reveneau întotdeauna la ¼ din tiparul lor inițial, ca un covor persan sau un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la picior, fără vreun avertisment. Băieții s-au concentrat pe Mihnea, înconjurându-l cu atenție. Acum, să ne punem și-n locul lor: nici eu n-aș mai fi vrut să stau de vorbă. L-au pisat și l-au călcat în picioare, până s-au plictisit. A doua zi, Mihnea se odihnea la Urgență, cu nasul fracturat și-un aparat de sârme pe dinții rămași; eu îi duceam iaurt și suc de morcovi. A venit și Miliția, i-a luat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
La catedră!“, l-am anunțat, fără entuziasm. Am trecut de pe-un nivel pe altul, ocolind lifturile încleiate. Totul mustea în pastă neagră: culoarul, șuruburile, plasele de fier, lemnul ușilor. O liniște isterică, de cimitir. Nu-ți venea nici să calci pe ciment, nu știai ce-i dedesubt. L-am tras pe Mihnea după mine, pe scara care se prăbușea spre secretariate și catedre. Franceza, Italiana, Spaniola, Româna ultima, la unu, lângă closete. Călcam pe vârfuri, marmura părea umplută cu pungi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de cimitir. Nu-ți venea nici să calci pe ciment, nu știai ce-i dedesubt. L-am tras pe Mihnea după mine, pe scara care se prăbușea spre secretariate și catedre. Franceza, Italiana, Spaniola, Româna ultima, la unu, lângă closete. Călcam pe vârfuri, marmura părea umplută cu pungi de întuneric, oricând putea să-ți scape piciorul. Ne-am oprit profesionist, lângă ușă, cu lanterna stinsă. Nu se-auzea nimic, hârtiile se odihneau înăuntru, cu certificatul meu pierdut printre coperți. Am crăpat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cea mai mare operațiune de listare și tranzacționare neuronală din ultima sută de ani, în care se stabileau învingătorii și ierarhiile pentru următorul secol. Jucam ce era mai prețios pentru mine, dar și pentru țara asta pe care aș fi călcat-o în picioare de sus până jos, dacă n-aș fi iubit-o cu-atâta inconștiență: propria mea viață, așa cum se-așezase în fișierele memoriei. Mai aflasem niște lucruri, avantaje prețioase când îți scoteai lumea afară; trebuia să știi pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
unii veneau, alții plecau, dacă nu-ți puneai în mișcare conexiunile, nici nu aflai că există. Am luat ca reper biserica Votiv și-am pornit-o pe jos. Traversam regulamentar, pe verde, la trecerile de pietoni. Ne uitam pe unde călcăm, mergeam corect, în șir indian, pe dreapta trotuarului. Votivkirche domina un sfert din Viena, cu turnurile ei gotice, negre, poleite cu verdele poluării. Acum era spuzită în alb, fulgii crocanți se depuseseră într-o crustă de zăpadă care atârna ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
două rânduri de case, ca în blatul unui tort. Locul părea ferit, mișcat, podeaua se deplasa odată cu tine. Pereții hotelului fuseseră crestați cu arabescuri de marmură albă, tavanele pictate cu îngerași și femei cuvioase, care se reflectau în cimentul bleu. Călcai cu grijă, ca într-un muzeu al oglinzilor instalat într-o catedrală. Spațiul respira de atâta istorie: cine știe ce tratate fuseseră semnate aici, ce vieți se consumaseră pentru alte vieți, cât sânge și câtă cerneală se scurseseră în spatele pereților variabili. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
veiozei. Maria a mai recunoscut și-un Van Dongen, nu era de-al casei, dar imitația de vopsea păstoasă te întâmpina firesc și odihnitor. Sânii oranj ai femeii înroșeau mănușile de catifea, degetele părăseau tabloul, atingându-ți plăcut curbura pupilei. Călcai pe mochetă și tabloul se deplasa odată cu tine, fără un sunet. Dacă vroiai să te plimbi pe hol, te însoțeau frizele și arabescurile tavanului, cu fetițe și amorași moțăind printre lauri. Lângă ele, sticla și nichelul jucau în luciri stinse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
se odihneau pe scaune plușate, iar cei care nu găseau loc se sprijineau de cotiere și umerașe rabatabile. Efortul era minim, calculat. Garda mașinii fusese coborâtă la sol, ca la Ferrari 360, iar distanța rămasă până la nivelul trotuarului se străbătea călcând pe-o scăriță ajutătoare, care se desfăcea pneumatic, numai când te dădeai jos. Îți venea să intervii: să sari tare pe ea, ca pe trambulină, sau să bagi, să scoți și să bagi iar vârful pantofului în celula fotoelectrică a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
purta totuși verighetă, cum zicea scriitorul? Zburaseră și copacii, casa la fel: în parametri, conform planului. Nici Van Eick n-ar fi putut-o brodi mai bine. Norii și pământul de sub tălpi căpătaseră o culoare apoasă și inconsistentă, pe care călcam fără zgomot. Trebuia să iau o decizie. Am dat să-l strig pe Mihnea și, în clipa aia, l-am văzut întorcându-se pe jumătate. Stătea în profil, cu hanoracul descheiat. Avea laptop-ul deschis, nici nu observasem când umblase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
un mediocru lipsit de prestigiu“130 nu s-a putut ridica la prestigiul și respectul predecesorului său. Maniera prin care a fost înlăturat Titulescu din guvern este exprimat remarcabil de dr. Nicolae Lupu: „Din buchetul de mărăcini au rupt și călcat în picioare singurul trandafir”131. După înlocuirea lui Titulescu, politica externă românească păstrează aceleași linii directoare 132. Toate aceste părți negative nu pot anula meritele incontestabile ale lui Titulescu în activitatea diplomatică, dintre care, cel mai important este reprezentat de
Nicolae Titulescu Idei și acțiuni diplomatice. by Marius Hriscu () [Corola-publishinghouse/Science/1603_a_2957]
-
la emancipare. Se termină cu sfioșia aproape feciorelnică pe care o vădeau semnatarii memoriilor adresate curții imperiale. Locul acestei reverențiozități cucernice este luat de spiritul polemic, în care nu ezită să își facă drum, printre argumente academice, și ironii mușcătoare. Călcând pe urmele pașilor făcuți de D. Prodan și L. Blaga, care au descins analitic în cotloanele gândirii politice românești din Transilvania secolului al XVIII-lea, ajungem la conturarea unei imagini generice asupra genezei și evoluției meandrice a conștiinței naționale în
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
mesajul similar transmis în Transilvania de Ion Micu Moldovan, care recurge la aceeași explicație a munților ca aziluri ale naționalității pentru a justifica permanența românească. "Furtunile" care au bătut continuu asupra teritoriului dacic "au înghițit toate popoarele barbare, ce au călcat pământul Daciei, sau le-au măturat de aici. Numai Romanii s-au ținut prin toate furtunile acestea, numai ei le-au învins pe toate. Și s-a adeverit într-înșii zicala "apa trece, pietrele rămân"" (Moldovan, 1866, p. 19). Unitatea
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
românească a luat forma cetățeanului angajat civic. De la zidirea antropologică a Românului Național în secolul al XIX-lea, revizuit în idealul omului socialist instituit de regimul comunist, s-a trecut la construirea cetățeanului european sub auspiciile politice ale postcomunismului românesc. Călcând pe urmele analizei întreprinse de S. Szakács (2013), pașii ne poartă înspre aceeași destinație concluzională. Analiza de conținut tematică a curriculei naționale, programei de învățământ și manualelor de educație și cultură civică relevă o surprinzătoare convergență cu tendințele reperabile la
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
cârlionțat, rumen, cu cravata în carouri, se gudură și n-ar fi de-a mirării ca ea să fi crezut că el sunt eu! „Vezi, îi zic eu de îndată ce-am ieșit, de-acuma nici să nu-ndrăznești măcar să calci pe-aici, ai priceput?“ Râde: „Dar tu de-acuma cum o să-i dai socoteală lui Semion Parfionâci?“ Ce-i drept, mă gândeam să mă înec fără să mai trec pe-acasă, dar mi-am zis: „De-acuma e totuna!“ și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
și acum susțin că, poate, capul, după ce a zburat, știe cam încă o secundă că a zburat, știe deci ce înseamnă asta! Dar dacă-s cinci secunde?... Pictați eșafodul astfel încât să se vadă de aproape numai ultima treaptă; condamnatul a călcat pe ea: capul, fața albă precum hârtia, preotul întinde crucea, celălalt își întinde lacom buzele vinete și privește și- știe tot. Crucea și capul - iată tabloul, fața preotului, a gâdelui, chipurile a două calfe ale lui și câteva capete și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
grozav de tare. Sfios și pierdut, o privi câteva secunde, fără să-și plece ochii, pe Nastasia Filippovna. Brusc, parcă pierzându-și mințile și aproape clătinându-se, se duse spre masă; în drum se lovi de scaunul lui Ptițân și călcă cu cizmele murdare garnitura de dantelă de la splendida rochie albastră a frumoasei și taciturnei nemțoaice; nu se scuză și nici măcar nu-și dădu seama. Apropiindu-se de masă, puse pe ea obiectul ciudat cu care intrase în salon ținându-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
și independență, chiar dacă uneori îi mai citea generălesei cărți și reviste, însă întotdeauna era serviabil. De altminteri, se certase crunt de vreo două ori cu Lizaveta Prokofievna, îi declarase că e un despot feminin și că nu-i va mai călca piciorul în casa ei. Prima dată cearta se iscase pe marginea „problemei femeii“, iar a doua oară în privința anotimpului când e mai bine să prinzi cintezoi. Oricât ar părea de incredibil, a treia zi după ceartă, Lizaveta Prokofievna îl trimisese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
încruntă și tăcu cam un minut. — Lebedev, zău că renunț la casa dumitale, spuse el deodată. Unde-s Gavrila Ardalionovici și soții Ptițân? La dumneata? Și pe ei i-ai atras de partea dumitale? — Vin, vin. Chiar și generalul le calcă pe urme. Deschid toate ușile, le chem pe toate fiicele mele, pe toate, acum, chiar acum, șoptea speriat Lebedev, fluturându-și mâinile și repezindu-se de la o ușă la alta. În acest moment Kolea apăru pe terasă, intrând dinspre stradă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
am dat cuvântul de onoare că vom păstra secretul de ambele părți. — Asta se întâmpla pe când se târa în fața ta și îți jura credință! Ce oameni? N-am nevoie de Pușkin al tău și nici fiică-ta să nu-mi calce pragul! Lizaveta Prokofievna dădu să se ridice, însă deodată i se adresă iritată lui Ippolit, care râdea: — Văd, dragule, că ți-ai pus în gând să faci în așa fel, încât aici să râdă toți de mine. — Doamne ferește! zâmbi strâmb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
atunci ar fi fost cumva necinstit și necuviincios să te schimbi atât de subit. Bunăoară, care mamă ce-și iubește cu tandrețe copilul nu s-ar speria și nu s-ar îmbolnăvi de frică, dacă fiul sau fiica ei ar călca un pic pe-alături? „Nu, mai bine să fie fericit și să trăiască în belșug și fără originalitate“, se gândește oricare mamă, legănându-și copilul. Iar doicile noastre, de când e lumea lume, legănând pruncii, le șoptesc și le cântă: „În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
sus. Neînțelegând deplin situația (pentru că e dificil de înțeles), bănuiau totuși uneori că în familia lor ceva parcă n-ar fi ca la toată lumea. La alții totul mergea strună, la ei - cu opinteli; toți își văd de drumul lor, ei calcă în fiecare clipă pe alături. Toți dau mereu dovadă de timiditate cuviincioasă, ei - nu. Ce-i drept, Lizaveta Prokofievna se speria chiar prea des, însă nu era totuși vorba de acea cuviincioasă sfială mondenă după care tânjeau. De altminteri, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
hm! și în cele din urmă își punea toate speranțele în Lizaveta Prokofievna. Deci, tot ea purta responsabilitatea. Și nu s-ar fi putut zice, bunăoară, că această familie s-ar fi remarcat printr-o inițiativă personală sau ar fi călcat pe alături dintr-o atracție conștientă spre originalitate, ceea ce chiar ar fi fost indecent cu totul. O, nu! Cu adevărat, nimic din toate acestea nu exista, adică nu aveau nici un scop stabilit cu bună știință, însă până la urmă rezulta că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]