11,805 matches
-
Parcă luaseși șase ani!" I-am povestit cum am reușit să-i reduc la doi, nu s-a mirat, dar continua să fie totuși mirat. "Și ai muncit tu în halul ăsta?" Avea aerul că îl mințeam. Da, ce te miri?" Nu se vede, zice, parcă ai mai întinerit, în loc să..." Acest compliment a fost, ca să zic așa, baza împăcării noastre. Am izbucnit în râs și l-am bătut pe spinare protector. "Și tu arăți bine, i-am întors complimentul, te-ai
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
interzisă în această stație. ― Jones nu e un animal de companie, ci un supraviețuitor. Îl scărpină după ureche. Așa cum îi făgăduise, Ripley fu gata numaidecât. Burke rămăsese afară, profitând de acest răgaz pentru a studia rapoartele. Când femeia ieși, se miră de metamorfozarea ei. Tenul nu-i mai era palid, iar expresia amarăciunii dispăruse odată eu mersul șovăitor. Dârzenie? se întrebă el pe când se apropiau de coridorul principal. Sau poate era doar efectul unui machiaj savant. Nu scoaseră o vorbă până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
Zăngănitul se amplifică atunci când mașina încetini. ― Nu-mi cere un diagnostic. Sunt conductoare, nu mecanic. Hicks ciuli urechile pentru a decela originea acestor zgomote metalice. ― Parcă ar fi o osie. Două, poate. Dumneata, efectiv, fabrici pilitură. Drept să spun, mă mir că planșeul ăsta n-a rămas în nivelul B. E solidă. ― Nu destul, declară Burke, care li se adresa din compartimentul din spate. ― Nimeni nu s-a gândit că o să aibă de-a face cu asemenea creaturi. Hicks, încovoiat asupra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
împinse ușa, după ce mai proiectă trei grenade prin întredeschidere. Cu o clipă înaintea exploziei, trânti ușa și intră alergând. Vacarmul îi asurzi, iar ușa grea de metal se bombă. Ripley, ajunsă deja la cea de a doua ușă, nu se miră să o găsească zăvorâtă. Se apucă să manevreze încuietoarea în timp ce Hicks își folosea iarăși aparatul de sudură pentru a fixa ușa de pragul peste care trecuseră. În laboratorul principal, Burke dădea înapoi. Știa că de astă dată nu vor mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
te îmbia mai degrabă la comemorări, decât la învățătură. Cărțile se lipeau de pereți, reci și îmbălsămate. Majoritatea putrezeau prin cotloane și adâncituri întunecoase, unde doar bibliotecarele cu vechime reușeau să se mai descurce; când răsfoiai paginile, n-ar fi mirat pe nimeni să cadă oase din ele. Nu întâlneai nici un calculator prin zonă. Titlurile se fereau de tine, le găseai de mână la fișier, dacă nu șterpelise cineva fișierul cu totul. Sertarele mici de lemn, numerotate cu litere de la A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
am fi dorit. S-ar fi zis că rămăsesem singurul care își făcea probleme, puneam întrebări stupide la serviciu și colegii se uitau la mine cu înțelegerea blândă pe care o arăți unui animal bolnav. Câțiva, mai în vârstă, păreau mirați că nu le sunt recunoscător că m-au primit în rândul lor. La urma-urmei, Facultatea de Litere ascundea un monument de erudiție și învățătură, o pușcărie de marmură și hârtie, accesibilă doar inițiaților. Odată ce acceptai adevărul ăsta grav și simplu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
exces de zel, o înfrumusețare finală, ca o plecăciune umilă și smerită. Efortul trebuia să fie discret, dar vizibil; răsplata, subînțeleasă. Atunci, se tăia capul și pentru mai puțin de-atât. „Ți-au dat ție frații «Brothers» asta?!“, s-a mirat Maria. Am susținut-o din priviri. „Nu, nu. Ei doar mi-au lăsat un tub de carton. Habar n-aveau ce-i înăuntru.“ „O hartă civilă, pe hârtie de unsprezece grame, cu filigran. La vremea lor, se tipăreau doar la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
facă asta.“ I-am arătat și ofițerului urmele de pe gât; doar suflecai puloverul și-apăreau în toată splendoarea lor. Ziceai că mă pătase cineva cu suc de roșii. „Iertați-mă, cum vă numiți?“ „Robe. Alexandru Robe.“ „Domnu’ Robe...“, s-a mirat în continuare ofițerul (și parcă-mi venea să-l cred; ăștia de la poartă erau aleși pe sprânceană, nu se pricepeau să mintă), „Nu e nimeni la noi cu numele astea...“ „Nu se poate!“, am protestat, „Un domn mare, înalt și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
vreunui pictor flamand preocupat de gutui și potârnichi. Îmi dădeam limpede seama ce vroia Lepidopteros să-mi transmită. Van Eick era un american care inventase un sistem de spionaj pe computer la sfârșitul anilor nouăzeci. Treaba stătea foarte simplu, te mirai cum de nu se gândise nimeni la ea până atunci: când tastezi o literă sau o cifră pe calculator, dincolo de ce se observă cu ochiul liber, pe ecran rămâne o dâră luminoasă, un fel de semnal energetic corespunzător literei sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
a mai multor straturi de vopsea, din ce în ce mai fine, foarte diluate, fiecare fiind de ordinul a 30-a sau a 40-a parte dintr-un milimetru. Un soi de pictură moleculară, cum ziceți voi.“ „Ai găsit singură chestia asta?“, m-am mirat. „Bineînțeles că nu.“, a recunoscut Maria. „Un istoric a făcut-o, expert în artă florentină. Îl cheamă Jacques Franck și e și pictor. Omul a descoperit că Leonardo a introdus vreo 30 de straturi în tablou, pentru aplicarea cărora a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și vulnerabilă a Mariei era mereu dispusă să-l facă. „Mă rog...“, am acceptat diplomatic, „La noi nu e cazul, n-avem biluțe sau catarame metalice.“ „Așa că oamenii președintelui ne vor lăsa să vizităm liniștiți expoziția.“ „Mda. Și-așa, mă mir că încă mai permit accesul public în incinta palatului. Oricum, bănuiesc că locul mișună de tipi înarmați, cu mâinile-n buzunare și microfoane după ureche, ca-n filmele americane.“ „Cam așa ceva. Sunt camere de luat vederi peste tot, până și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
îți tăiau calea, ca și satele uscate, cu fântâni și cumpene de pe vremea lui Negru Vodă. Casele se-aliniau la drum, mici, pietruite, iar din curțile lor săreau invariabil în fața mașinii copii desculți și-n izmene. Nu s-ar fi mirat nimeni dacă dintr-o curte ar fi apărut Rahan. Cum te-apropiai de Dunăre, pepenii invadau șoseaua, verzi, negri, galbeni și portocalii, grămezi peste grămezi, bostani lângă pepenoaice, rostogolindu-se unii peste alții. Pe la Vadu Oii, te întâmpinau și sătenii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
dau de Mihnea. Același rezultat: „Numărul format nu poate fi apelat“. Am ciupit și-un ziar din hol, să văd ce mai zice lumea de cutremur. Nimic, parcă nici nu fusese. Se încolonau tot felul de-alte articole, despre te miri ce. Am citit și eu unul, mi-a plăcut titlul: „Pagube de 3,2 miliarde de lei din cauza actelor de vandalism“ Suna promițător, se pomenea de-orașul meu și de niște oameni simpli, corecți, supărați pe viață și pe tramvaiele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
orizont de așteptare“; sunau bine într-o conversație cu prietenii. Toți asistenții și preparatorii îi foloseau, mai ceva ca pe-aspirină; nimeni nu putea să ți-i explice. Încă puțin, și scădea și colesterolul. „În orice caz, nu m-ar mira să fie alt autor. Și-așa, povestea cu supraimprimarea secundă îți dă de gândit. Indiferent dacă sunt doi sau trei de Luchian acolo, ceva nu e în regulă; oamenii ăștia aveau ceva de ascuns.“ „Ca noi toți, de-altfel.“ Maria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și-obținem numărul căutat: 128. Asta vrea să spună titlul: În pagina 128.“ „În pagina 128, ce?“, a insistat Maria. „În pagina 128, găsim cheia romanului. Camil Petrescu ne dă și locul exact, așezarea-n pagină.“ „Cum așa?“, s-a mirat Maria. Tânărul Lupu tăcea și mă privea fix. „Simplu. Titlul nu conține doar un indiciu numeric; mai e și-o anagramă. Întâi se secționează cuvintele. Apoi se iau părți din literele unor cuvinte (nu neapărat din toate) și se combină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
un gest simplu, exact, a deschis și cutiuța, apăsând pe-o clapetă. Înăuntru, turnat în învelișul de lemn, un paralelipiped metalic, mic, rafinat, cu taste de lemn și geam verzui. „Nanocomputerul lui Camil Petrescu!“, am exclamat. „Nano...ce?“, s-a mirat Maria. Am privit-o cu surprindere. Mai auzise cuvântul, și nu reacționase; sau poate nu-mi aminteam eu bine? „Nanocomputerul este un computer miniatural, care funcționează la nivel atomic.“, a explicat Lupu. „1 nano ar fi echivalentul unei părți de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
noroc și-i spargi pagina de dedesubt, se șterge textul cu totul, nu mai rămâi nici cu salata. Nu poți să-l fixezi pe gagiu. Zici că funcționează simultan, cu-o minte peste-o altă minte.“ „Pămpălăul ăla?“, s-a mirat Maria, oarecum nepoliticos. „Fostul tău coleg de facultate?“ M-am simțit prost, nu pentru că fusesem colegi, ci fiindcă mi-o luase rău de tot înainte. Și nici măcar nu bănuisem ceva. „Pămpalăul nu-i deloc pămpalău. E unul din cei mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în București și, cu banii câștigați în străinătate, și-a deschis un atelier propriu, unde a înființat și o școală de meșteri. După război, ar fi plecat în America, pe la Chicago, dar nimeni nu știe precis.“ „În ’48?“, m-am mirat. „Greu de crezut. Nu-l lăsau comuniștii să iasă, tocmai puseseră mâna pe putere. Nu intrai și ieșeai așa din țară, ca dintr-o ogradă nepăzită!“ „Posibil. În orice caz, se pare că între războaie a mai lucrat ceva vreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pe mouse și pe ecran, în locul textului, au apărut niște semne de genul ăsta: 7ωερτψυισζροπγβηνϕ825ν Unele chiar pulsau, ca niște burți gata să plesnească. Nu prea știai nici ce sunt, nici ce să faci cu ele. Nu m-ar fi mirat să țâșnească afară ăla mic și dințos din Alien și s-o ia la fugă chițăind prin bucătărie. „He-he...“, a rânjit Mihnea, „De-aia există programe de decriptare! Ăsta nici măcar nu era un cod, ci doar un corp simbolic. E
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu pierderea memoriei. «Astfel, fiindcă ești căldicel - nici fierbinte, nici rece - și nu-ți aduci aminte, am să te vărs din gura Mea.» Potopul de foc. Apocalipsa, 3:16. Amicul tău ne pregătește ceva.“ „De când citești tu Biblia?!“, m-am mirat. „Ei, asta-i... De când am descoperit că între teologie și matematică există mai mult de-o legătură! Mai bine hai să ne concentrăm pe-avertismentul ăstuia...“ „Ești sigur?“, l-am întrebat, fără să zâmbesc. Îl invidiam când găsea ceva înaintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
într-un roman. Cu tot cu prenume. Chiar nu-ți mai arde să-ți supraveghezi limbajul. Mihnea s-a uitat la mine cu și mai multă atenție. „Aș vrea să-ți pot spune. Dar numele lipsește de pe copertă.“ „Cum adică?“, s-a mirat Maria, „Cartea n-are autor?“ „N-are...“, a explicat Mihnea. „Nu se poate...“, a revenit Maria, „Nici o carte nu se poate tipări, cu-atât mai puțin scoate pe piață, fără ISBN. Asta înseamnă, pe lângă multe altele, și imprimarea numelui autorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
stilul lui enervant, intervenea cu eleganță, când ți-era lumea mai dragă. „Există.“ Ne-am întors cu toții privirile spre el, parcă și cafeaua se uita acolo. „Domnul respectiv există. E invitatul principal al întâlnirii de la Neptun.“ „Întâlnirea scriitorilor-juriști?“, m-am mirat eu. „Exact. Patronată de Uniune.“ „Vrei să spui că papițoii ăștia de-avocați-poeți au invitat un romancier la-ntâlnirea lor?“ Era o variantă. Mihnea doar o formulase în felul lui, direct și fără mănuși. Nu degeaba se uita serile la talk-show-uri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Ești sigur?“ „Așa scrie pe-afiș.“ „Ai afișul la tine?“, a insistat Mihnea. „Nu.“ „Deci nu știm sigur. Ar putea fi oricine.“ Nimeni n-a mai zis nimic. Maria a tras din nou cartea spre ea. „Pe mine altceva mă miră. Să presupunem că tipul există și cineva i-a scos numele. Cine ar fi avut interes să radă numele de pe copertă? Și de ce nu l-a șters cu totul? Mai ales în condițiile în care se presupune că, dacă ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nici pe pagina de gardă, nici la cuprins. Asta nu mai e treabă făcută cu lama sau cutter-ul. Pur și simplu numele lipsește, n-a fost tipărit nicăieri în afară de copertă, de unde a dispărut.“ „O carte fără autor?“, m-am mirat. „Imposibil. Cum zicea și Maria mai devreme, nu putea să iasă pe piață. Se returna tirajul, nici n-aveai cum s-o treci la cotă. Nici o librărie din țară n-o lua în condițiile astea.“ „Așa se explică de ce noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mi-am țuguiat eu buzele, imitându-l pe Mihnea. „Sună grandios. Putea să zică «un nelipsit rahat tragic» (scuze, Maria), era același lucru. Asta nu e literatură...“ „Tipul ăla cu prezentarea pare să creadă altceva...“, a insistat Mihnea. „M-aș mira să fie el; numele e pus acolo la întâmplare. De obicei, criticii nu-și pierd timpul să citească volumul înainte de prezentare. Sunt oameni ocupați, cu nu știu câte cărți care-așteaptă la rând. Așa că te roagă pe tine, autorul, să-ți faci singur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]