10,542 matches
-
Îi aparținea. Durata sa de studiu, constând din șaisprezece „semestre“ (opt clase gimnaziale) ar fi aproximativ echivalente În Statele Unite cu ultimii șase ani de școală plus primii doi ani de colegiu. Când m-am Înscris, În ianuarie 1911, m-am pomenit În „semestrul“ al treilea sau la Începutul clasei a opta, conform sistemului american. Cursurile țineau de la cincisprezece septembrie până la douăzeci și cinci mai, cu două Întreruperi: o pauză de două săptămâni Între semestre - pentru a face loc, ca să zicem așa, imensului pom
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
pe care nici cei mai eleganți spadasini n-o pot evita Într-o Înfruntare reală. Tabloul era atât de respingător, atât de acut mi-am simțit inima bătând nebunește, prea plină și despuiată, gata să fie străpunsă, Încât m-am pomenit sperând să fie folosită ceea ce În acel moment părea o armă mai abstractă. Dar În curând aveam să mă afund Într-o și mai adâncă disperare. În timp ce sania aluneca de-a lungul bulevardului Nevski, unde lumini estompate Înotau În amurgul
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Îndatoririle lui pedagogice. Noi am profitat de acest lucru și l-am Îndrumat spre locuri unde părinții noștri nu ne--ar fi lăsat să ne ducem. N-a putut rezista de pildă să nu meargă la Wintergarten și astfel ne-am pomenit Într-o seară acolo, consumând Înghețată de ciocolată Într-o fosă de orchestră. Spectacolul se derula În direcția obișnuită: un jongleur În haine de seară; apoi o femeie cu pieptul sclipind de strasuri, ciripind o arie de concert sub revărsarea
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
căror culori diferite erau redate prin diversele adâncimi ale șanțurilor produse cu bățul. Când m-am angajat irevocabil să-mi termin poezia sau altminteri să mor, eram mai mult ca oricând Într-o stare de transă. Deloc surprins, m-am pomenit, dintre toate locurile posibile, tocmai pe canapeaua de piele din Încăperea rece, umedă, puțin folosită, care fusese biroul bunicului. Pe canapeaua aceea stăteam Întins pe burtă, Într-un fel de Încremenire de reptilă, cu un braț atârnând, astfel Încât dosul palmei
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Încât aș fi fost surprins dacă aș fi ieșit din tunelul ei În parcul de la Versailles, În Tiergarten sau În Pădurea Națională de arbori sequoia; și, În direcție inversă, când mai cad astăzi În vechea transă, sunt pregătit să mă pomenesc, atunci când mă trezesc din ea, sus, Într-un anumit copac, deasupra băncii bălțate din adolescența mea, cu burta lipită de creanga groasă, comodă, și cu un braț atârnând În jos, printre frunzele pe care se mișcă umbrele altor frunze. Diverse
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
a acestui zbuciumat popor, am retrăit-o de parcă ar fi fost ieri. Icoana lui Ștefan am purtat-o ani și ani și, tot jucându-mă cu "peana", căutând să aflu ce-o fi dincolo de cuvânt și dincolo de istorie, m-am pomenit "romancier fără voie" pentru care cer iertare "de-o fi greșit, pe ici pe colo, condeiul meu." Ștefan cel Mare a fost omul providențial pentru Moldova, pentru veacul său, pentru istoria noastră și chiar pentru Europa Timpului său. A fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
este minciună, ci plăsmuire, și, atâta vreme cât este necunoscută, nu poate fi tăgăduită. Tentativa de sinucidere a Doamnei Maria, imaginată în roman, s-ar putea să aibă un substrat de adevăr în viața ei reală: peste un an Maria moare. Cronicarii pomenesc data morții premature, dar nu menționează și cauza ei. Romanul este o dramă istorică și nu o istorie dramatizată, pentru că nu se limitează la narațiune "ce și cum"; ci se străduiește să descopere cauzele, drama -, să răspundă și la întrebarea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
țara în mănăstirea Putna... Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștea toți că s-au scăpat de mult bine și de multă apărătură. Ce, după moartea lui, până astăzi, îi zice Sfântu' Ștefan..." pomenește atât de frumos același Grigore Ureche. Domnul Ștefan este Domnul tuturor românilor. Pentru aceasta aduc mărturia unui transilvănean ce mult l-a iubit "că doar și transilvănenii tot un fel de români-moldoveni de peste munte îs, doar că limba le e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pace cu Dumnezăul lui. În fața morții, nu mai e ură, nici vrăjmășie. Nu e decât tăcere... Să-ți fie milă, aiștea, n-au mamă, n-au tată... nimeni nu-i plânge... Și tinerel mai e, Doamne!... Vai de el! Te pomeni c-o fi chiar vreun pui de românaș turcit de haraciu' sângelui... Tăcere... Fulguiește... Calul bezmetic trece înapoi, tot nechezând, tot căutându-și stăpânul... Gheorghe dârdâie, clănțăne mărunt-mărunt: S-o hi rupt ceva în mine... Mă ia cu tremuriciu, bade
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
bunic. Și rugăciunile noastre, se împăunează el. Olecuță a fost și omenească, Preafericite, adaugă Ștefan cu un surâs smerit. Din nefericire, minunile nu se repetă... "Minunea" se cheamă Ștefan Vodă! strigă vornicul Bodea. Fantastic Ștefan aista, râde Ștefan înveselit. Te pomeni c-o fi cu stea în frunte... Și încă ce străluce! îi ține isonul Mihail. Strălucită a fost chibzuiala de luptă a Măriei sale, întărește Stanciu. "Să dăm Cezarului ce este al Cezarului." "Strălucită" și nu prea. Numai eu știu unde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
n-am... N-ai?! Cum așa?! se minunează Ștefan. N-ai?! O sfoară, o sforicică, ceva, acolo?! Nimic n-ai?! Fantastic! Ați auzit, boieri dumneavoastră?! Boier! Mare boier! Și n-are! Mare spătar! Și n-are! Unde s-a mai pomenit?! Boier și să n-aibă?! Stanciu mormăie în barbă, destul de tare, ca să audă și Vodă: Boier borât... Cine greșește?... Căpătuiește-te și tu, băiete, ca tot omul! Îndeamnă! Apucă! Acu', câtă vreme ești "om mare". Că mâine... nu se știe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
te gândești bine, "Raiul" ar putea fi chiar pe pământ. Iadul și Raiul sunt în noi. Toate acestea și câte încă... Păcat că le prețuim numai când le-am pierdut. "Gaudeamus igitur"! explodează Țamblac. "Carpe diem", fetițo! Ai uitat să pomenești de vița de vie. Și de moldovence ai uitat, zâmbește ea. Răutate mică, o amenință el cu dragoste. Recunosc, "sunt un porc în turma lui Epicur". Tu ai spus-o... Horațiu a spus-o, precizează Țamblac cu tristețe. În viață
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
venețienii i-au pus gând rău și au năimit pierzători de i-au strecurat otravă în pilaf sau în vreo doftorie, povestește Maria. Din păcate, făptașii au dat greș. Vulpoiul a mirosit la timp și pierzătorii mi-e groază să pomenesc ce-au pătimit... Ah, cât îl urăsc! Îl urăsc! Îl urăsc! se dezlănțuie Alexandru. Mă rog, cât mă rog să vină odată și aceea zi a răzbunării! Altfel, ce sens ar avea viața mea?! Am crescut în această ură pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
este favorabilă. A jurat pe Coran cruntă răzbunare Moldovei și spurcatului ei ghiaur. Apoi, mânios foarte, a poruncit beilor, pașalelor, căpeteniilor, le-a poruncit, sub cumplită pedeapsă, degrabă să purceadă la tocmirea oștirii, cea mai teribilă oștire ce s-a pomenit pe fața pământului. El însuși, Luminăția sa în persoană, în fruntea oștirii, va porni la primăvară chiar, cel mai crunt război, "Jihadul", împotriva afurisitei țări, astfel să se războiască, ca piatră pe piatră să nu mai rămână din blestemata Țară
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
o strălucită izbândă, pe care "acel Ștefan", nobil bărbat, voievod în Moldova, a dobândit-o provocând turcilor cumplită înfrângere." Ștefan, cu un entuziasm de paradă, ironic, își ciocănește coșul pieptului la stânga: Oh! Mi-a venit inima la loc! Ați auzit?! Pomenește de mine! "Acel Ștefan" sunt eu! Chiar eu sunt! Mulțumesc, Sanctitate! Mulțumesc, Mateiașe! Mi-ați făcut cinstea și onoarea! M-ați pomenit!... Se putea și mai rău, adaugă el mai încet, ca pentru sine. Boierii, revoltați, izbucnesc, nu-și mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
entuziasm de paradă, ironic, își ciocănește coșul pieptului la stânga: Oh! Mi-a venit inima la loc! Ați auzit?! Pomenește de mine! "Acel Ștefan" sunt eu! Chiar eu sunt! Mulțumesc, Sanctitate! Mulțumesc, Mateiașe! Mi-ați făcut cinstea și onoarea! M-ați pomenit!... Se putea și mai rău, adaugă el mai încet, ca pentru sine. Boierii, revoltați, izbucnesc, nu-și mai află loc pe jilțuri, se agită, strigă: Minciună sfruntată! Noi ne vărsăm sângele! Și Mateiaș se acopere de "Glorie nepieritoare"! La urma
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ștefan buchisește pe degete: O fecioară, un mădular!... Două fecioare, două mădulare! Două, logofete, două! și Ștefan îi scoate ochii cu două degete rășchirate. Păi... n-are decât unu', i-o întoarce Tăutu sigur pe el. Unde s-a mai pomenit om cu două?.. Are, logofete!... Are! Dar mâna ce-i?! cuvântă Ștefan dur, nemilos. Mâna nu-i tot mădular?! Mâna cu care le-a tăiat?! Cunoști un mai scârbavnic mădular răufăcător?! El fură! El lovește! El ucide!... "Tăia-i-se-va lui și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cinste au prins cheag în Moldova: peșcheșul, șpaga, lenea, pufăitul pe sofa din narghilea... Poruncitor: Care dregător e dovedit că s-a spurcat la aur, să fie pus să-l înghită să se sature! spune el poruncitor. Ce să mai pomenesc de scârboșenia celor ce "fac turcește", de parcă s-au isprăvit muierile de pe fața pământului! Ele... pe ele cine le mai strânge în brațe? Dar orice dezmăț, are și dezvăț, râde el. I-am aflat leacul: câte un ardei iute, mușcat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
piept, măsoară încăperea: Ioane, cum stai cu izvodirea la "Nemaipomenitul nostru letopiseț?" Zorește, că dau turcii și rămânem neisprăviți. Scormonesc hrisoave, hronici, adun mărturii din bătrâni. Nu-i ușor, multe n-au fost scrise, adevărul nu-l afli ușor... Te pomeni c-ai ajuns chiar la "Descălecat", zâmbește ironic Ștefan. Zorește! Peste timp, peste istorie se așterne uitarea. Mi-e teamă de uitare, Ioane... Nu c-aș fi eu "Cel Mare", dar prea ne-am chinuit și-ar fi nedrept să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pentru brăzdarele cele de fier... Parcă Măria ta nu știe... Da! Fără "pâinea noastră cea de toate zilele", suntem înfrânți înainte de a scoate spada... Să ai! Dacă n-am, o ține vistiernicul. Fantastic! L-ați auzit?! Unde s-a mai pomenit ca Domnul să poruncească și... și un prăpădit de vistiernic să cuteze a se pune potrivnic? N-am!", atâta știe. N-am întâlnit un zgârie-brânză mai mare! Să ai!! poruncește Ștefan cumplit, altfel... unde-ți stă capul, îți vor sta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
bolborosește Ștefan. Dumnezeule! Ce luptă! N-o să uit niciodată... Lovea! Tăia! Și râdea... Zburau capetele osmanlâilor câte două odată! Deschisese cărare în turcime! Cu părul vâlvoi, plin de răni, orbit de sânge, lupta și hohotea! Era fantastic! N-am mai pomenit asemenea luptă. Poate Leonida la Termopile... Nu mai era om, era un arhanghel! Turcii, înspăimântați de așa arătare fantastică ce-i secera ca pe spice, au început să dea îndărăt, le înțepenise până și "Allahul" în gâtlej... Singur... Neînfrânt... "Allah
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ridicându-se. Desigur, s-au uscat de mult florile pe morminte, îi reproșează el și Alexandru bolborosește ceva și pune capul în pământ. Uităm prea repede... Am făcut pomenire pentru taica, pentru maica... Și pe maica ta, pe Maruța, am pomenit-o. Alexandru își face cruce, sărută picioarele Mântuitorului. Ștefan deschide fereastra, privește în gol, răscolit încă de rugăciune și de amintirea celor ce s-au dus, ce stăruie în el de parcă ar fi fost ieri... Privește în gol și vede
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
bântuiau și hohoteau în turnul cel mai înalt al cetății, de ți se ridica părul măciucă... Taica, vânat de frații ce umblau să-i facă de petrecanie, a fugit în Transilvania la Iancu Corvin de Hunedoara. Maica, Dumnezeu s-o pomenească -, nu știa unde să mă mai ascundă de răul iubiților mei unchi ce umblau să-mi ciumpăvească nasul, urechile... Și, în marea lor generozitate, au promis să-mi scoată numai un ochi; vezi bine, "însemnat" nu mai puteam fi uns
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
l-am tăiat, am plinit blăstămul Mușatin. Și, așa, am mântuit șirul crimelor fratricide ce au mânjit cu sânge istoria Moldovei un pătrar de veac și mai bine, se oprește Ștefan câteva clipe pentru a umple și ulcica lui Alexandru, pomenește și bea cu sete să-și stingă focul, să stingă greața. Și, încă, n-ar fi fost cel mai mare rău, se curăța țara și neamul de niște domni netrebnici. Dar, în setea lor nebună după putere, și-au pus
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ca "Ștefan acela", din pricină că nu e ajutat -, să încheie pace cu turcii..." Își împart cămașa mea însângerată, spune Ștefan cu durere. Au ei habar cu câtă moarte și pârjol am plătit "mântuirea" aiasta? Și vom plăti încă... Ai uitat să pomenești, îi amintește Mihail, că Sanctitatea sa a făgăduit binecuvântarea sa apostolică tuturor moldovenilor ce se vor închina la catedrala catolică de la Baia... Într-adevăr. Și iertarea păcatelor numai acelora ce-și vor lăsa obolul în Cutia Milelor niscaiva ducați sau vor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]