11,591 matches
-
Navarei, Blanche I, dar la moartea acestuia regatul revine Contelui de Foix, Francisc Phébus care domnește ca și Francisc I. În toată această perioadă pretențiile regatului de Aragon asupra Navarei nu au încetat. La moartea lui Francisc I în 1483 tronul îi revine surorii sale minore, Ecaterina. Regele Ferdinand al II-lea de Aragon a încercat să o ceară de soție pentru fiul său cel mai mare, dar a fost refuzat în favoarea lui Ioan de Albert, conte de Perigord și cumnat
Regatul Navarrei () [Corola-website/Science/315108_a_316437]
-
său cel mai mare, dar a fost refuzat în favoarea lui Ioan de Albert, conte de Perigord și cumnat al lui Cesare Borgia. La moartea Elisabetei I, Ferdinand se recăsătorește cu Germaine de Foix prin intermediul căreia speră sa poată pretinde la tronul Navarei, dar planurile sunt dejucate de moartea copilului comun. În timpul Războaielor Italiei Ferdinand cere sprijinul navarez împotriva Franței iar când acesta este refuzat, Ferdinand cere excomunicarea lui Ioan pentru a justifica o invadare a Navarei. Papalitatea refuză excomunicarea, dar în
Regatul Navarrei () [Corola-website/Science/315108_a_316437]
-
Pirineilor, Ioan încercând de două ori, în 1512 și 1516 să recucerească întregul regat. Domeniul controlat de aceștia din nordul Pirineilor, Basse-Navarre și Béarn va continua să poarte titlul de Regatul Navarei. Henric al II-lea de Navara urcă pe tron în 1517 și este susținut în pretenția la tronul Navarei de regele Francisc I al Franței. Henric participă la campaniile lui Francic împotriva lui Carol Quintul, moștenitorul lui Ferdinand de Aragon, distingându-se în luptă, dar nereușind să recucerească teritoriile
Regatul Navarrei () [Corola-website/Science/315108_a_316437]
-
1516 să recucerească întregul regat. Domeniul controlat de aceștia din nordul Pirineilor, Basse-Navarre și Béarn va continua să poarte titlul de Regatul Navarei. Henric al II-lea de Navara urcă pe tron în 1517 și este susținut în pretenția la tronul Navarei de regele Francisc I al Franței. Henric participă la campaniile lui Francic împotriva lui Carol Quintul, moștenitorul lui Ferdinand de Aragon, distingându-se în luptă, dar nereușind să recucerească teritoriile de la sud de Pirinei. În 1527 se căsătorește cu
Regatul Navarrei () [Corola-website/Science/315108_a_316437]
-
dintre cele mai mari puteri economice, militare și politice din Evul Mediu. Cu toate că de facto era independent în urma Tratatul de la Verdun din 843, regatul Franței a început să se contureze ca un stat de sine stătător doar în urma urcării pe tron a Dinastiei Capețienilor, succesorii acestora conducând statul timp de peste 800 de ani, până la izbucnirea Revoluției franceze în 1789. La jumătatea secolului XV Franța era mult mai restrânsă teritorial decât actualmente și numeroase provincii frontaliere (ca de exemplu Roussillon, Cerdagne, Calais
Regatul Franței () [Corola-website/Science/315102_a_316431]
-
pe normanzi. Au profitat de conflict pentru a se impune, iar membrii familiei lor au fost aleși între anii 888-922 în locul Carolingilor. Când Ludovic V din dinastia Carolingilor a murit în 987 fără să lase urmași, Hugo Capet a preluat tronul cu ajutorul saxonilor. La început ,regii au deținut un teritoriu restrâns în Île-de-France în jurul Parisului, de unde obțineau veniturile necesare. Mulți duci și conți autonomi de facto stăpâneau restul Franței. În timp ce în Sfântul Imperiu Roman era monarhie electivă, în Franța s-a
Regatul Franței () [Corola-website/Science/315102_a_316431]
-
cavaleri au fost arși pe rug, iar regele le-a confiscat averile. Ordinul a fost desființat oficial de către papa în 1312, la solicitarea regelui. După moartea lui Filip IV în 1314, cei trei fii ai săi i-au urmat la tron, dar au murit toți înainte de a lasă un moștenitor. Astfel, a luat sfârșit Dinastia Capețienilor în 1328. Conform Lex Salica a lui Clovis I, care permitea doar bărbaților să urce la tron, vărul lui Carol IV, Filip al VI-lea
Regatul Franței () [Corola-website/Science/315102_a_316431]
-
trei fii ai săi i-au urmat la tron, dar au murit toți înainte de a lasă un moștenitor. Astfel, a luat sfârșit Dinastia Capețienilor în 1328. Conform Lex Salica a lui Clovis I, care permitea doar bărbaților să urce la tron, vărul lui Carol IV, Filip al VI-lea al Franței din Casă de Valois a devenit rege. Regele Angliei, Eduard III, a cerut și el coroana Franței, fiind fiul surorii lui Carol IV, Isabela. S-a declanșat Războiul de 100
Regatul Franței () [Corola-website/Science/315102_a_316431]
-
confruntat cu o răscoala țărănească în nord-estul Franței, pe care a înăbușit-o. În 1369, și-a reindreptat atenția asupra războiului împotriva Angliei și a reușit să câștige toate teritoriile deținute de englezi. Fiul său, Carol VI, a ajuns la tron în 1380, dar după 1392 a fost acuzat de demență primind porecla de Carol Nebunul. Lupta pentru regență între rudele sale a degenerat în război civil. Henric V al Angliei a profitat de situație și a invadat Franța în 1415
Regatul Franței () [Corola-website/Science/315102_a_316431]
-
pentru regență între rudele sale a degenerat în război civil. Henric V al Angliei a profitat de situație și a invadat Franța în 1415. După bătălia de la Azincourt, Carol a cedat Normandia lui Henric și l-a numit moștenitor al tronului francez prin tratatul de la Troyes din 1420. Ambii monarhi au murit în 1422. Carol VII, fiul lui Carol VI, a revendicat coroana, beneficiind de sprijinul sudului Franței, în vreme ce Henric VI al Angliei era susținut de nordul țării. În 1428, după
Regatul Franței () [Corola-website/Science/315102_a_316431]
-
fiicei lui Carol cel Viteaz cu Maximilian al Austriei. Habsburgii au castiat puterea și au devenit noii dușmani ai Franței. Casă de Valois a revendicat Regatul Neapolelui și Ducatul de Milano, pe care Ludovic XII le ocupase în 1499. Pe tron l-a urmat în 1515, ginerele său, Francisc I, în timpul căruia conflictul cu habsburgii a atins apogeul. Secolul al XVI-lea este marcat de dominația Spaniei ce se unește cu domeniile Dinastiei Habsburgilor, conducători ai Sfântului Imperiu Romano-German. Această nouă
Regatul Franței () [Corola-website/Science/315102_a_316431]
-
atât de mare încât cu un galben nu se mai putea cumpăra decât un sfert din cantitatea vândută anterior pentru aceeași sumă. În timpul său, Imperiul Bizantin trece printr-o perioadă de profundă criză. Ea s-a încheiat odată cu suirea pe tron a lui Alexios I Comnen. În această vreme Bizantul pierde numeroase posesiuni în răsărit, în favoarea turcilor selgiucizi care, după victoria obținută după consumarea evenimentului ce este cunoscut în istorie sub numele de "lupta de la Manzikert", înaintează tot mai mult în
Mihail al VII-lea Ducas () [Corola-website/Science/315120_a_316449]
-
în schimbul acceptării suveranității Imperiului. Fiica lui Guiges al V-lea, și unica moștenitoare, se mărită cu Hugo al III-lea Duce de Burgundia în 1183, marcând astfel începutul apropierii comitatului de Regatul Franței. În 1282 la moartea lui Ioan I, tronul îi revine sorei acestuia și soțului ei, Baronul de La Tour-du-Pin, Humbert I. Nepotul său, Guigues al VIII-lea este cunoscut ca un bun luptător, participând la numerase conflicte, fie contra vecinului Savoiard fie alături de Regele Franței. Este căsătorit cu fiica
Dauphiné () [Corola-website/Science/315121_a_316450]
-
a lăsa teritoriul moștenire. Dornic să plece în cruciadă, în 1349 vinde comitatul regelui franței Filip al VI-lea. Contractul este negociat abil de notarul său, Amblard de Beaumont, iar regatul se angajează să ofere titlul de „Dauphin” doar moștenitorului tronului Franței. Împreună cu titlul de Dauphin, sunt transmise coroanei franceze și titlurile de prinț de "Briançonnais", duce de Champsaur, marchiz de Cézanne, conte de Vienne, de Albon, de Grésivaudan, de Embrun și de Gapençais, baron palatin de La Tour, de Valbonne, de
Dauphiné () [Corola-website/Science/315121_a_316450]
-
statui impozante de regi, figuri de animale fantastice de 3-4 m înălțime, cu trupuri de animal, capete de om, aripi și cinci picioare. În afară de aceste statui, relieful împodobește pereții palatelor, sub forma frizelor. Ele înfățișează mai ales pe regi pe tron, șiruri de prizonieri, scene de luptă sau vânătoare și zeități înaripate. Exemplificări: Statuia regelui Assurnasirpal II, Assurbanipal la vânătoare, Leoaica rănită, Leu agonizând. Civilizația babiloniană cunoaște o mare dezvoltare, în strânsă legătură cu Babilonul care devine - începând cu mileniul al
Arta mesopotamiană () [Corola-website/Science/315155_a_316484]
-
fost infinit mai modestă. Tatăl ei, Crateros; de origine laconiană, era un plebeu obscur, care ținea o cârciumă într-o mahala a capitalei: ea însăți, înainte de căsătorie se numea Anastasia și mai familiar chiar Anastaso; și numai apropiindu-se de tron a primit numele mai sunător de Theophano, "pentru a arăta, spun panegiriștii săi că fusese aleasă de Dumnezeu". Era de o frumusețe ieșită din comun așa cum ne spun cronicarii acelor vremuri. Prin frumusetea ei, ea l-a vrăjit pe Roman
Theophano () [Corola-website/Science/315149_a_316478]
-
dădu soțului ei un fiu, care va fi Vasile al II-lea și prin aceasta ea își întări situația la curte și-și mări influența în palat. Când în luna octombrie 959, Constantin VII-lea muri, Theophano se urcă pe tron, împreună cu Roman al II-lea. Ea avea atunci 18 ani și tânărul împărat 21 de ani. Odată ajunsă pe tron Theophano îi inlătură pe toți intimii domniei precedente, tot personalul de rang înalt schimbat; dar cea dintâi grijă a tinerei
Theophano () [Corola-website/Science/315149_a_316478]
-
curte și-și mări influența în palat. Când în luna octombrie 959, Constantin VII-lea muri, Theophano se urcă pe tron, împreună cu Roman al II-lea. Ea avea atunci 18 ani și tânărul împărat 21 de ani. Odată ajunsă pe tron Theophano îi inlătură pe toți intimii domniei precedente, tot personalul de rang înalt schimbat; dar cea dintâi grijă a tinerei împărătese, când se văzu stăpână suverană în palat, fu de a îndepărta pe soacra ei, basillisa Elena și pe cele
Theophano () [Corola-website/Science/315149_a_316478]
-
și se aflase în pat de 48 de ore, luptându-se să dea naștere Annei Porphyrogenita, atunci când împăratul a murit. Fii lor, Vasile al II-lea și Constantin al VIII-lea, de doar cinci și trei ani, au fost moștenitorii tronului, iar Theophano a fost numită regentă. Ascensiunea ereditară era o chestiune de tradiție și nu o lege în Imperiu, iar ea și-a dat seama că pentru a-și proteja copii și poziția, avea nevoie de un protector. Trecând peste
Theophano () [Corola-website/Science/315149_a_316478]
-
stupe) mari și multe altele mai mici, fiind numit, cu respect, Templul Regal. În mijlocul complexului religios se ridica, în trecut, o statuie a lui Buddha, înaltă de 16 m și poleită cu aur. Regele Rama I, care a urcat pe tron în 1782, a transportat resturile acestei opere de artă distruse de birmani la Bangkok. În incinta complexului palatelor regale a rămas numai soclul statuii. Palatul Wang Luang, ridicat în 1350 la ordinul regelui U Thong, a devenit miezul viitoarei capitale
Ayutthaya () [Corola-website/Science/315152_a_316481]
-
egiptenii încep să ridice mari statui cu imaginea faraonilor și având drept scop protejarea spiritului acestora. Caracteristicile sculpturii din perioada Vechiului Regat: Un exemplu în acest sens îl constituie statuia lui Khefren (Muzeul Egiptean din Cairo): faraonul este așezat pe tron având asupra sa emblema celor două teritorii egiptene unificate, cu mâinile puse pe genunchi, capul ridicat și ochii îndreptați în depărtare. Pe un umăr se afle zeul Horus, în ipostaza de șoim, ceea ce semnifică faptul că faraonul este considerat urmaș
Arta în Egiptul antic () [Corola-website/Science/315146_a_316475]
-
perioada Vechiului Regat. Bijuteriile de aur sau din pietre semiprețioase au ca teme diverse forme animale sau vegetale, care constituie o sursă de inspirație constantă de-a lungul întregii istorii a Egiptului antic. Cu excepția câtorva piese rare - cum ar fi tronul din lemn încrustat cu aur al reginei Hetepheres I (soția lui Sneferu si mama lui Kheops) - puține piese de mobilier au dăinuit până în zilele noastre. Totuși arta funerară ne oferă suficiente informații privind forma scaunelor, a paturilor sau a meselor
Arta în Egiptul antic () [Corola-website/Science/315146_a_316475]
-
al III-lea, atât maturitate, cât și grație și sensibilitate, caracteristici ce nu vor mai fi niciodată egalate, ceea ce reflectă împletirea influențelor africane cu a celor orientale. Sub domnia lui Akhenaton, fiul lui Amenofis al III-lea, care urcă pe tron în 1350 î.Hr. sub numele de Amenofis al IV-lea, arta reflectă profunda reformă religioasă întreprinsă de acest faraon. Sculptura și pictura s-au transformat foarte mult în perioada lui Akhenaton. Stilul până atunci formal a lăsat loc celui natural
Arta în Egiptul antic () [Corola-website/Science/315146_a_316475]
-
se învoiască, însă cezarul Ioan Ducas i-a gonit pe solii lui Botaneiates, declarându-le că o astfel de propunere ar fi fost potrivită înaintea asaltului, iar acum bătrânul Nichifor al III-lea ar trebui să se gândească nu la tron, ci la salvare. Primind un astfel de răspuns, Botaniates s-a îndreptat spre Sfânta Sofia. Borilos, observându-i pelerina bogat împodobită, a smuls-o de pe umerii stăpânului său neputincios, râzând răutăcios. Înainte de a îmbrăca straiele de călugăr, Nichifor a spus
Nichifor al III-lea Botaniates () [Corola-website/Science/315166_a_316495]
-
pe Aristeu din Kios și pe Lysanias din Cirene. O parte din viață a petrecut-o la Atena. La 40 de ani, a fost invitat de regele Ptolemeu al III-lea al Egiptului ca dascăl pentru fiul său și moștenitorul tronului. Astfel, a rămas la conducerea Bibliotecii din Alexandria, post pe care l-a deținut până la sfârșitul vieții dimpreună cu cel de astronom al curții regale. A murit sărac și orb. A făcut o serie de descoperiri și invenții, incluzând un
Eratostene () [Corola-website/Science/315206_a_316535]