9,824 matches
-
să Înțeleg”! Matei Călinescu, această inteligență rară, dotat cu un instinct cultural și o pregătire profesională aproape unice În anii de care vorbesc, cincizeci-șaizeci, cu excelenți profesori - Edgar Papu și Tudor Vianu, printre alții! -, atunci când „instinctul” său politic i-a șoptit-o, a ales să plece, să se exileze. Să „se care!”, cum mi-a spus-o În câteva rânduri; așa cum au făcut-o mulți - și cum o fac și alții, azi, cu motivații diferite, deși... nu Întotdeauna foarte diferite! -, apărându
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
ambițiosul meu program, refuzul de a debuta cu unul sau mai mult volume de schițe, cum o făceau talentații mei congeneri, dar și cum o făcuseră clasicii romanului modern românesc. Orgoliul de a reactualiza Încă o dată romanul, deși mi se șoptea că e o cale imposibilă, atunci, comandamentele aspre ale partidului și cenzurii cereau ca orice roman să conțină elemente ale „noii structuri”, partidul, activistul, muncitorul luminat sau intelectualul laș și dușmănos! Și, după cum se știe, cu primul meu roman am
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
sute de pagini, Încercând să ne convingem pe noi Înșine În primul rând nu numai că „el există”, dar că avem nevoie de el, și e drept că raționalitatea noastră Îndelung exersată ca și un oarecare, comun, bun-simț ne-au șoptit adesea că e „absolut ridicol” să-ți pui problema existenței unui așa-zis Sens al vieții, dar niciodată, niciodată În timpul trecutei noastre rătăciri existențiale și nici acum, deși am zâmbit nu rareori la pretențiile unora care pretindeau a-l defini
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
mișcă și nici măcar cu „instrumentele apriorice” ale filosofiei „critice” kantiene, noțiunile transcendente de spațiu, timp, materie și, implicit, cauzalitate. Nu este deci „obligatoriu” ca „viața să aibe un sens!”. Sau, cum o spuneam la Începutul acestor pagini și cum ne șoptește și universalul bun-simț, ea, „viața”, are sensul pe care-l arată În fiecare secundă și cu fiecare formă și acțiune: ea Însăși! În acest mod frumos, paradoxal, de a gândi, ne amintim de o frază a lui Herder - unul dintre
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
de niciunde. Stătea la bar cu o prietenă, sporovăind cu vârcolacul, în timp ce One of Those Nights a celor de la Eagles făcea să vibreze toată casa, și atunci am început să dansez, apropiindu-mă de ea. Văzându-mi manevra, i-a șoptit grăbită ceva prietenei - gest de fetișcană care-i trăda inocența - exact când am apărut în fața ei, roșu la față și strălucind în lumina violacee, îngânând cuvintele cântecului, legănându-mi șoldurile și mângâind corzile chitarei. Riscasem invitând-o aici, dar ea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
a devenit clar că nu se va mai uita la mine. Trezindu-mă din reverie, Jay mi-o arătă pe pisica cu tava de nachos. - Înțeleg că numai la mâncare nu-ți stă capul, nu? - Vrei o linie? i-am șoptit la ureche fără să vreau. - Chiar dacă te porți ca un papagal, nu prea există alt motiv să fim aici. Își roti privirea prin încăperea întunecată în timp ce un bărbat costumat ca Anna Nicole Smith trecu pe lângă noi ca să intre în baie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
și Sarah. Ea e într-o ținută foarte șic, rozul e la modă anul ăsta pentru cei de șase ani. Robby poartă țoale de hip-hoper alb și e acum oficial un între. - Între? întrebă Jay, apoi se aplecă spre mine, șoptindu-mi, Asta nu e ceva homo, nu-i așa? - Nu, e un între, i-am explicat. Nu înțelegi, cineva care nu e nici copil, nici adolescent. - Dumnezeule, bombăni Jay. Au câte un cuvânt pentru orice zilele astea, nu-i așa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
dacă eram foarte mahmur sau dacă băusem prea multă cafea. Acest coșmar în stare de veghe nu dura mai mult de treizeci de secunde, un montaj rapid care necesita totuși Klonopin: un atac asupra școlii, „Mi-e atât de frică“ șoptit pe telefonul mobil, sunetele seci, ca de artificii, auzindu-se undeva în depărtare, ricoșeul unui glonte care doboară la pământ un elev de clasa a doua, împușcăturile la întâmplare din biblioteca școlii, sângele împroșcat pe extemporalul neterminat, bălțile roșii formate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
încât se plângea de frecvența partidelor de sex - mi se părea o ființă cu totul nouă, diferită de amanta focoasă. Era soția, mama, salvatoarea mea. Dar cum a dus asta la o relație de celibat? („A da, cum oare?“ îmi șoptea deseori vocea întunecată din adâncul minții mele.) Pur și simplu dădeam vina pe câte o scuză inventată în timp ce zăceam în patul imens din dormitorul întunecat, cu ușa încuiată, perdelele trase, penisul moale cuibărit imobil pe pulpa mea: oboseala, stresul, romanul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
părea... feroce. Nu există alt cuvânt. Era un vânt feroce. - Salut, întuneric, prieten vechi... Cuvintele cântecului îmi apărură în minte dându-mi sentimentul că spărsesem o barieră. Am închis ochii. Am realizat subit cât de singur eram. (Dar așa călătorești, șopti vântul, așa ai vrut să trăiești.) Am deschis ochii tocmai în momentul în care o molie ateriză pe brațul meu. Se părea că întreaga lume era pe moarte, înnegrindu-se. Întunericul înghițea totul. Iar atunci Victor începu să latre - mult
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
traversând câmpul și n-am putut să nu mă bucur când câinele - acum ciudat de calm - trecu pe lângă mine, intrând în bucătărie. Dar pe urmă ceva mă obligă să pricep că nu eram singur. Mă simți? mă întrebă. - Dispari, am șoptit. Eram prea terminat ca să rabd una ca asta. Dispari... A venit vremea să înveți ceva, am auzit spunând o voce, ca un geamăt. Nu eram singur. Și indiferent ce era acolo, știa cine sunt. Ceva se mișcă din nou în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
furie sulfuroasă de vânt fierbinte și apoi, aproape imediat, încetară să se mai zbată. Auzeam sunetele răbufnirilor ușoare, sacadate, a ceva ce se apropia. Înaintând cu nerăbdare. Dorind să fie remarcat. Voia să fie văzut și simțit. Voia să-mi șoptească numele. Să mă păcălească. Însă nu devenea vizibil deocamdată. Și cum continuam să privesc întunericul, am văzut o altă siluetă gonind peste câmp și ținând ceva ce semăna cu o furcă. Am rămas imobilizat pe verandă. Au început să-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
l-aș fi urmărit în oricare altă noapte, dar când m-am dus în biroul meu să încerc s-o sun din nou pe Aimee Light, ușa s-a deschis brusc și Jayne m-a condus sus în timp ce ce-mi șoptea nu știu ce în drum spre dormitorul principal, pe lângă aplicele care pâlpâiau, și mi-am dat seama după zâmbetul ei catifelat că aștepta ceva de la mine, un fel de promisiune. Am simțit aceeași pornire, dar nu i-am putut da curs - era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
în camerele de la parter pe mocheta tot mai întunecată, și în timp ce toți patru dormeam, nebunul pe care îl creasem hălăduia prin district, o pătură albă de nori coborând deasupra orașului, luna plutea undeva deasupra luminând întregul cer. S-a întors. Șoptisem acele cuvinte în noaptea când mă trecuseră toate frigurile în camera de oaspeți după ce recapitulasem cele văzute pe câmpul dezolant din spatele casei. Mă gândisem involuntar la tata, și nu la Patrick Bateman. Dar greșisem. Pentru că acum amândoi se întorseseră. Duminică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Sarah în camera ei? M-am apropiat de bonă, care s-a dat înapoi când am întins o mână spre Sarah, care și-a întors capul, plângând atât de tare încât îi curgea nasul. Jayne trecu pe lângă mine și îi șopti ceva fiicei ei și apoi lui Wendy, care dădu din cap și o duse pe Sarah în casă. Încă respirând foarte greu, mi-am șters gura de scuipat, iar Jayne veni unde stăteam stors de vlagă. Se uită fix la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
veveriță zăcea înjunghiată în verandă, cu mațele smulse din pântece și capul lipsă. Noaptea trecută am visat că nu fusesem la acea nuntă din Nashville unde l-am văzut întâia oară pe Robby și unde m-a luat de mână șoptindu-mi șșș pentru că vroia să-mi arate ceva sub tufișurile grădinii unui hotel. Și am mai visat panta dulce a gazonului pe care mergeam și umbrele noastre care ne urmau în iarba de sub picioarele noastre și am mai visat că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
spate, cu greutate. M-am întors să-i văd fața. Avea ochii pe jumătate închiși și era dusă rău. Aveam de gând să aloc următoarele șaizeci de secunde conversației, apoi să părăsesc curtea. - Cine... merge în Neverland? am întrebat. - Băieții, șopti ea. Se duc în Neverland. Mi-am dres glasul. - Care băieți? - Băieții dispăruți, zise Nadine. Toți dispăruții. Mă gândeam la ce zisese. Ea mă aștepta să-i dau o replică. Am încercat o asociație de idei. - Crezi că...Michael Jackson
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
destrăma de tot, înainte de a fi înghițit de nebunia altuia. Încerca să devină visul lui Nadine, însă urgența cu care încerca să mi-l transmită avea oribila textură a realității. Când m-am așezat din nou lângă ea, mi-a șoptit agitată: - Cred că ne vor părăsi. N-am zis nimic. Mi s-a pus un nod în gât și m-am simțit cuprins de frig. - Ashton strânge informații despre băieți. Nadine încă mă ținea de braț și continua să mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
întrebat. Nadine mă privea fix. Simțeam că dacă zice da, totul s-ar fi năruit în jurul meu. - Nu, zise ea. Nu-l cunoștea pe nici unul. Am oftat. - Nadine... am început anevoie. - Dar le-a trimis e-mail-uri după ce-au dispărut, șopti Nadine. Asta n-am înțeles. Le-a trimis după ce-au dispărut. Mi-a luat mult timp să întreb: - De când știai asta? - Am găsit unul deunăzi. Stătea dreaptă, ignorând vinul, controlându-se; brusc, își dădu seama că are un partener
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
computer și voiam să-i spun să se dea la o parte fiindcă fața băiatului dispărut nu mai era acolo și nu mai era nevoie să se interpună între mine și computer. Neajutorat, m-am uitat spre Sarah - care îi șoptea ceva păpușii - și înapoi la Robby. - De ce e sora ta aici? am întrebat calm. Robby dădu din umeri. Se scufundase deja în tăcerea sa obișnuită, ochii îi deveniseră speculativi și reci. - Mi-e frică. Sarah îl strânse pe Terby. - De ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
păpușa cu o tandrețe atât de neobișnuită, încât dacă ar fi făcut-o cu oricare altă jucărie m-ar fi impresionat, dar cu arătarea aceea nu-mi produse decât o altă senzație de greață. Apoi Sarah privi spre mine și șopti cu vocea răgușită: - Zice că numele lui adevărat e Martin. („Bunicu’ a vorbit cu mine...“) - A...da? am șoptit și eu, ca răspuns, simțindu-mi gâtul inflamat. - Mi-a spus să-l strig așa de-acum înainte. Continuau să șușotească
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
fi impresionat, dar cu arătarea aceea nu-mi produse decât o altă senzație de greață. Apoi Sarah privi spre mine și șopti cu vocea răgușită: - Zice că numele lui adevărat e Martin. („Bunicu’ a vorbit cu mine...“) - A...da? am șoptit și eu, ca răspuns, simțindu-mi gâtul inflamat. - Mi-a spus să-l strig așa de-acum înainte. Continuau să șușotească. Nu puteam decât să mă zgâiesc la păpușa aceea. De afară, ca la comandă, l-am auzit pe Victor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
zis nimic și m-am uitat spre Robby, cerându-i ajutorul, dar el era absorbit de jocul video sau se prefăcea că era și peste zgomotul de împușcături și gemete am auzit mașina Martei demarând din fața casei. - Terby știe chestii, șopti Sarah. Continuam să înghit în sec. - Ce...chestii? - Tot ce vrea să știe, zise ea firesc. - Iubito, e timpul să mergi la culcare, am zis, apoi uitându-mă spre Robby: Și tu ar trebui să termini cu jocul și să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
întreagă rețea prindea contur devenind coerentă, cu un înțeles special, iar în final răzbătea din vid imaginea tatălui meu: avea fața albă, ochii închiși împăciuitor, iar gura doar o linie care se deschise curând, urlând. Mintea mea continua să-și șoptească sieși, iar în amintirile mele totul era acolo - casa cu stucatură roz, mocheta verde și flocoasă, chiloții de baie din Mauna Kea, vecinii noștri Susan și Bill Allen - și puteam zări mașina crem 450 SL rulând pe benzile unei autostrăzi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
în partea care dădea spre cea a vecinilor Allen, am constatat că peretele își continua transformarea. Rozul somonat se închisese la culoare și stucatura se exprima mult mai pronunțat, cu matrici dinamice care apăreau dintr-o dată peste tot. Scriitorul îmi șopti: casa se transformă în cea în care ai crescut când erai copil. M-am deplasat în fața casei, unde năpârlirea continua să-și enunțe avertismentul și unde mirosul de mortăciune, rânced dulceag, era instantaneu ușor de detectat. Mai jos se vedea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]