9,461 matches
-
Brandt, a fost fabricat sub licență în Statele Unite ale Americii, China și Regatul României. Aruncătorul a continuat să fie folosit și după război de armata franceză până în anii 1960. Aruncătorul era o armă simplă și eficientă care consta într-o țeavă lisă fixată de o placă de bază dreptunghiulară (pentru a absorbi reculul) și un afet bipied. Piesa era deservită de cinci soldați (la nevoie de trei), iar tragerea se executa de obicei prin ochire directă. Arma era dotată cu un
Brandt Mle 1935 () [Corola-website/Science/324081_a_325410]
-
armament. Lucrările începute în luna ianuarie 1936 au fost finalizate în august, când caietul de sarcini avea deja 200 de pagini. Primele opt baterii au fost fabricate de către consorțiul Vickers-Armstrong în Marea Britanie. Oțelul era turnat și laminat la Sheffield, uzinarea țevilor și închizătoarelor era realizată la Newcastle-on-Tyne, iar muniția și predictorul (aparatul central de tragere al bateriei) erau fabricate la Dartford și, respectiv, Crayford. Asamblarea era realizată la uzinele din Barrow-in-Furness. În luna martie a anului 1939, toate bateriile și munițiile
Vickers Model 1931 () [Corola-website/Science/324083_a_325412]
-
nu necesita demontarea în cazul transportului. Căruciorul era fixat de placa de bază cu ajutorul unor cârlige și putea fi deplasat cu ușurință. Proiectilele puteau fi explozive sau fumigene. Bomba explozivă avea o greutate de 16 kilograme, fiind încărcată pe la gura țevii lise. Bătaia minimă era de aproximativ 450 de metri, iar cea maximă de 6000 de metri. Cadența în primul minut era de 10 lovituri pe minut, dar placa de bază avea tendința de a se îngropa în pământ după o
120 mm PM-38 () [Corola-website/Science/324122_a_325451]
-
de bază avea tendința de a se îngropa în pământ după o perioadă mai lungă de utilizare. Piesa trebuia mutată în cazul focului susținut. Problema a fost remediată o dată cu introducerea modelul PM-43, dotat cu amortizoare la bipied și la baza țevii. Metoda de tragere era fie cea clasică (percuție prin cădere), fie printr-un trăgaci. Aruncătorul de bombe s-a dovedit a fi atât de eficient încât armata germană a introdus în dotare exemplarele capturate sub denumirea "Granatwerfer 378(r)", iar
120 mm PM-38 () [Corola-website/Science/324122_a_325451]
-
și bombă lungă (mină) din oțel. Întreaga activitate s-a desfășurat la Biroul de construcție condus de profesorul inginer Lazăr Stoicescu. Procesul de asimilare a aruncătorului sovietic de calibrul 120 mm a întâlnit însă și unele dificultăți tehnice, legate de țeava lisă, închizător și placa de bază. Muniția a necesitat unele modificări minore. Toate aceste probleme au fost depășite însă. Comisia militară de control și recepție, condusă de căpitanul inginer de geniu Spiridon Boncea, a contribuit la organizarea și reglementarea producției
120 mm PM-38 () [Corola-website/Science/324122_a_325451]
-
iar în dotare au rămas tot vechile tunuri din Primul Război Mondial. Ministerul de Război a luat însă decizia de a le moderniza, nefiind justificată achiziționarea unor tunuri noi cu performanțe asemănătoare. Uzura avansată a acestor tunuri a necesitat regenerarea țevilor prin procedeul numit „tubare amovibilă”, realizat la Uzinele Reșița. Această operațiune a condus la uniformizarea calibrului și muniției. Tunurile Putilov (cele mai numeroase) au fost recalibrate la 75 de milimetri, iar muniția standard a fost obuzul Schneider Model 1917 care
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
La începutul Operațiunii Barbarossa, tunurile Putilov modernizate, denumite oficial „"tunuri de câmp model 1902/36 tubate amovibil FF-KF-RF"”, reprezentau materialul de bază al artileriei române la nivel de divizie de infanterie. Aceste tunuri aveau însă o viteză redusă la gura țevii, fiind ineficiente ca tunuri antitanc, și erau depășite tehnic. Într-un raport trimis Marelui Stat Major la data de 14 septembrie 1941, intitulat " Învățămintele trase din operațiile executate de Armata a 3-a în războiul cu rușii (3 iulie - 10
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
piesele originale sau modificate ale tunurilor sovietice Model 1936 și Model 1942 (76.2 mm), tunului antiaerian Vickers-Reșița Model 1936 și ale tunului german PaK 40. Scopul principal al lucrărilor de proiectare era creșterea semnificativă a energiei cinetice la gura țevii în vederea obținerii unor performanțe balistice superioare în lupta antitanc. Cele trei prototipuri au fost testate în luna septembrie 1943 în poligonul Sudiți. Testele comparative au inclus și tunul antitanc sovietic ZiS-3 Model 1942 (captură), tunul german PaK 40, un tun
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
o baterie de tunuri ZiS-3 Model 1942 fabricate la Uzinele Reșița. Prototipul numărul 1 (un tun antitanc ZiS-3 Model 1942 modificat: camera proiectilului de la Vickers-Reșița, ghinturi tip ZiS-3 și calibrul 75 mm) și numărul 3 (afet ZiS-3 Model 1942 cu țeava și frâna de tragere a tunului FF-KF-RF) au fost respinse. Al doilea prototip, realizat în două variante, s-a dovedit a fi cel mai performant. Varianta „a” folosea camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița și ghinturile tunului sovietic ZiS-3 Model
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
fi cel mai performant. Varianta „a” folosea camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița și ghinturile tunului sovietic ZiS-3 Model 1942 de calibrul 76,2 mm. Varianta „b” folosea afetul, mecanismul de tragere și recul al tunului sovietic ZiS-3 Model 1942, țeava, ghinturile și camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița, camera proiectilului și frâna de gură a tunului PaK 40. Materialul folosit pentru realizarea acestei variante era denumit „"RNCM-110"” (oțel românesc aliat cu nichel, crom și molibden cu o rezistență la rupere
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
decât tunul sovietic ZiS-3, însă mult sub cele 1200 de piese ale tunului antitanc german PaK 40. Piesa de artilerie era prin urmare mult mai simplu de construit. De la tunul sovietic împrumuta afetul, roțile, fălcelele, mecanismul de recul și tragere. Țeava tunului, ghinturile (în număr de 24, constante) și camera tubului cartuș era similare tunului antiaerian Vickers-Reșița Model 1936. Scutul de protecție, frâna de gură și camera proiectilului erau copiate de la tunul german PaK 40. Scutul de protecție avea forma unei
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
Costinescu”, cu greutatea de 6,6 kilograme, era o combinație între proiectilul german PzGr 40 ("Panzergranate 40") și tubul cartuș britanic „Vickers”. Tunul DT-UDR Nr. 26 avea o viteză inițială a proiectilului de 1040 metri pe secundă (energie la gura țevii: 235 tfm). Puterea de perforare a tunului era superioară atât tunului sovietic ZiS-3 (745 m/s, 175 tfm), cât și celui german PaK 40 (990 m/s, 205 tfm). Durata de exploatare a țevii a fost determinată în vara anului
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
metri pe secundă (energie la gura țevii: 235 tfm). Puterea de perforare a tunului era superioară atât tunului sovietic ZiS-3 (745 m/s, 175 tfm), cât și celui german PaK 40 (990 m/s, 205 tfm). Durata de exploatare a țevii a fost determinată în vara anului 1943, fiind estimată la 500 de proiectile perforante. Aceasta era semnificativ redusă în comparație cu tunul german PaK 40 (6000 de lovituri antitanc), însă țeava putea fi înlocuită relativ ușor. Luneta panoramică și înălțătorul erau model
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
PaK 40 (990 m/s, 205 tfm). Durata de exploatare a țevii a fost determinată în vara anului 1943, fiind estimată la 500 de proiectile perforante. Aceasta era semnificativ redusă în comparație cu tunul german PaK 40 (6000 de lovituri antitanc), însă țeava putea fi înlocuită relativ ușor. Luneta panoramică și înălțătorul erau model „Șeptilici”, fiind realizate în țară de către Întreprinderea Optică Română. Reșița Model 1943 combina simplitatea și bătaia maximă a tunului sovietic ZiS-3 cu puterea de perforare a tunului german PaK
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
distanțe mari nu necesitau o groapă la sapele fălcelelor. Ochirea în plan orizontal și în plan vertical putea fi realizată de un singur servant, iar acesta putea executa și darea focului. Tunul avea și un opritor care semnala automat dacă țeava tunului urma să atingă solul în momentul reculului. Având afetul bifleș, piesa de artilerie avea stabilitatea și precizia necesară tragerii a trei proiectile consecutive fără a necesita ajustări. Producția în serie a fost demarată pe 25 februarie 1944 la Uzinele
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
6 mm (3 inch) și 8 lansatoare submarine de torpile de 53 cm (21 inch). Cele 16 tunuri de calibru 6 inch/50 erau capabile să execute între 5 și 6 trageri pe minut, cu o durată de viață a țevii de 500 de trageri. Aceste tunuri puteau executa trageri asupra avioanelor și asupra navelor, dar modul în care erau poziționate pe Hiei făcea nepractică folosirea lor ca tunuri antiaeriene. Cele 8 tunuri de calibru 5 inch/40 adăugate mai târziu
Cuirasatul japonez Hiei () [Corola-website/Science/324360_a_325689]
-
dar modul în care erau poziționate pe Hiei făcea nepractică folosirea lor ca tunuri antiaeriene. Cele 8 tunuri de calibru 5 inch/40 adăugate mai târziu puteau să execute 8-14 trageri pe minut și aveau o durată de viață a țevii de 800-1500 de trageri. Aceste tunuri puteau executa cea mai variată gamă de trageri dintre toate armele de pe Hiei, antiaeriene, anti-navă și pentru trasoare. Hiei era echipat și cu un număr mare de tunuri automate antiaeriene „Type 96 25 mm
Cuirasatul japonez Hiei () [Corola-website/Science/324360_a_325689]
-
anului 2002, apare videoclipul piesei „Mai stai”, care în iunie 2003 este nominalizat la premiile MTV România, secțiunea rock. În 2003 Aristides „Ati” Panaitescu-Alegria pleacă la formația Mandinga, iar locul acestuia este luat de Cătălin Cățoiu (cu numele de scena „Țeavă”). În vara aceluiași an, ei lansează cel de-al treilea videoclip de pe albumul "Greatest Hits", la piesa „Fiecare zi fără tine”. Scenariul videoclipului presupune apariția mai multor vedete din showbiz-ul românesc, care cântă în locul lui Cotabiță, întrucât acesta întârzie
VH2 () [Corola-website/Science/326549_a_327878]
-
fondatorii, în anul 1937, împreună cu Levi Eshkol și Pinhas Sapir,ai companiei evreiești palestiniene de ape „Mekorot”, devenită după 1948 compania națională de ape a Israelului. Ulterior, el a proiectat cea dintâi conductă de apă spre deșertul Neghev, cu ajutorul unor țevi folosite la stingerea incendiilor în timpul bombardamentelor aeriene germane asupra Londrei, și pe care Blass le-a achiziționat dupa terminarea războiului. Aceasta conductă de apă a permis în anul 1946 înființarea într-o singură noapte (în noaptea zilei de Iom Kipur
Simcha Blass () [Corola-website/Science/326629_a_327958]
-
Avraham Lovzovski din Hadera, i-a atras atenția lui Blass asupra unui copac gigant care crescuse în curtea sa, aparent, „fără apă”. După ce a săpat sub suprafața aparent uscată, Simcha Blass a descoperit cauza: din zona de cuplare a unei țevi din apropiere picurau picături de apă, care duseră la formarea unei arii de apă subterană în forma de ceapă, ce atinsese rădăcinile acelui copac. Această observație a dat impuls invenției de mai târziu a lui Blass: un aparat de irigare
Simcha Blass () [Corola-website/Science/326629_a_327958]
-
să respecte armistițiul și să stopeze atrocitățile împotriva populației civile. Vasele militare aliate din acele timpuri foloseau în principal aceeași tehnologie de pe vreme războaielor napoleoniene: corăbii cu pânze, cu carena din lemn nearmat, înarmate cu tunuri cu încărcare frontală, cu țeavă lisă. Britanicii în special igonoraseră noile tehnologii: motoarele cu aburi, construcția din metal a corpului vasului, tunurile cu țeavă ghintuită și proiectilele explosive. Toate acestea fuseseră inventate deja în 1827, dar introducerea lor în domeniul naval se lovise de împotrivirea
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
aceeași tehnologie de pe vreme războaielor napoleoniene: corăbii cu pânze, cu carena din lemn nearmat, înarmate cu tunuri cu încărcare frontală, cu țeavă lisă. Britanicii în special igonoraseră noile tehnologii: motoarele cu aburi, construcția din metal a corpului vasului, tunurile cu țeavă ghintuită și proiectilele explosive. Toate acestea fuseseră inventate deja în 1827, dar introducerea lor în domeniul naval se lovise de împotrivirea puternică a eșaloanelor superioare ale marinei. Marina britanică nu a început să folosească vase cu abur până în deceniul al
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
săi au imigrat din Yorkshire, Anglia. De tânăr s-a inițiat în tainele meseriei de fierar, iar la 23 de ani a fabricat prima armă pentru uz sportiv cu un mecanism de tragere cumpărat de la un producător, dar cu o țeavă pe care a confecționat-o singur. Arma a fost foarte apreciată ceea ce l-a făcut pe tânărul fierar să o producă în cantitate mai mare, înființând în 1916 o firmă E. Remington și Sons pe care a condus-o până la
Eliphalet Remington () [Corola-website/Science/325550_a_326879]
-
curățat, uns și verificat. Demontarea parțială se execută prin scoaterea încărcătorului, a penarului cu accesorii, vergelei, demontarea capacului cutiei închizătorului, demontarea recuperatorului, demontarea portînchizătorului cu închizătorului, scoaterea închizătorului din portînchizător și demontarea apărătorii mâinii și a tubului de gaze de la țeavă. Montarea are loc în ordine inversă. Mecanismul de funcționare este identic cu cel al automatului AKM și, respectiv, AK-47. Pentru a executa foc, arma necesită inserarea unui încărcător, tragerea mânerului de armare și eliberarea lui, ochirea și apăsarea trăgaciului. Pe
PM Md. 1963 () [Corola-website/Science/325584_a_326913]
-
împrumutului de gaze. După darea focului, în spatele glonțului se formează gaze care sunt deviate parțial în tubul de gaze printr-un orificiu. Aici, presiunea gazelor acționează pistonul de gaze, împingând portînchizătorul înapoi. Închizătorul, fiind deplasat spre înapoi, se deblochează de la țeavă și extrage cu o gheară specială tubul-cartuș din camera cartușului. Tubul-cartuș este azvârlit în afară de către aruncătorul de tuburi. Portînchizătorul, fiind în deplasare, comprimă arcul recuperator. Decomprimarea arcului recuperator determină reîntoarcerea portînchizătorului și închizătorului la poziția inițială. În timpul acestui proces, închizătorul
PM Md. 1963 () [Corola-website/Science/325584_a_326913]